vineri, 22 septembrie 2023

„e glasul echinoxului de toamnă”

 Te uiți la  arbori, iei seama  la pomi, la  frunze, la  flori.

Prinzi  pe sub pleoape  rătăcirea unei molatice poteci, care-și caută  și ea rostul, nedumerită  de  câte  frunze  se prind într-o horă  veselă. cu muzică proprie.


Gândul îți fuge la  anotimpurile  devenite, deja trecut...când  toate câte au fost verzi și-au scos căpșoarele de frunze, au crescut sub mângâierea soarelui. Au râs în dimineți însorite,și-n zile calde cu limpezi atingeri de soare.
Au țâșnit în vârfurile degetelor, pe rând..,unii s-au trezit în mugurași, alții au fost strămutați.
Au dormit sub pulbere de stele.
Dintr-odată, ca și cum o mână colosală i-ar fi pălmuit, au început să pălească. 
Rând pe rând..
În zvâcniri de sânge albastru, cu esența lui tare, nucul își ține cu dinții ultimele frunze. Nu poate rămâne gol-goluț, ar fi prea de tot...
Doi pași mai încolo, un pui de tei își plânge vara, în batistuțe tivite cu galben.
Nici castanul nu se poate lăuda că mai are vigoare. Frigul nopții trecute i-a dezgolit brațele.

Cămașa? ferfeniță.
Își trage pălăria pe fruntea lui lată de culoarea cărămizii.
Este, totuși, un domn.
Câteva ramuri de dud s-au strâns laolaltă, într-o largă fustă creață,verzuie, cu picățele gălbui.
Din partea cealaltă a curții, stejarul clipește mândru.Nu se teme, nimeni nu-l întrece. Este cel mai trupeș.
Unul în spatele celuilalt, chipeși în plină forță, ulmii sfidează capriciile toamnei.
Hohotesc în bărbi stufoase de verde trufaș.
În pătratul lor fragil, mărărițele se apleacă gânditoare către admiratorul lor firav, smochinul. Le-a surprins frigul în fustițe transparente, cu bretele subțirele. 
Se lasă îndoite de mijloc, cum să învingă ele vântul?
Rele de gură,buruienile își dau coate că mlădioasele scânteioare și-au rătăcit umbrelele..
În mers de regină, nepăsătoare și mândră, toamna își duce trena ei de gânduri, frunze și petale...
Gina  Rizea

”Ascultă, Doamnă!
Ascultă glasul echinoxului de toamnă
Ce aiurează-n vârful unui plop
Strident,sar înțelept ca un Esop..
În locul veveriței de-astă vară,
Pe care pădurarul vrea s-o-mpuște
( fiindcă-ncercase să te muște)....”
Ion Minulescu

vineri, 15 septembrie 2023

pe cine pedepsește uniforma?

 S-a repetat, cu obstinație, după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii , ii transformă într-o masă în care personalitatea fiecăruia este anulată.


În 1906, adică acum 100 de ani, când Profesorul Spiru Haret, unul
dintre puținii miniștri adevărați pe care i-a
avut școala romanescă , a introdus obligativitatea uniformei în școală , probabil că vor fi fost și voci care se vor fi împotrivit.
În perioada interbelică, uniforma școlară devenise mândria băieților și a fetelor de pension .
De-a lungul timpului, aceasta a ajuns a fi- nu un mod de întrebuințare - ci o emblemă a tinerei generații , o distincție , care particulariza.
În toți anii mei  școală,  cât am fost elevă de gimnaziu și de liceu,liceu am purtat câteva tipuri de uniformă : în clasele mici-un șorțulet negru de satin, cu guleraș alb, de pichet sau de poplin , căruia i se asorta o fundă roșie,lucioasă. 
În ciclul gimnazial, uniforma era formată din două șorțulețe-unul pepit, alb-negru, de bumbac, în multe cute și al doilea-negru, de satin , cu volănașe pe umeri . Se încheia , petrecându-se încrucișat , pe spate . Concuram intre noi, apretându-ne zilnic gulerele și manșetele, tricotate dantelat de mamele noastre.
La serbări șorțuletul negru era înlocuit cu unul alb, cu multe cute, bine călcate.
In vremea aceea a apărut- tot pentru evenimente școlare deosebite- serbări și concursuri- costumul format din fustă plisată bleumarin, de stofă și bluză albă cu mâneca lungă sau scurtă. Uniforma se completa cu șosete albe trei sferturi. Părul se purta împletit în cozi , prinse în panglici albe sau roșii.
În primii ani de liceu, uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofă de bună calitate, buzunare ascunse , în cute duble. Fiecare fată îi putea adăuga adăuga ceva special: pentru a marca talia-o curea subțire albă sau neagră, care costa 4 lei, unele îndrăzneau chiar culoarea roșie , un guler de dantelă sau de mătase.
Am purtat uniforma cu mare plăcere.
Băieții se îmbrăcau în costum bleumarin, cămașă albă, înlocuită apoi cu o alta de culoare bleu ș, obligatoriu,i cravată.
În ultimii mei ani de liceu a apărut o alta uniformă-fără urmă de frumusețe sau de eleganță-un sarafan drept, dintr-o stofă care se tocea destul de repede și o bluză de bumbac, bleu. A supraviețuit , obligatoriu , 25 de ani.
Am înțeles reacția tinerilor , în 1989, de a o arunca printre obiectele ieșite din uz.
În locul ei, treptat, în scoală au apărut blugii, asortați cu cămăși, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, în funcție de posibilitățile părinților, a început să se îmbrace oricum, dorința fiind de a șoca.
Școlile s-au transformat în spații în care tinerii-de la cei mari până la cei mici- nu mai respectă niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de considerație față de instituția numita ȘCOALĂ .
A fost adus in discuție cuvântul UNIFORMĂ . S-au scris multe pagini în ziare și în reviste, s-au războit tabere , s-au organizat prezentări de modele. Și-au spus opinia -elevi, părinti, profesori, ziariști, miniștri, politicieni.
S-au creat uniforme de tot felul, în toate culorile, din materiale și în croieli dintre cele mai bizare.
De voie, de nevoie, părinții le-au cumpărat.
Înghesuite în plase, alături de pantofii de sport, de trusa de machiaj , de pachetul de țigări și de cine mai știe ce, ele permit intrarea posesorilor în școală, fără a avea vreo șansă să devină motiv de mândrie.
Sunt un veșnic prilej de discordie între cei care le poartă, din obligație, și adulți-educatori /familie.
Cred că există momente în viața tuturor, când este necesar și obligatoriu ca anumite demersuri să se supună gândului luminat. Educația presupune doi factori esențiali : cel care trebuie să fie educat și educatorul lui. 
Uniforma școlară este un mod de educație; ea poate deveni un simbol care să-i reprezinte pe tineri, îmbinând elemente de creație tradițională cu spiritul lor liber, novator.Părerea mea.
p.s. vă este dor de liceu, așa, cu uniformă, cu tot?
Mie, DA!!💖

duminică, 10 septembrie 2023

o lume din altă lume


Există un  loc-parcă aș vrea să se numească altfel, nu  Parcul Ștrand--  unde  mă duc pașii,  în toate anotimpurile.  



  Un loc cu mult verde foșnitor  din primăvară până  când  toamna   scaldă în rugină  frunze , arbori,  poteci... 
Mi-e dragă liniștea locului, tandră ca  niște brațe iubitoare,  mi-e drag lacul  despletit  în câteva  cărări liniștite, pe care doar  bărcuțele le  ating, mi-e drag cerul răsfrânt printre  unde!


  Dar mai drag și mai drag îmi este  să  privesc  nu doar cu ochiul   adunările de  ”omuleți„, în pâlcuri,, la poala arborilor vârstnici!
  Nu știu cum or fi apărut, poate  că  au țâșnint  din   vârfurile rădăcinilor pitite  prin iarbă, poate  că  sunt  doar  arbori  bătrâni, retezați, de-a lungul anilor.
 Oricare le-ar fi originea,  omuleții sunt  adorabili  în  lumea lor fără grai.
  Dacă te uiți cu atenție, descoperi  figuri  și grupuri mărunte, ordonate într-o dezordine , cumva, studiată  o mamă își ține pruncul la sân,  un bătrân le  vorbește sătenilor cu capete plecate,  oștenii  așteaptă  doar  semnalul de luptă,  niște pitici fără felinare tocmai s-au întors de   muncă, un  căpitan și  însoțitorul lui  își caută drum....


Timpul  a pietrificat, în felul lui, această lume  minusculă, tăcută, ieșită printre ierburi, privind  lacul,  rotirea anotimpurilor,  poate  chiar cerul, în nesfârșirea lui...

marți, 5 septembrie 2023

Atâtea toamne

 cu  MAMA  doar în suflet

 S-a  născut în urmă  cu 101 ani.
A trăit atât de puțin , în lumea asta...

Sunt, pentru că  a existat  MAMA!
Era mereu pe fugă.
Nu avea timp pentru ea, 
trăia doar pentru noi.
  Plângea pe furiș,
Râdea, 
să ne  bucurăm noi.
Cânta doar seara, cosând, lalumina lămpii
”Zărzărea, zărzărică-i  mândra mea”!
Eram atât de fericită, să știu cât de frumos dansa!
Se culca târziu, 
 Se trezea, mereu, devreme.
  Ochiul ei îmi mângâie rănile,
  Plânge și se bucură  cu mine!
MAMA!

vineri, 1 septembrie 2023

cu toamna-ntr-o mână

Mi-e dor de toate toamnele mele adunate în suflet, în pași, în doruri  spuse șau nespuse.

  Mă revăd școlărița, merau ambițioasă, dornică să înceapă școala. cu uniformă nouă sau de anul trecut, cu  manuale  și  caiete învelite în hârtie albastră, până seara târziu, etichete cu  lipici,cărți  noi, foșnitoare, în ghiozdan de prins în spate.
Liceul cu  atâtea necunoscute, emoții și spaime, bilețele ascunse-ntre file, extemporale și teze, aldehide și cetone  neuitate  niciodată, de spaima  babacului, scurte plimbări pe sub castanii  din  apropierea  gării.
  Liceul!
 Mereu mă întorc cu gândul la anii aceia fugari în  haina lor frumoasă!
Mi-e dor de  studenție!
Alte  gînduri, cursuri  notate în caiete mari, ocheade și  dansuri, sesiuni  cu  săli de lectură-  locurile se ocupau repede de tot,  cărți  împrumutate, notițe și  temeri, vacanțele altfel-  la munte, cu schiuri de împrumut, fug mult prea repede toate...
   Întâiul an de profesoară, pe alee plesneau nucile-n coajă, ce director, spaima  tuturor,  navetă, necontenitele fugi dimineața de tot,  către  autobuz și seara  către casă- profesoara este și  mamă și soție, întocmește  planuri de  lecții, are  griji de tot felul.
Toamne  cu  examene, concurs  și emoții,  mereu, alte necunoscute.
  Mai tare și mai  frumos  păstrez în   toate  buzunarele  inimii  toamnele mele  de mamă, pe rând-  să nu lipsească nimic  din tot  ce le trebuie  copiilor mei.
  Câte emoții frumoase!
Câte ceva se repetă, apar alte și alte  noutăți-  examene,  admiteri, plecări și scurte, tot mai scurte sosiri.
   Toamnele  s-au ales, de la sine, pentru căsătoriile fiilor mei,  profesoara  este  și „buni„, lecții, îndemnuri, povești și gramatică,  plimbări cam prea scurte, vremea fuge, ca nebuna!

Deunăzi, mi s-a  făcut dor adânc de școala  pe care am slujit-o mai bine de un sfert  de  veac.
  Vacanță fiind, la porți sunt lacăte, îmi fuge privirea către  ferestrele  de la parter, unde am fost, ultima oară,  profesoară și  dirigintă.    
Mă întreb   a cui va fi fost  inspirația să   pună containerelor pentru gunoi  chiar la intrarea în școală?
Cad frunze  întomnate înainte de  vreme, poate  că undeva  se adună în  zbor rândunele și  cocori, altă toamnă își  vopsește  rochia, cătând către cer, alți gureși copii  vor  bate  la porți...
”Luni e un măr, marți e o pară, iar miercuri
e un strugure agurid...„ Nichita Stănescu

duminică, 20 august 2023

sa nu uiți de unde ai plecat

 Când mi-a povestit mie cineva despre nea Oiță, el exista. Sper să mai fie.

 M-a impresionat povestea lui, așa că v-am adus-o și vouă. Cu suflet, cu tot!
nea Oiță

Motto:Bogăția este un văl care ascunde multe plăgi.
Menander, dramaturg grec- 342-291(îH)
Fără vârstă.
Înalt, spătos, mustață cănită. Unii spun că ar fi trecut de optzeci. El știe...
Mulți îl invidiază. Poate că au motiv, nea Oiță și-a construit un mic imperiu, o făbricuță de brânzeturi, niște magazine , s-ar zice că are și o stație de microbuze.
La el găsești preparate proaspete, gustoase, frumos ambalate. În fabrică, farmacie, nu alta, toată lumea în halate albe, scrobite. Fetele au scufițe apretate, ce mai, Occident!
Nu mai conduce, are șofer personal.
Prinse în șnururi lungi de parasolarele mașinii care îl poartă peste tot, două plăcuțe se balansează în voia lor.
În dreptul lui nea Oiță „nu uita de unde ai plecat! „
În dreptul șoferului, o pereche de opinci, cât degetul ăl mare al patronului.
- Nea Oiță, mă tot uit , îndrăznesc să te întreb, ce înseamnă, domle, plăcuțele astea?
Nea Oiță respiră greu. Își trece batista albă peste frunte, nu-i plac hârtiuțele alea mici, se lipesc, lasă dâre de hârtie pe față, când era copil își ștergea sudoarea cu mâneca aspră a cămășii de tort.
-Mă băiatule, eu am cinci clase, nici pe alea nu știu cum le-am terminat. M-am trezit la coada caprelor, nu ale noastre, ale altora.
Câți mărăcini mi-au împuns mie tălpile și degetele, să fii tu sănătos! Mâncare? O zi da, două , fără, un șut în fund îmi ținea de foame , că setea mi-o potoleam din ciutura fântânii.
Am jurat că odată și odată,o să am turma mea de capre. Așa am început, cu o căpriță albă, peste un an, alte două, cu voia lui Dumnezeu, am adunat o turmă.
În fiecare dimineață, mă rog la Dumnezeu să nu uit de unde am plecat.
Opincile? Nici de astea n-am avut parte.
Viața nu este deloc ușoară, ține minte de la mine.
Dar merită să fie trăită!

O vorbă spune că și o picătură de apă face să crească oceanul; atunci și o scânteie aduce lumina, oricât de puternic ar fi întunericul.

miercuri, 16 august 2023

se zice că animalele nu râd,

 ele înțeleg gravitatea  vieții.

 Și-a făcut loc printre uluci, agale, mai mult târâș, decât  în mers, aplecând iarba uscată. 

Din ochii umbriți de  pleoape obosite i se preling două boabe  mari de tristețe.

Stăpânii îi spun Firicel. De la ei am aflat că Firicel a împlinit douăzeci și doi de ani. Te minunezi, așa-i? nici mie nu  mi-a venit să cred.

Într-o noapte,a urlat disperat, nu s-a oprit nici dimineața, i-au dat mâncare și apă, au adus și medicul. Zadarnic.

I-au scos lanțul. 

Nu s-a bucurat, n-a sărit. Poate că nici nu putea.

A plecat încet pe poteca  dintre porumburi.

 Fără să se uite înapoi.

Răsărise luna, clipoceauvesele, în șirag, stelele, se auzeau și broaștele în lacul din apropiere, când s-a întors spășit.

 Cuminte ca un copil. 

N-a mai primit lanțul. Nici ei n-au insistat. 

Este liber. 


Nu  scoate niciun sunet, merge agale…

 

De ce o fi zis cine a zis suflet de câine?

joi, 10 august 2023

”Am plecat ca să văd lumea„


Mi-ar părea tare  rău să treacă neobservată ziua de astăzi,când, la  Brăila  s-a născut cel mai mai controversat  om și scriitor român
pe cât de misterios, pe atât de ignorat multă vreme  de critica literară, absolvent doar al claselor primare, cu o biografie în care figurau 14 meserii lipsite de intelectualitate, acest 

”Vagabondul este omul  civilizat al existenței absolute” 
”Omul care nu aderă la nimic„
„Cine nu simte nevoia unei lupte nu trăiește, ci vegetează.„
Panait Istrati, 10 august 1884, Brăila/ 16 aprilie 1935, București.
Dacă vrei să  să cunoști, cu adevărat,  un oraș, studiază atent privirea femeii, spunea cândva,
cineva.
Dacă vrei să cunoști cu adevărat poezia tăinuită a unui loc,  nu te lăsa copleșit  de prima impresie.
Am văzut  Brăila de  două ori.
Un oraș, ca oricare altul, la început de mileniu III- blocuri cenușii, tatuate de ploi și de zăpezi, străzi sparte, prăfuite, buldozere și macarale, praf, lume grăbită, comunitari căutându-și covrigii în colbul zilei. 
Câteva panglici,agățate la înălțime, anunțau două evenimente –concursul internațional de muzică populară de dragoste și, de acum, tradiționalul  festival Hariclea  Darclée.
Cam asta ar fi prima impresie pe care ți-o lasă  o plimbare pe străzile Brăilei.
 Dimineața și-a deschis genele devreme, în bătăile picamerelor , care lovesc nemilos străzile. Nu era chiar o noutate, doar veneam dintr-un oraș, în care tot timpul se găsește câte o stradă  de spart/ înlocuit țevi/ schimbat  instalație etc.
  În jurul fântânii,se adună brăilenii, alungați de căldura din case și de pe străzi. Am coborât  treptele parcului, o terasă liniștită cu vedere spre Dunăre.
Fluviul pare obosit, își poartă leneș cursul printre sălcii. Din când în când, câte un vas își strecoară trupul de gândac plutitor, cu burta plină.  
Peste două seri, aveam să simt altfel plimbarea pe faleză-  ceva venind parcă dintr-o altă lume, adieri dulci, răcoroase, în parfumuri florale, pantofi eleganți,  rochii foșnitoare,  costume lejere. 
Dunărea ascunde povești, deasupra puzderie de stele, pași  stinși pe alei, poezia depărtărilor, gânduri  răzlețe..uite cum te fură  gândul.
Peste tot, comercian
ți, pregătiți să-și atragă, în zilele de concurs cumpărătorii străini- suveniruri, vată pe băț, porumb copt, mici, frigărui,  floricele, costume de baie, papuci, jucării, cosmetice, înghețată, turtă dulce, obiecte casnice, fluierașe, gogoși, clătite,  bere din belșug.
Seară brăileană  sub ploaia de stropi colorați, peste căldura toropitoare a zilei!
În program,  aveam   Lacul Sărat. 
Dacă n-ai  făcut până acum baie în apa lui, musai trebuie să-ți faci timp, într-o vară!
Lume de tot felul:bătrâni, copii,  tineri, fiecare cu motivele lui- reumatism/romantism / odihnă. 
 Apa are finețea unei rochii de mătase, blândă, sfioasă,  nici  prea caldă, nici prea rece.
Vile cochete,  flori, muzică, terase primitoare.
În parcul liniștit,  o mănăstire de măicuțe.
Chiar ai de unde să alegi! Condiții, de! asta este în funcție de cât de bine îți arată portofelul.

 Lumea Brăilei  se împarte. 
Lași în urmă orașul cu zgomotul, praful și lumea lui grăbită și  poți rătăci în voie printre case tăcute, una mai frumoasă decât alta. Arhitectură exterioară  nespus de frumoasă- stâlpi, creneluri, scări sculptate, porți monumentale, ferestre mari, cu margini dăltuite în piatră colorată. 
Către seară,  ne-am întors în oraș, în Centrul  vechi.
Civilizația  apusă își  ascunde între aripi obosite  parfumul  și eleganța, case unice prin construcție și farmec  își dorm  liniștea dincolo de geamuri  sparte, balcoane gata să cadă, arcade crenelate, înnegrite de ploi.
Asculți cu urechea sufletului mersul în trap al trăsurilor din care, cândva, doamne cochete- românce, turcoaice, bulgăroaice, grecoaice, coborau la brațul bărbaților  eleganți în fața teatrului sau a  multelor restaurante de lux.
Nimeni nu mișcă nimic- urmași pierduți pe alte meleaguri își  pierd anii prin procese interminabile de revendicări. Între timp,  o lume de splendide construcții  își pleacă umerii, altădată zvelți, sub povara anilor.
Raze lungi, blânde își cern sulițele printre copacii înalți  ai Grădinii publice. Vestitul ceas de flori funcționează . Renovat, parcul își arată  ceva din eleganța de odinioară, o anume liniște boemă, a  protipendadei tinere, de acum   două secole-  scriitori,  artiști, avocați,  militari, armatori, negustori –trăindu-și  farmecul clipei.
Ultima zi  a trecerii mele prin Brăila, am dedicat-o  ”întânirii„ cu   inconfundabilul  ”vagabond”, Panait Istrati.

 Amenajată  de curând, într-un colț al grădinii, Casa Panait Istrati ne întâmpină cu o nefirească grație, contrastând cu  agitația lăuntrică a  uluitorului scriitor autodidact, Panait Istrati, născut în august 1884, la Brăila, dintr-o mamă spălătoreasă.
Pe biroul lui, odihnesc  patru  uriașe   dicționare  de limbă franceză, pe care a învățat-o singur și în care și-a scris majoritatea operelor. , traduse în peste treizeci de limbi. Un pat îngust, cuierul, pălăria, bocancii, bastonul, cărți- o avere pe care n-o pot egala conturile   nimănui.
Am văzut atâtea case memoriale! Diferite, cum este și firesc, fiecare scriitor își are lumea lui interioară, experiențe speciale...casa asta este fascinantă,  oază de liniște,  într-o mare agitată, un colț de lume, într-un loc ferit de cenușiul vieții.
Dacă te grăbești și ajungi pe aici, înainte de lăsarea iernii, în spatele casei vei vedea o fâșie autentică din „Ciulinii Bărăganului„.
„Căci Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie.”
Dar  Neranțula,  ai citit?
Dacă nu, caut-o!!!
„Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile, să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... Să plângi, un timp... şi apoi să râzi.„
Coborâm  printre ierburi uscate. O cărăruie ne conduce către una dintre intrările în lumea  nevăzută a Brăilei- hrubele. 
Ei, da! Hrube!
Viața Brăilei de odinioară ascundea în pântece, căi de refugiu spre Dunăre, legături tainice...
Ce povești!!
 În lumina asfințitului, Strada regală își arată splendoarea- câteva palate, filarmonica, piața Lyra,  hoteluri, restaurante, biserici , o școală, Casa cu stafii, piețe vechi . 
Unele supraviețuiesc, altele, obosite plâng în orbitele lor întunecate. Teatrul Maria Filotti duce mai departe faima  de altădată.
Orașul cu salcâmi renaște  greoi din cenușa timpului.
Eeei, știi ce spun acum?  Dacă vrei , cu adevărat, să retrăiești ceva din farmecul unei lumi apuse,   frumoasă  până la amestec de real și poveste, nu fugi  la mare, neapărat, apă și plajă poți găsi oricând , atmosferă fabuloasă  n-ai să întâlnești decât dacă vei străbate Brăila  pe jos.  
Brăila duce o viață triplă.
Așa am simțit-o în doar câteva zile- orașul nou  în mereu  agitata luptă pentru un  astăzi , străfulgerat de  seri muzicale, pentru toate gusturile și pentru un mâine mai bun .
 Dincolo, către Dunăre, o viață tăcută, o civilizație într-o uriașă ladă de zestre, cu parfum de epocă, splendori  cu luciu tocit, de pe vremea  când abia  apăruse tramvaiul.
 Dedesubt, frica de necunoscut,  hrubele.

Am refuzat să citesc  informații despre orașul pe care l-am povestit, așa cum l-am simțit, cu ochiul și cu sufletul
Cu lumea  lui  Panait Istrati, a lui Mihail Sebastian, a Doamnei  Doctor Ana Aslan.


marți, 8 august 2023

cum poți rămâne toată viața copil

 povești pentru prieteni

Odată, înainte de teză, i-am avertizat pe elevii cărora le eram și dirigintă,că,dacăvoi descoperi pe cineva copiind ,acela va primi nota 1 .
S-a întâmplat să nu fiu crezută. Am văzut cum una dintre cele mai bune eleve din clasă( erau intr-a 8-a) a scris copiuța și i-a dat-o unui coleg care(fără sa copieze, ar fi obținut, sigur, nota 7), a transmis-o altui coleg, cu rezultate slabe.
Urmăream "manevrele", gândindu-mă și ce ar trebui să fac.
Ochii ”autoarei”îmi studiau reacția.
Am cerut copiuța și am trecut notele în catalog.
I-am ascultat de multe ori, pe tustrei, până la sfârșitul trimestrului, astfel incât să aibă șansa rotunjirii mediilor.
Au trecut anii.
Autoarea copiuței a devenit jurist; nu mă salută niciodată. 😀
Al doilea beneficiar al" ajutorului", elevul cu prestație slabă,este un familist bun, un om ca mulți alții.
Valentin( nu este numele lui),cel care a primit și a transmis copiuța , a absolvit două facultăți:„Aerospațiale"și" Finanțe".
Într-o seară ploioasă, de ziua mea,cineva a sunat la ușă . Am deschis.Era el, cu un superb buchet de lalele .
Întâi am plâns, apoi, fără să-l întreb, pentru că eu mă simțeam ca o școlariță în fața lui,mi-a spus că de la nota aceea a învățat multe.
Cred că mi-a dat o lecție.
Nu l-am mai văzut, pentru că este stabilit în Canada.
Cine vrea să devină dascăl sau chiar este ar trebui să fie recunoscător:este un privilegiu să le fii copiilor în preajmă,să te simți de-ai lor, să te poți bucura odată cu ei sau chiar să poți plânge pentru ei.
Probabil aceasta este o fărâmă din ceea ce căutăm cu toții- "Tinerețe fără bătrânețe".💗

miercuri, 2 august 2023

reveriile unei duminici

  Ploaia a limpezit drumuri și case .

În mănunchiuri de raze piezișe, asfințitul își pâlpâie alene lampa roșiatică. Se lasă, cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne, curat îmbrăcate, stau de vorbă . În zilele de sărbătoare, toate discuțiile sunt mai frumoase. Dispar și grijile...
În treacăt, zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna unei bunici.
Ceva, ca un clipocit de gând, înflorește brusc, aducând cu el bucuria rătăcită în timp.
Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici, în fiecare duminică, mă lua cu ea.
Prânzul era imediat după ce se întorcea de la biserică.
În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane, decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
Bunica mă purta cu ea peste tot.
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari,unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam, se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul, trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul făcut cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea, la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!
Mergeam la câte o nuntă.
Mai des, la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși, pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea, prin iunie, mai ales, ceva special, niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
În toate amintirile mele o văd mereu preocupată de mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.
În drum către casă, am zărit mersul, mai mult în fugă,al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a bunicii în blugi.
Mai tânără decât bunica mea.
Am șters lacrima și mi-am trimis gândurile în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își torc, nestingherite, anii

luni, 31 iulie 2023

”Noi știm ce suntem,

 dar nu știm ce putem fi....„


„ Hamlet”, W.Shakespeare
Mica Sirenă a Scandinaviei, o săptămână în lumea lui Andersen și a lui Hamlet)

Mi-am dorit mult să văd o țară nordică; s-a întâmplat să fie Danemarca.
Și o părticică din Suedia, Malmo.
La sfârșit de mai, nu este deloc cald în țara nefericitului prinț Hamlet, bat vânturi seci, soarele stă ascuns sub pături groase de nori cu fețe cernite, Marea Baltică își rostogolește în cascade talazuri întunecate, doar măreția lui Andersen dăltuită din iubirea lui Eduard Eriksen”Mica sirenă„ cu sufletul topit în spumă de mare, rezistă tuturor vitregiilor vremii.
Își tace povestea ei de îndrăgostită părăsită pentru o prințesă adevărată, fiindcă ea, frumoasa adâncurilor, n-a reușit să primească un fel de nemurire muritoare.
Asta, în vreme ce danezii sunt considerați cei mai fericiți oameni din lume.
Niște cârcotași din grupul cu care am petrecut acolo o săptămână friguroasă, care pe mine, una, nu m-a speriat, pentru că mi-am îndesat în geamantan haine potrivite, zâmbeau ironic„ cum , mama dracului să fii fericit, dacă îțí începi ziua cu 4/5 grade și vii acasă când termometrul a mai căpătat cel mult 10„?
Danezii își trăiesc viața lor civilizată, o viață lipsită de corupție și de păcăleli, alergând cu bicicletele, de la cel mai mic până la cel mai vârstnic, căruia timpul darnic i-a desenat pe frunte și pe obraji un fel de răboj nobiliar.Nu contează nici frigul, nici vântul,contează doar el, omul.
Este greu să înțelegi fericirea celui care și-i iubește doar pe ai săi.
M-am gândit la un proverb de-al lor: cine te înșală prima oară te nedreptățește; dacă te înșală a doua oară o face pe dreptate, te ia ceea ce ești.
Și m-am gândit așa, fără să vreau, la noi,la a noastră înșelătorie perpetuă...
Am văzut multe lucruri în țara lor rece cu vânturi tăioase: palate dăinuind peste secole-Amalienborg și Rosenborg, magice castele: Kronborg, Fredensborg, Fredederiksborg, monumente istorice, turnuri, muzee și porți, bijuteriile coroanei, rochiile reginei, marea și verdele copacilor, grădini ca-n povești și bulevarde largi, foarte curate, străzi ale marinarilor de odinioară, colecții de vase pescărești ancorate cu ale lor catarge împodobite cu steagul danez, istorie și arhitectură, hoteluri și simboluri ale regalității,vestigii și colonade, tablouri și tapiserii uluitoare, argintărie și mobilier exorbitant,buticuri cu haine create de nume celebre, antichități,vechi metereze, motive albastre și verzi, cristaluri și sticlărie scumpă, mori de vânt, niște cochete picioroange , mișcându-și alene rezistența, statui de ieri, piețe și fântâni, hoteluri moderne ( cel în care am locuit are 23 de etaje- din patul meu vedeam uriașa lebădă într-un picior, învârtindu-și neobosită aripile impare) vapoare și turiști, mai ales asiatici, câtă frunză, prin parcuri, gărzile reginei, grupuri de tineri petrecând așezați prin parcuri sau prin piețe, magazine cu prețuri uriașe, afișate în vitrine...multe am văzut.
Să nu uit liliacul, bogat, alb și violet, parfum în ciorchini, căzând răsfățați peste frunze lucioase.( am furat o crenguță din preajma „sirenei„!).
Ce m-a impresionat cel mai mult și mai mult a fost acel pestriț furnicar neobosit, un permanent du-te /vino de bicicliști pedalând pe trotuarele lor, tineri și vârstnici, bătrâni și copii, mame cu bebeluși în coșulețe, respectabile doamne cu păr grizonat,sfidând vântul, ploaia și frigul, fiecare cu drumul, cu gândurile, cu proiectele lui.
O lume în mers echidistant, frumoasă și blondă, convoaie de figuri deloc întristate!
O lume care pleacă și vine, construindu-se pe sine!

miercuri, 26 iulie 2023

Ocrotită de munți și de cer


povești pentru prieteni😘


Blând zbor,zidit în lemn și obidă, cerând, parcă, Cerului binecuvântare peste Pământ!

Sabia Arhanghelului Mihail a luat chip de turlă, amintindu-le celor ce au dorit să-i supună credința că Dumnezeu i-a ascultat ruga.
Mândră ca și moroșenii, care au primit ceva din semeția brazilor, turla îmbrățișează văzduhul.
Bat vânturi, o scaldă ploi și viscole, se apleacă în dreapta și în stânga, dar își păstrează verticalitatea de axis mundi, rezistând în fața tuturor vitregiilor.
Construită pe un soclu de piatră, mânăstirea Peri din Săpânța este cea înaltă bisericuță de lemn, din Europa,poate chiar din lume.
Povestea ei păstrează ceva din soarta vitregită a Maramureșului: pe la 1391, nepoții lui Dragoș au construit în mijlocul unui loc binecuvântat o biserică, ca semn al recunoștinței lor pentru credință .
În 1761, ea fost distrusă, pentru că localnicii nu voiau să treacă la catolicism. Peste mai bine de două sute de ani, asemenea Păsării Phoenix, biserica a renăscut din propria-i obidă, și pe locul unde cândva s-au tradus: Psaltirea și Evanghelia, astăzi biserica, a cărei turlă înseamnă șase ani de muncă, fiecare șiță purtând semnul securii meșterului Ioan Macarie, se înalță spre cer, ca o flacără vie .
75 de metri au însuflețit lemnul, sub mâna magică a meșterului Ioan Știopei, Buga de la Bârsana, urmând întocmai planurile arhitectului Dorel Cordoș .
Văzând-o, te pierzi în visare, te uimește misterul rezistențéi unei asemenea siluete, spintecând zarea.

Muzica, pictura, chiar poezia pălesc, în fața acestui simplu, dar măreț edificiu!
Suport de piatră, zvelt trup de lemn , stropit cu sudoare și credință,ocrotit de munți și de cer.
Admirație, uimire, încredere, verdele brazilor și albastrul celest își unesc puritatea în îmbrățișarea credinței!

luni, 24 iulie 2023

bastonașe arămii


  Toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să  plece.

În fâlfâiri  ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții, își răsfira, generos, roadele..
Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau  că au căsuțe.
Ieșeau prin ferestre.Ca niște degete strâmbe .
 În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.
Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea  că, de rea ce este, doamna are o spărtură în cerul gurii.
Linioarele se învălmășeau printre lacrimi...

Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.
Fără vreo vorbă, talițu, bunicul meu  patern,și-a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.
Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.

În zvon ușor de frunze aromate, linioarele s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.
Talițu era pădurar.
Pentru  arbori...
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.