fericirea? ca un fluture

   Nu mă gândesc prea des la fericire, încerc  să mă  bucur de  ceea ce-mi creează o stare  care nu are nevoie să fie numită,  găsită  doar în cele mai tainice  firicele  de suflet.

Când  mă regăsesc- eu cu mine- caut  ceva din dimineața aceea de iarnă, mama se trezise de dimineața, probabil că  spălase rufe  până noaptea târziu, asa că  le întindea  pe  culme înainte de a trece la alte treburi.

  Eram micuță, nu mergeam, încă, la școală. Prin gemulețul  dinspre  curte, al camerei luminate  de flăcările  jucăușe  din sobă, priveam fascinată întregul peisaj al unei lumi, pe care mintea mea de copil o gusta cu nesaț:. rufele alb-albăstrii, ținute în scrobeală,  găinile ciugulind  prin zăpadă, șorțul mamei, zăpada nivelând  protector grajdul, bucătăria  de  vară, ramurile osoase ale  bătrânului nuc, curtea.

  Ceva cald  mă învăluia.

 Cred  că era  fericirea!

Răsfoiesc paginile  imaginare ale  jurnalului   acelor  ani  și  alfu încă două momente  când, poate, că am atins fericirea. 

  Era   către seară, îmi  pregăteam lecțiile pentru a doua zi,  geometria, nou- apărută  în orar, îmi  dădea mari bătăi de  cap. Văd cu ochii minții  manualul  cu  foi gălbui, foșnitoare. Încercasem în fel și chip să rezolv problemele  cu teorema  înălțimii.  Nimic nu mergea,  brusc, așa, de nu știu  cum și de unde, mintea  mi s-a limpezit, cred  că am dus o perpendiculară dintr-un unghi, totul s-a luminat,  am rezolvat nu doar tema, ci toate problemele  de la acel capitol

  A doua zi, la școală,  am fost cea mai cea!

  Eram fericită!

Dacă este  să caut în sufletul  meu de adolescentă  momentele  de  fericire, ele  țin de sentimente:primele scrisori  de dragoste, primul dans, luna...

Mai târziu,  am descoperit   fericirea  în sentimentul inegalabil matern,  doi fii,la ceva distanță unul de altul, fiecare altfel, primii lor pași, primele  cuvinte stâlcite, serbări,  școli, examene, sosiri.

Nepoțeii!💗

În urmă cu câțiva ani, într-o excursie în Damemarca, am aflat că  danezii  sunt poporul cel mai fericit din Europa. 

 Am încercat să  înțeleg ceva din fericirea lor- era  primăvară ( la  noi), la ei băteau vânturi aprige, îi vedeam dimineața pedalând  care/ încotro, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic,  neluând  nicicum în seamă frigul, vântul,  cerul noros.

Am văzut  către seară grupuri de tineri,fete și băieți, unul lângă altul,în colț de parc, cu  câte un suc sau câte o bere în mână, în spatele lor, bicicletele și ele, în cerc.

 Le auzeam răsetele, le priveam fețele  îmbujorate

Cineva din grupul nostru de excursioniști  se întreba  atunci, cu o ironie aspră.„cum să fie, domle, ăștia fericiți, când, clipă de clipă,te spulberă  vântul??„

Deunăzi, a apărut ideea că noi am fi o nație fericită.  Unii,între care și subsemnata, au primit-o ca atare, „hai, că-i bună”!

 Cineva se mândrea că trăiește în mijlocul  unui popor fericit, omenos, educat.

  Citind  cum ajunsese să formuleze  așa ceva,  mi-am zis, pentru și despre  mine:măi fato,  nu prea  mai înțelegi lumea.

 Sau nu o înțelegi deloc...

  Tocmai trecusem prin două experiențe  dure ( din punctul meu de  vedere, uite, o spun pe cea dintâi:cineva, cu bună-țtiință,  spărsese  ghiveciul   cu trandafirul  japonez, așezat pe o latură a  luminatorului comun al  scării. 

Planta încerca  să înveselească, așa cum știa ea,privirile trăitorilor din apartamentele  de pe scara blocului.

Când  am văzut ghiveciul spart, aruncat de la   etajul  III tocmai  jos, în spațiul scării vecine, am avut senzația  unui examen picat. 

A  fost ceva   imposibil  de  a fi înțeles.

După  a doua întâmplare ( s-a petrecut joi seară, înainte de concert, având ca urmare o noapte de nesomn), chiar  m-am speriat.  Și iar am stat de  vorbă cu mine, și iar  mi-am zis că , poate, nu mai pricep eu lumea.

  Ieri dimineață,  într-o instituție, unde  achitam un abonament, îi spun funcționarei numele, ea  caută în calculator,  se uită la mine și-mi zice.

 -  Dumneavoastră  sunteți  doamna   R?

-Da, răspund  cam speriată.

Dar, sunteți  prea tânără în realitate!

  Au zburat toate  necazurile, a răsărit tot soarele în sufletul meu, am râs, am schimbat  cîteva fraze simpatice  cu  tânăra .

eternități de-o clipă...

Pe Pământ și sub Cer

 Unii îi spun ”Scaunul distrus”, Broken Chair, alții îl numesc „Scaunul stricat”.

În septembrie, aflându-mă într-o excursie  foarte interesantă în Elveția, Franța, Italia, l-am  văzut, scrutând parcă lumea,în Piața Palatului  Națiunilor, din Geneva. 
 Cu o înălțime de 12 metri, lucrarea 

aparținând  sculptorului elvețian, Daniel Berset,la construcția căreia, în1997, tâmplarull Louis Genève a folosit 5,5 tone de lemn, este un scaun cu  trei picioare, al patrulea fiind rupt pe  jumătate.
Este simbolul victimelor anti- mină. 
 În tăcerea lui  monumentală, învită  guvernele lumii  să ia aminte...
Pace, în locul războaielor, înțelegere, în locul conflictelor,  speranță, în locul disperării.

Văzându-l, m-am gândit la un vers drag, pe care îl știu din studenție. Este versul  47 din ”Vânătorul  din Alpi„,
  Schiller  zice că  ”pe Pământ și sub Soare este loc pentru toți„. 

 Poemul vorbește despre o căprioară urmărită  de omul- vânător până sus către crestele muntelui.
  Jos- prăpastia, în urmă  el, urmăritorul ucigaș.
 Se aude vocea   duhului munților:
” De ce aduci moarte și jale până aici  la mine?
 Pe Pământ este loc pentru toți„.💖

când totul se deslușește în tot

  ( povești pentru prieteni)😘

Venise de undeva, dintr-un sat de pe lângă Dunăre.
La vremea aceea, nu prea știam eu cum este chestia cu profesorii, unii cu diplome de facultate,alții,absolvenți doar de liceu.
Tânăra brunețică domnișoară suplă își purta părul împletit într-o coadă mătăsoasă, rotunzită peste cap, de la o ureche către cealaltă.
Ne învăța matematică într-un fel anume.
Logic.

Destul de atractiv.

Am deprins de la dumneaei un fel limpede în abordarea problemelor, rezolvare care mi-a folosit nu doar la matematică.. Am învățat să gândesc mai întâi, abia după aceea să încep lucrul . Să înțeleg ce mi se dă și ce mi se cere.
Și a fost foarte bine.
Ipoteză și concluzie, nu-i așa?
În anii aceia,în afara activității de la clasă, profesorii erau obligați să organizeze multe activități culturale: pregăteau piese de teatru, brigăzi artistice, în ale căror structuri și conținuturi prezentau situații trăite și văzute de ei , acolo, în lumea satului.
Poezie și muzică.
Textele brigăzilor artistice purtau marca profesorului nostru de Limba română.
În satul meu din lunca Argeșului,am văzut pe scena Căminului cultural, pentru prima oară, ” Titanic vals”, de Tudor Mușatescu,
Piesă în care au jucat cam toți profesorii și învățătorii din cele trei școli ale comunei Ungureni.
Regizor, același regretat profesor.
Pentru mine, spectacolul văzut într-o seară de iarnă, în sala arhiplină, încălzită de o sobă pufăind molcom, a fost una dintre întâile bucurii totale din anii copilăriei.
Deși eram doar în clasa a VI_a, făceam parte și eu din ”lotul lor„. Mă remarcase profesorul meu de Limba Română, regretatul Gheorghe Fulga, absolvent de ”Litere ”și ”Filozofie” .

Fără să vreau, în deplasările noastre, cu căruța, prin satele din jur sau la „raion”, auzeam tot felul de picanterii despre idilele care îi prindeau în mreje pe tinerii profesori, unii dintre ei, căsătoriți, fiind.
Domnișoara Mitica era îndrăgostită.
A plătit cam scump iubirea ei pătimașă.
Ce-mi amintesc foarte bine este ziua aceea a însoritului sfârșit de mai; aveam matematică, eu eram la tablă. A bătut cineva în ușa clasei, aducea un pachet frumos, învelit în hârtie albă, foșnitoare,ca o promisiune.
Nerăbdătoare, domnișoara aflată la catedra cocoțată pe un piedestal de lemn,mai pe furiș, mai pe văzute, a probat pantofii.
Erau superbi, bleu, cu toc înalt.
Îi veneau perfect.
Alături, era o bucată de nylon, cât pentru o rochie albă, în stoluri de buchețele rupte ca din grădiniță..
Peste vreo câteva săptămâni, la serbarea sfarsitului de an, era înfloritoare ca un strat de zambile!
Scurtat, părul îi curgea către umeri, în bucle.
A fost ultima oară când i-am admirat mersul legănat.❤

Marița

 Nu știu când  ne-am adunat toți în jurul ei, poate că se va fi întâmplat  treptat. 

 Eram mulți copii în case apropiate- câte doi, chiar trei, în fiecare  familie.

Serile de vară  aveau un farmec anume,  pe care abia mai târziu mi l-am adus aminte, când drumurile  ne-au dus care încotro.

Satul își odihnea truda de peste zi; toți se întorceau  la casele lor.Cei mai mulți de la muncile câmpului.  Femeile   aprindeau focurile în bucătăriile  de vară, bărbații își mai făceau de  lucru, până când mămăliguța aurie ca o lună plină se răsturna în mijlocul mesei.

 Mirosea  a pui fript, a varză călită, a lapte fiert în tuciul  care păstra  proaspătă coaja  de mămăligă.

Aveam voie la  joacă, înainte de culcare.

Toată lumea o știa de  Marița lu' Costea. 

 Să fi simțit, cumva, că trebuie să-i auzim poveștile? 

 Sau era  modul ei de a-și  alunga rămășițe aspre de temeri și spaime din mintea traumatizată?

Povestea  era, de fiecare  dată. cam aceeași.Avioane, case  bombardate,foc și pietre, cărămizi și acoperișuri de  case, pomi smulși din rădăcini, rafale, lume fugind fără țintă, se mai iveau și râuri, și poduri,se trăgea în toate părțile, avioanele  trimiteau  foc și moarte.

Bătrâna,așa am cunoscut-o, nu știu când, locuia la câteva case de noi.

 Înaltă, uscățivă, două cuiburi goale în locul ochilor, mâini negre, arse de cine-știe -ce pârjol, își spunea plânsul, pentru noi,copii de  șapte/ opt ani.Unii se plictiseau, râdeau,o ”îngânau”, alții se mai jucau cu pietricele și frunze.

  Nu îndrăzneam  niciodată  să  o întrerup, poveștile ei curgeau neobosit, aș fi vrut să-i mângâi fața inexpresivă și degetele strâmbe.  

Nu ne vedea. 

 Cum să fi văzut copii, case și iarbă verde, dacă în  mintea ei rămăseseră doar  amintirile războiului  care îi strivise tinerețea?

Câteodată, sprijinită în toiegelul  ei alb,  se ivea  și  ziua, în fața porții. 

Vorbea  fără  să obosească.

De la  talițu, bunicul meu  care se întorsese cu decorații de pe front, și din întâmplările tatei, petrecute la  Cotul Donului,știam, deja, cam ce este războiul.

Marița  nu fusese pe front. 

Războiul  îi  lovise casa  și familia.

Cum scăpase, nimeni nu știa....

Zilele trecute, am citit  un articol despre o bătrână năpăstuită  de soartă. 

Dintr-o poză alb/ negru,  se ivea un chip pe care  tristețea și timpul necruțător  puseseră stăpânire. 

 Brusc, undeva, în mintea mea,  s-a ivit, dintre amintiri, imaginea uscățivă  a  vecinei  noastre.  Cu  poveștile ei rupte dintr-o realitate rasă de război..

Rămăseseră doar  niște  tăciuni mocnind în cenușă. 

toamna, ca joc al armoniei

Încetul cu încetul,tonuri și culori, frunze și ierburi dansează cel mai frumos vals: 

dansul toamnei!

 

când uitarea șterge mai tot

Este vorba nu doar despre  fosta mea colegă de grupă din anii facultății.Este despre  viață pur și simplu.

  Îmi plac toamnele, nu de ieri sau  de  anul trecut, iubesc toamnele  de când mă știu. 

  Cu târgul de Ziua Crucii, în  iureș de cai frumoși, împodobiți cu clopoței și cu panglici colorate în coamne, cu floricele dulci, colorate,  pe care mi le cumpăra tata, cu  ilicul  de catifea al
mamei,îmbrăcat atunci pentru poza  noastră.

 Iubesc  toamnele  cu auriul câmpului, foșnind în margine de clete, ca un fel  rămas-bun  până  în  anul următor, când  mă  întorceam în vacanță.

  Și, după  niște ani, am iubit toamna, cu prima zi de facultate. În amfiteatrul, numit  Sala  I, ne-am adunat  noi,  multe fete și câțiva  băieți, dornici  toți să fim profesori.

  O voi numi  Tina- altul era numele ei. Intrase la facultate  ceva mai târziu, știa  gramatică, o găseai mai mereu în sala de lectură, nu mergea niciodată la dans,nici la întâlniri.

 Anii au trecut repede,  parcă o văd între  colegele care au venit la Primărie, când  m-am măritat. M-a vizitat și acasă.

 Într-o bună zi, viața  ne-a trimis pe cărări  diferite. după repartiție.  Ne-am pierdut urmele...

  După  alți mulți ani, când  m-am gândit  să ne revedem- ce bine  că sunt telefoane și internet- la capătul unui fir, i-am auzit vocea. 

 Nu a venit la întâlnirea cu foștii colegi, dar am păstrat legătura, povești despre familii și despre copii, amintiri din anii facultății.

  Într-o zi, și-a pierdut soțul- adevăratul ei punct de sprijin. Și de  atunci, puțin câte puțin, peste mintea ei, cândva atât de limpede în  descoperirea  tainelor gramaticii, s-a așternut un văl....

  Este toamnă, i-am auzit  vocea, pentru o clipă, m-a recunoscut, apoi  mi-a cerut numele, încă o dată, și încă o dată....  

  Ce legi vor fi  funcționând în  mintea omenească, de ce se șterg  gânduri, date,  idei?

Nu-mi plac tristețile, nici chiar lacrimile, deși ele vin  năvală, câteodată...

 E toamnă, e soare, în Sala I,alți tineri  vor  fi ascultând cursuri,vor merge  apoi la seminar, la dans, la plimbare....

Și în viață!💖

in jur, totul tace

 În armură deasă, strălucind în atingeri de șoapte, s-au aliniat, unul lângă altul, străjuind gardul. De cum dă colțul ierbii, până toamna târziu, ulmii ocrotesc, în felul lor, curtea, casa,  poarta, drumul. Înalți, frunzoși,  își freamătă miile de brațe într-un dans ușor, urmându-și  muzica  interioară,  în tonuri vii, de verde proaspăt...

Într-o zi,unul dintre ei  s-a schimbat la față.

 Discret, s-a închis în umbrele înserării.Peste o

săptămână, puterile i-au slăbit de tot..Bătrân bolnav, cu brațe obosite, și-a strâns galbenul sub pleoape.Confrații își leagănă crengile în bătaia ușoară a vântului de seară. L-au uitat.Gureșe, în zvon de mișcătoare răsuciri, în zborul  lor mereu grăbit , până și păsările îl ocolesc. Uituce și zglobii, se ascund în alte locuri vii.
Singuratic, uscat de tristețe, își ține singur de urât.Lacrimi  cuminți se ascund în orbitele lui goale.
Doar timpul  își ticăie clipa...

p.s. îți plac copacii?

doar trecerea se adună

printre rânduri de file  răvășite ...

Două surori.
Învățătoare. Fiice, nepoate, strănepoate, străstrănepoate de preot. Elena,  cea frumoasă dintre ele,  a trăit o singură și niciodată vindecată iubire. El a fugit în noaptea nunții. De fapt, în zori, cu toți banii câștigați.
Se întâmpla acum șaptezeci și mai bine de ani.

 L-o fi căutat părintele, tatăl lor, cât l-o fi căutat, nimeni nu i-a dat vreodată de urmă, au trecut zilele, lunile, anii. Toate se uită . Elena n-a uitat niciodată .

   Și-a ținut  în suflet nu doar tristețea. În lada ei maronie de nuc, a păstrat  costumul lui de șiac alb și rochia ei de voal, cu trenă. Discrete, moliile  au  brodat contururi. Mereu mai mari.

  Prin casa lor, au trecut destui  pețitori:un contabil chipeș, un locotenent înalt din Rucăr, câțiva profesori, un primar, un  doctor văduv prea de timpuriu. Elena n-a încurajat pe nimeni.

Într-o zi, părintele s-a dus, fetele au moștenit casa, pământul, acareturile, banii și  bijuteriile. 
 Și multă discreție.
Nu primeau și nu făceau vizite.  Doar ele și poveștile lor, peste care  vremea și-a țesut cuminte cursul.

S-au adunat ani mulți, aproape că  și-au pierdut șirul. Prima s-a dus Elena, în 2009. La scurtă vreme, și Florica.

Când nu sunt copii, vin alte rude-un frate, preot fără parohie, rătăcit prin Dobrogea, și niște nepoți  de văr de-al doilea.

În trecere, zăream  adesea, un colț din casa  înconjurată de meri și pruni . 

Poteca se pierde în iarbă, trece pe lângă fântână, ascultă  liniștea  serilor, primește răbdătoare salutul dimineților însorite. Primăvara își  cântă , nestingherită,  trilul ei , indiferentă la treburile omului..

 Într-o sâmbătă, mi-am luat inima în dinți și  m-am apropiat. 

Erau niște doamne, îmi spune stăpâna cheilor, citeau mult, își puneau bigudiuri, ascultau muzică la picap, aveau și parabolică, să știți, erau  femei de lume,  făceau plajă, uite aici, fiecare avea locul ei preferat, erau abonate la niște reviste străine...

Manuale școlare, metodici și pedagogii rupte, chitanțe, farfurii desperecheate,  geamuri murdare, fulgi de perne  împrăștiați peste Scânteia, cărți bisericești, o veioză fără picior, câteva arcuri de pat, lada  Elenei, peste care praful s-a așternut din belșug, câteva portrete, sprijinite de un perete din care curge  varul de ce le-ați coborât din locurile lor, întreb, și nu mi se răspunde. 

În holul, altădată  luminat de un rând mare de ferestre,  o perdea  croșetată, înnegrită  de   vreme,  ține  marginea  pânzei unui păianjen neobosit.

 Scara de lemn urcă în pod. Mă încumet, însoțitoarea mea ține scara, lumina lanternei mici  de buzunar pătrunde în  fire slabe, mă obișnuiesc repede  cu locul: un război de țesut, ițe și fire  risipite, oale de lut, cândva smălțuite, în  toate mărimile,  un coș mare, haine în  culoarea  întunericului, caiete și file smulse, roase de șoareci, câte mâini vor fi  căutat prin cele câteva geamantane răsturnate. ...

În curte, soarele trimite raze  calde. 

Seacă, fântâna  nu mai are lumânare, nici lacrimi... din pivnița fără ușă, țâșnește , speriat,  un câine.

-Este de pripas, tot e bine că păzește și el  curtea.

Pe crengi bătrâne de prun, flori albe  sclipesc în lumina  zilei.

 Iarba se apleacă în mișcarea  lentă a vântului ușor de amiază. Pentru ea,  tinerețea  nu are bătrânețe...

„Factorul comun al oamenilor

 poate fi  numai  Dumnezeu, 

numai prin El ne putem reciproc tolera și încerca să ne iubim.

În lipsa acestui catalizator, reacțiile rămân de 

 respingere si indiferență.

 Laplace credea că se poate lipsi de această ipoteză, dar progresul științific l-a determinat pe  Werner Heisenberg să ceară  sprijinul filosofiei, iar lumea de rând s-a convins că are nevoie de acest ocol pentru a nu se preface în țarc de animale sau în casă de nebuni„.

Nicolae Steinhardt, ” Jurnalul fericirii”, Opera integrală  1”, pagina 258.

Gânduri matinale cu vorbe frumoase

 Îmi place dimineața asta cu pliurile ei de lumină curată, țesându- se dinspre cer către arbori, ierburi, frunziș, așa, într-un tumult fără grabă, parcă în toate felurile deodată.

Octombrie, copilul ăsta zbanghiu, cu șaluri în toate culorile firii, cu zumzet și lacrimi, cu fel și fel de episoade.

Îți este cunoscut  cuvântul”lustra”, da?Din latinescul ” lustrum/ lustri,provenit din  verbul”luo,-ere„= a spăla, a curăți.

La început, cuvântul desemna o ceremonie religioasă, care se ținea din cinci în cinci ani, spre a purifica locurile și oamenii.

 Mai apoi,  el a dobândit un sens rațional, denumind o perioadă de cinci ani.

Exemplu.

”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale."

George  Călinescu

Mai apoi, 

Lustru, lustre, s. n. Lampă cu mai multe brațe, de obicei suspendată de plafonul unei încăperi mari, folosită ca podoabă, ca ornament.„

.Un lustru și două în sfeșnicele de pe masă luminau turbure sala. „

G.Călinescu

 Variantă: lustră s. f.

Lustra, lustre, s. f. Lampă ornamentală, cu mai multe brațe, suspendată de plafonul unei încăperi. [Var.: (înv.) lústru s. n.] 

 Din fr. lustre. (Sursa: DEX ).

în liniștea amiezii

Galben și  verde, priviri pe furiș, frunza se zbate, topindu-se aievea, în murmur de zvonuri și șoapte.Parcă niciodată, pădurea n-a avut broboadă  mai

frumoasă!

Dulce somnolență, respirație profundă, posesiune absolută!

Lumina țâșnește brusc, se așază pe  speteaza unei bănci,  se prelinge tandru
printre fire  moi, se  oprește pe turla bătrânului schit,  sclipesc în joc de linii frânte  luminițe la morți și la vii, clopotul își strigă  chemarea ,un fir de izvor  spală pietre și frunze.Nedeslușit spectacol!

Iarbă, frunze, pietre.

Până la urmă, lucruri străvechi, atât de aproape! Le poți vedea oriunde!

Clipa se pierde în liniștea amiezii.

Lumină în fâșii, căldură ivită printre ace de brad.

Beție de bine!

O vrajă  stârnită  de nicăieri  se topește  firav în parfum de iarbă, încă proaspătă.

Raze lungi de aur stins se strecoară discret printre ramuri, odihnindu-se în căușul potecilor.

O să-ți fac o mărturisire: în lungile plimbări pe alei, din săptămâna asta, am adunat  în minte un caiet de fraze perfecte...pe toate le-am uitat.

Notez pe dosul unui bilet de autobuz  o frântură de gând  cu parfum de galben /verde/ruginiu- cât mister ascunde pădurea în pragul toamnei de aur!ceea ce văd în clipa asta  nu este chiar ceea ce văd. Este ceea ce simt.

Cred că nu suntem cu adevărat decât ceea ce-i furăm clipei. Restul  aparține lumii.

când întrebările devin acel ceva fluid, care te pătrunde

   Poate că  ziua de astăzi, cu lumea și cu  Soarele ei,  va fi uitat-o  pe  aceea , care tocmai a trecut. 

Sau poate  că nu.

Încerc, după o săptămână  de la încheierea

unei excursiibogate, într-o lume, care  își rukează mersul după  reguli clare,  care își scrie prezentul  situat între un trecut  migălos și un viitor despre care nimeni  nu prea știe cum va fi,  să-mi luminez, cumva, niște incertitudini,dacă le pot numi astfel.

 Despre  frumusețile naturale, nu  prea voi spune multe  despre ele, grăiesc imaginile.

  Despre  partea aceea, intimă, care ține de credință, despre căutări, aș spune câteva  vorbe.

  În  câteva dintre marile orașe văzute: Lausanne, Geneva, Lucerna, Berna, Montreux, cam rapid,  mult mai  tepede decât pe îndelete, am trecut pragul câtorva  catedrale- o consolare că ritmicitatea  neliniștilor care  mângâie, dar și  rănesc, m-ar putea lămuri.

Acolo, îți despoi viața de toate de orice altceva, , timpul  are cursul lui, tu te gândești la  Dumnezeu, auzi  liniștea, simți risipindu-se peste tine   aripa  blândă a ceva-ce-vine- și -plaacă. În inerior  se clădește  un turn, ca să zic așa, , un turn de tăcere, de liniște, peste spaime, întrebări, frici.

  Am privit  niște  figuri -păreau total cuprinse de mâna  încetinirii, nicio șoaptă,  nimic  care să  spargă sublima armonie.

Ieri, în plimbarea  mea prin Trivale, am urcat la  Schit.

 Îmi place locul ăsta  umbros, împrejmuit de  brazi și de  flori, acoperit de un cer fără pată.

   Erau mulți copii- câteva zeci, veniți cu învățătoarele lor din nu știu ce școală.   Mici, drăgălași,  câutând în ghiozdanele bănuți, cu care să-și cumpere suveniruri din magazinului așezământului.

  Mulți au intrat  să se roage, unii scriau, cu mânuțe tremurânde acatiste, cum li se spusese  de acasă. Niște fetițe, în genunchi,  intrau și ieșeau  de sub  racla făcătoare de minuni.

Iar  unii, care uitaseră totaL motivul pentru care  se aflau acolo, se  jucau de-a prinselea....

Nu mi-am pus întrebări  nici despre orele de religie de la școală,  nici dacă  vreo față bisericească  i-ar  fi putit  îndemna  să ( se) întrebe.

Timpul te lasă pe tine să alegi.

cu pleoape brumate

Atentă la detalii, își răsfiră cu degete lungi , cusute din ierburi și flori, zestrea-i mereu nouă. Din lada ei fără de lacăt, mirosind a toate darurile pământului, coboară pe furiș, atingând, în freamăt verde, câmpul și ogrăzile..

Botine noi, cu bumbi gălbui, ie cusută în ploaie de arnici șatirat, pe sub șalul smălțuit în râuri de floricele...

Suie, coboară, se năpustește, sare-n băltoace, păcălește vântul și ploaia. Nici n-ai zice că ștrengărița a fost și ea, cândva, o doamnă.

O vezi? apucase poteca dinspre porumburile cu frunze tăioase... brusc, s-a răzgândit, sprințară, adulmecă vița din bolți, își umezește genele lungi vopsite în castane coapte, își umple poala cu nuci, strivește în palme bulgări de pământ reavăn, se înalță pe vârful botinelor obosite și ele, de atâta alergătură, își arcuiește sprânceana brun/ arămie și se domolește.

De sus, dintre ramuri încă verzi, încărcate în mere mustoase, își mlădiază mers de felină.

Îmi place toamna!

Îmi place surâsul ei șiret , uneori verde, alteori albastru sau chiar cenușiu, un fel de uitare a verii, cu zăpușeala ei pierdută în tihna amiezii.

Popas de nori printre frunze.

„e glasul echinoxului de toamnă”

 Te uiți la  arbori, iei seama  la pomi, la  frunze, la  flori.

Prinzi  pe sub pleoape  rătăcirea unei molatice poteci, care-și caută  și ea rostul, nedumerită  de  câte  frunze  se prind într-o horă  veselă. cu muzică proprie.

Gândul îți fuge la  anotimpurile  devenite, deja trecut...când  toate câte au fost verzi și-au scos căpșoarele de frunze, au crescut sub mângâierea soarelui. Au râs în dimineți însorite,și-n zile calde cu limpezi atingeri de soare.

Au țâșnit în vârfurile degetelor, pe rând..,unii s-au trezit în mugurași, alții au fost strămutați.

Au dormit sub pulbere de stele.

Dintr-odată, ca și cum o mână colosală i-ar fi pălmuit, au început să pălească. 

Rând pe rând..

În zvâcniri de sânge albastru, cu esența lui tare, nucul își ține cu dinții ultimele frunze. Nu poate rămâne gol-goluț, ar fi prea de tot...

Doi pași mai încolo, un pui de tei își plânge vara, în batistuțe tivite cu galben.

Nici castanul nu se poate lăuda că mai are vigoare. Frigul nopții trecute i-a dezgolit brațele.

Cămașa? ferfeniță.

Își trage pălăria pe fruntea lui lată de culoarea cărămizii.

Este, totuși, un domn.

Câteva ramuri de dud s-au strâns laolaltă, într-o largă fustă creață,verzuie, cu picățele gălbui.

Din partea cealaltă a curții, stejarul clipește mândru.Nu se teme, nimeni nu-l întrece. Este cel mai trupeș.

Unul în spatele celuilalt, chipeși în plină forță, ulmii sfidează capriciile toamnei.

Hohotesc în bărbi stufoase de verde trufaș.

În pătratul lor fragil, mărărițele se apleacă gânditoare către admiratorul lor firav, smochinul. Le-a surprins frigul în fustițe transparente, cu bretele subțirele. 

Se lasă îndoite de mijloc, cum să învingă ele vântul?

Rele de gură,buruienile își dau coate că mlădioasele scânteioare și-au rătăcit umbrelele..

În mers de regină, nepăsătoare și mândră, toamna își duce trena ei de gânduri, frunze și petale...

Gina  Rizea

”Ascultă, Doamnă!

Ascultă glasul echinoxului de toamnă

Ce aiurează-n vârful unui plop

Strident,sar înțelept ca un Esop..

În locul veveriței de-astă vară,

Pe care pădurarul vrea s-o-mpuște

( fiindcă-ncercase să te muște)....”

Ion Minulescu

pe cine pedepsește uniforma?

 S-a repetat, cu obstinație, după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii , ii transformă într-o masă în care personalitatea fiecăruia este anulată.

În 1906, adică acum 100 de ani, când Profesorul Spiru Haret, unul
dintre puținii miniștri adevărați pe care i-a
avut școala romanescă , a introdus obligativitatea uniformei în școală , probabil că vor fi fost și voci care se vor fi împotrivit.

În perioada interbelică, uniforma școlară devenise mândria băieților și a fetelor de pension .

De-a lungul timpului, aceasta a ajuns a fi- nu un mod de întrebuințare - ci o emblemă a tinerei generații , o distincție , care particulariza.

În toți anii mei  școală,  cât am fost elevă de gimnaziu și de liceu,liceu am purtat câteva tipuri de uniformă : în clasele mici-un șorțulet negru de satin, cu guleraș alb, de pichet sau de poplin , căruia i se asorta o fundă roșie,lucioasă. 

În ciclul gimnazial, uniforma era formată din două șorțulețe-unul pepit, alb-negru, de bumbac, în multe cute și al doilea-negru, de satin , cu volănașe pe umeri . Se încheia , petrecându-se încrucișat , pe spate . Concuram intre noi, apretându-ne zilnic gulerele și manșetele, tricotate dantelat de mamele noastre.

La serbări șorțuletul negru era înlocuit cu unul alb, cu multe cute, bine călcate.

In vremea aceea a apărut- tot pentru evenimente școlare deosebite- serbări și concursuri- costumul format din fustă plisată bleumarin, de stofă și bluză albă cu mâneca lungă sau scurtă. Uniforma se completa cu șosete albe trei sferturi. Părul se purta împletit în cozi , prinse în panglici albe sau roșii.

În primii ani de liceu, uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofă de bună calitate, buzunare ascunse , în cute duble. Fiecare fată îi putea adăuga adăuga ceva special: pentru a marca talia-o curea subțire albă sau neagră, care costa 4 lei, unele îndrăzneau chiar culoarea roșie , un guler de dantelă sau de mătase.

Am purtat uniforma cu mare plăcere.

Băieții se îmbrăcau în costum bleumarin, cămașă albă, înlocuită apoi cu o alta de culoare bleu ș, obligatoriu,i cravată.

În ultimii mei ani de liceu a apărut o alta uniformă-fără urmă de frumusețe sau de eleganță-un sarafan drept, dintr-o stofă care se tocea destul de repede și o bluză de bumbac, bleu. A supraviețuit , obligatoriu , 25 de ani.

Am înțeles reacția tinerilor , în 1989, de a o arunca printre obiectele ieșite din uz.

În locul ei, treptat, în scoală au apărut blugii, asortați cu cămăși, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, în funcție de posibilitățile părinților, a început să se îmbrace oricum, dorința fiind de a șoca.

Școlile s-au transformat în spații în care tinerii-de la cei mari până la cei mici- nu mai respectă niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de considerație față de instituția numita ȘCOALĂ .

A fost adus in discuție cuvântul UNIFORMĂ . S-au scris multe pagini în ziare și în reviste, s-au războit tabere , s-au organizat prezentări de modele. Și-au spus opinia -elevi, părinti, profesori, ziariști, miniștri, politicieni.

S-au creat uniforme de tot felul, în toate culorile, din materiale și în croieli dintre cele mai bizare.

De voie, de nevoie, părinții le-au cumpărat.

Înghesuite în plase, alături de pantofii de sport, de trusa de machiaj , de pachetul de țigări și de cine mai știe ce, ele permit intrarea posesorilor în școală, fără a avea vreo șansă să devină motiv de mândrie.

Sunt un veșnic prilej de discordie între cei care le poartă, din obligație, și adulți-educatori /familie.

Cred că există momente în viața tuturor, când este necesar și obligatoriu ca anumite demersuri să se supună gândului luminat. Educația presupune doi factori esențiali : cel care trebuie să fie educat și educatorul lui. 

Uniforma școlară este un mod de educație; ea poate deveni un simbol care să-i reprezinte pe tineri, îmbinând elemente de creație tradițională cu spiritul lor liber, novator.Părerea mea.

p.s. vă este dor de liceu, așa, cu uniformă, cu tot?

Mie, DA!!💖