regină neîncoronată

 Cochetă fără stridențe, suplă ca o gazelă, deschide albumul culorilor de primăvară.

Botaniștii spun că s-ar fi ivit încă de pe vremea când dinozaurii stăpâneau lumea, fiind printre primele flori pe care Terra și le-ar fi împletit în cosițe.

Unul dintre ei, francezul Pierre Magnol (1638 - 1715), atât de mult a îndrăgit-o, că a luat-o de soție...vorba vine: i-a dat numele lui pentru eternitate.

Chinezii o numesc orhideea de jad sau floarea cu zâmbet secret.

Două state americane- Lousiana și Mississippi -și-au ales-o ca simbol.

În felul ei suav, erotic, nevăzut/aluziv , magnolia îi spune primăverii , oricât de nehotărâtă ar fi, „ Bine ai venit!”

Frumoasă și nobilă, singuratică, fără să regrete, discretă și elegantă, magnolia ne farmecă ochiul, lunecând în cânt

ecul ei fără note, între vis și realitate!

de dorul poeziei

 Poezia, ca un suflet niciodată obosit, mereu secătuit de dor!

Imaginea este o fărâmă din câmpul copilăriei mele.

Către asfințit, lanurile, potecile, iarba și păsările se reuneau, cumva, într-un cântec fără glas.

Cerul trimitea ceva magic, un suflu, o boare.

Ascultam fără să aud, vedeam fără să pot atinge.

Cred că atunci, acolo, am trăit clipa armoniei cosmice!

„Am luat ceasul de-ntâlnire

Când se tulbură-n fund lacul

Şi-n perdeaua lui subţire

Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit

M-am uitat cu dor în zare.

Orele şi-au împletit

Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind

Pe potecă solitară,

De departe, simt un jind

Şi-as voi să mi se pară.„

Tudor Arghezi..

Ador poezia asta!

daruri în palma plăpândă

 Repezi și aspre, în plesnet incolor, fire fugare de vântzboară din pletele cețoase ale dimineții .Dacă magnolia de peste stradă nu și-ar arăta buzele cochet țuguiate în mov lăptos, nici n-ai zice că  este primăvară.Surprinzător, în parcarea din centrul orașului  nu esteîmbulzeala  de ieri și de altădată. 

Se ivește  brusc în spațiul dintre mașini. O jachetă albastră, peste pantalonii roșii, cu buzunare adânci. Întinde profesional un braț firav, sugerând că am ales bine locul de parcare. 

Când cobor, deschide  spre mine ochii de culoarea castanei coapte și o palmă plăpândă,cu degete subțiri, peste ale căror unghii săpunul a uitat  cam de mult  să mai treacă. Ne privim atent. Simt o împunsătură, undeva, într-un colţ desuflet. Burnițează  tăios. 

Doi pași mai încolo, pe obancă, cinci negricioși-între ei și o tânără fumătoare -

se prefac nepăsători.  Femeia (nu știu ce instinct îmi spune că este chiar mama sufletului cu fular roz) înlătură cu mișcări nervoase  scrumul de țigară care-i cade peste ginșii prea strânși pe picior.

- Mergi la școală? o întreb eu pe  fata cu palma întinsă
.- Eee,  mai rar, sunt într- a patra, am doișpe ani. Știi ceva? nici nu trebuie să mă duc în fiecare săptămână,că se duce bunică-mea, mai dă cu mătura, îi cumpără directoarei țigări, aduce apă, strânge hârtiile.
- Nu te rușinezi că ieși  la cerșit?, insist eu.
- Hm!!, de ce să mă rușinez?
 Vreau și eu haine noi de Paști... Se tot uită la poșeta mea. Nu pot să nu-i dau niște bani, mă gândesc cum ar arăta părul ei  întunecat, împletit în codițe, prinse în panglici  albe. Mi-o imaginez  îmbrăcată într-o rochiță de catifea roșie. Cu pantofiori de lac, ca de păpușă.
- Măi fată, tu nu te temi deloc?, intră în vorbă un domn, care tocmai  vrea să urce într-un  bolid negru.Vine unu, te înhață, te bagă în portbagaj și pe-aci ți-e drumul, te duce cine știe în ce țară...
-Și ce dacă mă duce?, vine prompt răspunsul. Chiar ar fi mai bine! Oricum, nu toamna asta, toamna ailaltă mă mărit.
S-a întețit vântul. Lumea trece, vin și pleacă mașini...
Jacheta albastră se mișcă repede, brațul ei stâng dirijează imaginara înghesuială din parcarea centrală a orașului.
Martor tăcut până atunci la întreaga scenă, prietena mea  îmi spune că  tocmai a văzut la știri cum un puștan, ceva mai răsărit decât  proaspăta-mi  cunoștință, strânsese  deunăzi, cerșind, o sumă deloc neglijabilă. 

Nu-i răspund. 

Mă încăpățânez să păstrez în minte rochița de catifea.

 Și doi ochi vioi, de culoarea castanei coapte.

așa zâmbește primăvara!

 

nu are voce de privighetoare...

 Cred că și tu întâlnești, în drumurile tale, pasarea asta micuță, scoasă parcă dintr- un horn, pe la care nu a mai trecut coșarul( mărțișoŕ aducător de noroc).

).

Tocmai am aflat că specialiștii în domeniu o declară printre cele mai inteligente păsări: ea își amintește chipuri umane, ar putea "număra" până la cinci, este capabilă să folosească unelte agricole, pe care ea însăși le-ar confecționa din crenguțe și frunze.

" Orășencele" adună nuci, pe care le duc pe străzi, pentru că, după ce le calcă mașinile, le mănâncă ușor.

Ce m-a impresionat, mai ales,citind despre abilitățile lor, care, ca inteligență,le situează chiar înaintea cimpanzeilor, este că ar avea sentimente: dacă moare una dintre ele, celelalte se adună în jurul aceleia și, pentru o vreme, scot niște sunete ciudate, ca și cum s-ar jeli...

Că provoacă ele și neajunsuri, deh!nimeni nu este perfect,

nu-i așa?

un strop de magie

Pe poteci, mai ales, se toarce  în raze lungi o lumină blândă, fără culoare.

 Dincolo de vârfurile arborilor, cerul se arată în  culorile începutului de martie. Ici-colo, câte un ciripit tremurător rupe liniștea. Pădurea  mustește a primăvară, este, totuși, perioada  din an, care nu cred  că-i place nici  chiar ei. Fără frunze, fără iarbă, fără flori, pare o  ființă, colosală ce-i drept, dar  fără   acea  vrajă a  forfotei  de nuanțe și tonuri.

 Iubesc pădurea de când mă știu. 

Poate că  are legătură  cu satul meu drag, răsfirat frumos între verdele crud  al zăvoiului  de pe malul Argeșului și mult mai puternicului verde stufos  în care  își îmbrăca  pădurea Pintenoaica, de pe malul Neajlovului,  tufanii trufași.

  Zăvoiul înverzea  cel dintâi.  Se iveau, printre  frunze, micșunelele. Atât de parfumate!

   Mov, lila, albe și, rareori, galbene.

 Eu și prietenele mele  ne întreceam să  adunăm cât mai multe chite.

  La pădure, mergeam doar duminica, pentru că ea  se întindea dincolo de sat.

   Viorele cu  ale lor fragile codițe, brebenei  mov și albi cu  un parfum inconfundabil erau  deliciul  raitelor  noastre, pe poteci încolăcite,în  amiezele scăldate în soarele primăverii!

  Cine avea noroc găsea , ascuns bine,  rodul- pământului. 

 Asta  însemna un fel de  magie.  să afli, decupând  cu grijă, înlăturând foițele una  câte una,  ciorchini de strugure, spic de grâu,  știulete de porumb.

  O lume  în miniatură!

Într-o plăntuță.💓

Ai simțit, vreodată,  că tot ce ne înconjoară poate fi  o parte din tine?

 Eu- da!💝

cât de aproape

poate fi departele!

 

tonuri de februarie

 

ani de liceu

 Dacă este să mă uit cu ochii minții și ai sufletului  la anii mei de liceu, văd doar partea aceea luminoasă, mângâiată de o blândețe înțeleaptă. Sigur că vor fi fost și  neajunsuri,  temeri și spaime. 

Se făcea carte!

 Rămânea timp și pentru  visări de-o  clipă, pentru bilețele și întâlniri pe coridor,departe  de ochii iscoditori ai domnișoarei Lupescu, pentru  plimbări pe sub castanii de dincolo de  gară, un film, o poveste  copilărească, un tren, care vine, altul ce pleacă.

  Zic că sunt  ceea  ce sunt  grație unei școli  serioase, cu pretenții, poate, uneori exagerate,  cu emoții, astăzi devenite calde amintiri, cu ascultări și teze dificile, cu întrebări, câteodată, parcă, într-o limbă necunoscută.

  Un dor blând pentru toate!

  Limba  Română- o  doamnă  duioasă, cu ochi și gesturi de mamă.

 Limba  Latină-  profesoara perfectă: cultă, distinsă, artistă!

 Limba  Franceză-  tânăra  elegantă, de care toți băieții erau îndrăgostiți.

Limba  Rusă- babușka.

Istorie- ce doamnă!!

Geografie- cea mai  cultivată  profesoară,  știa atâtea, că te rușinai să nu înveți.

Economie  politică-  spaima unora.

   Matematică- mai ușor...

  Chimie-  dacă spun ”babacu”, ar tresări, din lumea lor  de umbre,   chiar și  cei  mai tari, olimpicii  naționali: Nelu  Voicu și  Mituș.

 De  voie, de nevoie,  am învățat chimie!  Știu și acum tot felul de chestii.

Fizică- trei profesori, total diferiți, ultima, fizicuța.  faină  profesoară!

 Biologie- cochetă, carismatică.

 Desen tehnic- doamne, ce   emoții, pentru fiecare oră. Profesorul erudit!

  Muzică- excepțional profesor cult,  elegant, exigent.  Compozitor.

  Educație  fizică-  doi sportivi!

 Atelier-  spaima  zilelor mele de luni.

   Dirigenție  în primii doi ani,Doamna  Liana Alexandrecu, Profesoara  noastră de  de  Latină-  toată stima!💓 

 În următoarele două clase. Babacu.  Ce să spun?  nu cred  că-l interesa vreun pic ce va  fi cu noi. ”Ali-  Baba și cei patruzeci de  hoți”😆

 Chestia este  că a fost ceva minunat:  câțiva tehnicieni și asistente medicale și vreo  25 de  absolvenți ai Învățământului  superior profesori, doi medici, economiști, ingineri, un arhitect,  un  general  ( nu sunt chiar sigură).

Și timpul, care  nu-și uită  niciodată mersul...

locuri

Vulcanii Noroioși

 

în lumea tăcerii

  Ce spun  o să  ți se pară aiurea. Sau  nu te va interesa.

  O spun, pentru  că  nu prea îmi dispare scena  din minte.

  Ieri, de  „Sâmbăta  morților„, cum se întâmplă de  sărbători, mai ales, la  cimitir, venise  foarte multă lume. Mașini- o mulțime,  staționate, una în spatele alteia, de  la capătul bulevardului, până  la stadion.

  De la  volanul uneia, uite  că nu m-am uitat la  număr, a coborât o  femeie, sub 30 de ani, urmată de o fetiță.  

Femeia  a îmbrăcat rapid  un fel de pulover lălâu, cu o gaură mare  în partea de  jos a spatelui, și-a acoperit părul cu un batic  cenușiu  spre negru și a luat  cu ea o sacoșă mare, goală.

 Fetița  a luat și ea o pungă  albastră de plastic, tot goală.

  Ambele au intrat în  rândul persoanelor care  se apropiau de intrarea în cimitir.  

 Fetița voia să se  păstreze alături de partenera ei, care  a împins-o  mai în față.

 Eram la  doar câțiva pași de ele. 

 Fetița  devenise   insistentă, chiar agresivă, cerând oricui: îmi dai și mie un ban?

Le-am pierdut din  vedere, de altfel, scena  mă  enervase teribil.

  În dreptul intrării, staționa  o mașină de poliție.

Cimitirul era ca un furnicar.

  O mulțime  pestriță  ocupa aleile:: femei, bărbați copii, unele care chiar mergeau să-și plângă morții, altele cerșind agresiv.

  Undeva, o bătrânică, curat îmbrăcată, cu  o privire tristă, albastră,  căuta  către nicăieri.

  I-am dat unul dintre  pachețele  pe care le aveam.

 Am citit  în uitătura ei  duioasă ceva  din smerenia femeii de la țară, care, deși   ajunsă la limita disperării, nu cerșește.

Își păstrează o anume demnitate.

 Așteaptă.

  M-am întors pe aceeași alee. bătrâna  mânca  frumos, tihnit  parcă,  fără să privească  înainte sau înapoi. 💓

soldăței strălucitori

Au suportat câteva nopți geroase,s-au speriat și ei de cutremur, se minunează de toate...

Se bucură de freamătul zilei!

Nu ajunge să trăieşti viaţa,

 trebuie să o câștigăm„,

Victor Hugo, ” Notre- Dame de Paris”.

Era în vara lui 2018.

Eu și Rodica Semartian, fosta mea colegă de liceu și bună prietenă, ne-am dorit să revedem Franța. Era un dar pentru sufletele noastre!

Ne-am dus în Normandia.

A fost o excursie bogată,frumoasă, densă, captivantă.

În ultima amiază, am ajuns la Paris. Am alerrgat la basilica

Sacré-Cœur, ne-am zis apoi că nu se știe dacă vom ajunge vreodată în Orașul Luminilor, așa că, într-un suflet, ne-am dus la Notre- Dame. 

Soarele ardea, o încolăcită coadă stufoasă cupridea curtea,, eu nu credeam că mai avem vreo șansă de a trece pragul măreței zidiri.

Rodica mi-a smucit mâna, ne-am strecurat hoțește , când pe lângă, când pritre oameni, poate că unii ne apostrofau, dar nu am cedat.

Pentru un sfert de oră, ne-am aflat în interiorul Catedralei!

Câteva poze, mai mult în fugă...

Am fost binecuvântate, după nu prea multă vreme, un incendiu uriaș a transformat-o în scrum.

Se va fi reconstruit, oare?

bucuriile părinților sunt tainice

 În copilăria mea și chiar în adolescență, într-o casă mai mare sau chiar micuță, trăiau trei generații: bunicii, părinții și nepoții.

Cu timpul, au rămas doar părinții și copiii lor.
Mai apoi, copiii s-au dus care încotro. Au rămas părinții.
Sau doar unul dintre ei.

Astăzi, auzi tot mai des vorbindu-se despre singurătate.
Și despre medicamente care  ar trata-o.

gând de seară

 

e ziua scrisului de mână

Fiecare scrisoare: un mic episod de roman.

Dacă realitatea este compusă dintr-o multitudine de fapte, lucruri, întâmplări, stări, atitudini, unele chiar neînțelese, sufletul adună, pe îndelete " nimicuri " dulci, simple, dar profunde.
Cu ele, prin ele, poți fi sărac sau foarte bogat! ❤

p.s. când ai trimis/ primit ultimul mesaj scris de mână?

”Ah, un prinț- nu ai probleme”

Un prieten mi-a trimis în pdf cartea  prințului  Harry.

 Tocmai am terminat de citit.

 Poți spune  ce  vrei- este treaba  ta. 

 Opinia mea  este:  nu  batjocori  ceea  ce crezi  că știi, fără să faci un minim efort de a înțelege.

Nimeni nu poate trăi în locul altcuiva, nimeni.

  Te-a întrebat cineva, înainte  de a te  fi adus  pe lume  dacă îți place lumea în  care  vei trăi?

 Că vei fi”rezervă”, prinț sau  cerșetor?

  Că  vei educat  să nu poți plânge?

„Îmi amintesc  că mă simțeam amorțit. Îmi amintesc  că  mă strângea fiecare din fiecare parte( tatăl și  Willy). Îmi amintesc  că am păstrat o fracțiune  din  Willy mereu în colțul vederii mele și că am tras o grămadă de putere de acolo. (în spatele  cortegiului  mamei lor )

„O scriitoare pe care mulți britanici o admirau, o autoare
de romane istorice groase care adunau premii literare,
scrisese un eseu despre familia mea, în care spunea că
suntem pur și simplu... panda.
Actuala noastră familie regală nu are difficultățile de
reproducere pe care le au panda, dar atât panda, cât și
persoanele regale sunt scumpe de conservat și neadaptate
la nici un fel de mediu modern. Dar nu sunt ele interesante? Nu sunt
plăcute de privit?
Nu voi uita niciodată eseistul foarte respectat care a scris
în cea mai respectată publicație literară din Marea Britanie
că "moartea timpurie a mamei mele ne-a scutit pe toți de
multă plictiseală". (S-a referit în același eseu la "încercarea
Dianei cu pasajul subteran.") Dar această fisură de panda
mi s-a părut întotdeauna atât de acut perceptivă, cât și de o
barbarie unică. Trăiam într-adevăr într-o grădină zoologică,
dar, în aceeași măsură, știam, ca soldat, că transformarea
oamenilor în animale, în non-oameni, este fiecare prim pas
în maltratarea lor, în distrugerea lor.

Dacă până și un intelectual celebru putea să ne respingă drept animale, ce
speranță pentru omul sau femeia de pe stradă?
I-am oferit terapeutului o privire de ansamblu asupra
modului în care această dezumanizare a avut loc în prima
jumătate a vieții mele. Dar acum, odată cu dezumanizarea lui
Meg, era mult mai multă ură, mai mult vitriol - plus rasism.
I - a m spus ce văzusem, auzisem, fusesem martor, în
ultimele luni. La un moment dat m-am așezat pe canapea, mi-
am strâmbat gâtul ca să văd dacă mă asculta. Avea gura
căscată. Locuitoare dintotdeauna în Marea Britanie, credea că
știe.
Ea nu știa.
La sfârșitul ședinței, i-am cerut părerea profesională:
Ceea ce simt eu este... normal?
Ea a râs. Ce e normal, oricum?
Dar a recunoscut că un lucru era foarte clar: mă aflam în
circumstanțe extrem de neobișnuite.
Crezi că am o personalitate dependentă?
Mai exact, ceea ce am vrut să știu a fost: dacă aș fi avut o
personalitate dependentă, unde aș fi fost acum?
Greu de spus. Ipotetic, știi tu.„/

”Când am ajuns la capela St. George, în zgomotul a zeci de
cimpoaie, m-am gândit la toate marile ocazii pe care le-am
trăit sub acel acoperiș.

 Despărțirea bunicului, nunta mea.
Chiar și momentele obișnuite, simplele duminici de Paște,
mi s-au părut deosebit de emoționante, cu întreaga familie
vie și unită.

 Dintr-odată m-am șters la ochi.
De ce acum? M-am întrebat. De ce acum?
În după-amiaza următoare, Meg și cu mine am plecat în
America.”

despre optimism!

Când zici că ai o viziune cât de cât clară despre mersul lucrurilor, și îți apare așa, brusc în față, o astfel de imagine, crezi că  ar  fi vis, nicidecum  realitate.

  Este ca și cum cineva  te-ar așterne într-o altă lume, fără anotimpuri, fără griji, fără temeri...

 

EMINESCU

 „Cauza decadenței școalelor e dar declasarea generală, care se răsfrânge  asupra corpului profesoral ca asupra țării întregi. 

Răul trebuie  scos din rădăcină, trebuie ca fiecăruia, fie director de bancă, fie amploaiat la  Regie, la Domenii, la drumul de fier, să i se ceară în schimbul  echivalentului material probe că  posedă un capital intelectual de resort, probe  că a învățat carte, că pricepe treaba la care e pus.”

Eminescu, Opere, III, Publicistică.

”Școalele noastre  sunt
rele”, pagina  614.

a nu încerca să înțelegi

 Planta asta dragă a împlinit cinci ani.

Într-o vreme, doar ea stie din ce motive,s-a întristat ; se închisese în sine, fără să mai înflorească.

În decembrie, i-a apărut un zâmbet, cu trei mugurași.

Doi au căzut.

Astăzi i- am surprins surâsul către lumină !

„chiar în palma mea lumina„

 Ar fi împlinită iarna, dacă  într-o Zi  de mare Sărbătoare- este și ziua de nume a mamei mele, care mă ocrotește, de undeva 💓- ar  fi  fost  ninsoare.

  Cum  dimineața are  poale însorite, lângă o cafea  bună, recitesc, cu mult drag, versurile unui mare și iubit poet, doctorul

Emil  Brumaru. 

5 decembrie 1938 /5 ianuarie 2019..

N-am știut c-o să mă doară

Sufletul atât de tare

Fiindc-am am scris tot într-o doară

Despre sâni gură  picioare

Ele erau  părți prea sfinte

Ca să le ating cu  gândul

Trebuiau  albe veșminte

Nu cuvinte ca pământul

Și-o-nchinare și-o-nălțare

Izvor dulce-n roua  clară

N-am crezut c-o să mă doară

Sufletul atât de tare.

Emil Brumaru.

seara

 

de Bobotează

   povești  pentru prieteni

Tale,bunicul meu matern, a fost ceferist.Toată viața.

Îl văd, așa, printre amintiri- îmbătrânit de timpuriu în prea dificila cursă a vieții, mereu pregătit de plecare.  

O navetă grea, de la Ziduri, la Titu, pe jos, fie vară toropitoare, fie iarnă cu nămeți.

 Câștiga bine. Din leafa lui de ceferist, a cumpărat  pământ pentru cei șase  copii, trei fete și trei băieți,lăzi de zestre pentru fete,  câte o mahmudea, haine și  albituri.Câte un lot de casă, pentru fiecare  băiat.

Era o iarnă  bogată, dormeam la bunici.

  Tale, așa îl alintam noi, nepoții, păstra mantalele din postav bleumarin, primite de la serviciu, la începutul fiecărui an. 

Un croitor scosese din fiecare  câte un palton pentru cei doi burlaci: Bălașu și Aurică, unchii mei.

  Bălașu, fie-i țărâna ușoară, era frumos și năzbâtios.

  Se pregătea minuțios de bal. Se da cu braintină pe păr își punea, ștrengărește după ureche,o garoafă roșie,ruptă din ghiveci, în vreme ce ”mare”( bunica) îi potrivea fularul de mătase, atentionându-l să fie cuminte. 

 Să nu mai intre în belele.

 A doua zi, era Boboteaza.

 Mare avea emoții:știa sigur că Bălașu al ei se va arunca în   Răstoaca, râul de la marginea satului.

  Și a făcut-o.

 Fără să se sperie. În uralele fetelor și ale flăcăilor satului, a prins crucea aruncată de preot.

  Au trecut anii.

  Bunicii nu mai sunt...

 Nici  ceasul cu desene  albastre, care îl trezea  pe  tale, la timp,nici  tabloul acela mare, cu o femeie scoțând apă din fântână.

Elevă de liceu fiind, mă gândeam că era pictat de Nicolae  Grigorescu, născut și crescut în satul vecin, Pitaru.

   Bălașu, cu năzbâtiile lui, o fi rătăcind și el printre  nori.

 Păstrez  poza asta.

 Și amintirile  mele dintr-o  căsuță cu cerdac lung, umbrit de viță-de-vie, o bucătărioară pe a cărei plită fierbeau mereu oalele.

Pe o fereastră, vopsită în verde,garoafe învăluite într-un parfum  unic!💓

simboluri și stări

Lumea în mijlocul căreia am deschis eu ochii își colora existența, în toate anotimpurile, furând din rotirea zilelor și a nopților o nerostită, blândă grijă pentru flori.

Cât era iarna de lungă, aplecată, ore în șir, către pânza din războiul de țesut, ori torcând caier după caier de lână, bumbac sau de cânepă, în rostul vieții ei fără odihnă, femeia își făcea timp să îngrijească florile din fereastră; degeteleei asprite de treburi găseau în obidită tandrețe loc pentru garoafe în fuste crețe, roșii, roz și, albe, rareori,adunând între petale un parfum pe care nu l-am mai simțit vreodată, de atunci, pentru micsandre zvelte, în aceleași tonuri calde.Râdeau printre ele, nestingherite, mușcate rotunde de dor.

Dimineața își deschidea ochii mângâind florile din fereastră.

De cum se ivea colțul ierbii, peticuțul de culoare și parfum se muta dincolo de fereastră,într-o grădininiță, cu buchete fragile de zambile roz, albe, albastre! după o vreme,se iveau de sub frunze timide mărgăritărele, lacrimi duioase în cupe de rouă, se buluceau, mai apoi, bucălate, lalelele, însoțite de bujori, de candida iasomie.

Nu întârziau nicicum călțunașii/pintenașii.

Generos din fire, zăvoiul din lunca Argeșului chema copiii să-i culeagă viorele cu rochițe de cerneală, brebenei în ciorchini dolofani, delicate micșunele cu îngeresc parfum!

Se întâmpla, să găsești, dacă aveai noroc, ascuns printre frunze și ierburi, rodul- pământului!

Extraordinară plantă!dacă nu i-ai descoperit încă magia, la primăvară, mergi și răscolește pădurea!

Vară și toamnă, zi de zi, în fiecare curte, chiar și pe la porți, flori în toate nuanțele curcubeului, care mai de care mai cochetă, mai ademenitoare, chemau ochiul la tihnă, la vis, la mirare.

Am rămas de atunci cu o mare dragoste pentru flori-le adun la ferestre, în vaze, pe masă, într-o carte, aștept și ador clipa dintâi a luminii cernute în pașnice raze.

Ce binefacere, neobosita lor sinceritate!

Floricica asta, pe cât de fragilă, pe atât de cochetă, adoră albul zăpezii de Crăciun, că de aceea se numește, poate, „crăciuniță„.

Anul ăsta , zăpada și-a redus total rația de Crăciun.

Floarea și-a respectat programul!

În toată splendoarea ei.

Ca un fel de urare!