Legi răsturnând și vădite tipare minunea
ţâşneşte ca macu-n secară.
Cocoşi dunăreni își vestesc de pe garduri
dumineca lungă și fără de seară.„
Lucian Blaga
Satului din inima mea- cu
oameni care nu vorbeau niciodată despre sărăcie, dar nici despre bogăție, satului a cărui inimă, de cine știe câte sute de ani, de cum se topea zăpada și până se așternea alta, bătea în miezul câmpului.
În satul acela, copilul era o prezență a vieții pline,adevărate, cu gene grele de somn neîmplinit,cu dimineți scăldate în rouă, cu veri în flori de tutun și toamne arămii ca frunza uitată pe ram.
Mi-am vizitat o colegă de școală, colega mea de bancă din prima clasă de liceu, la ea acasă, în locul despre care știam doar din auzite, deși, dacă stau și mă gândesc, satul ei este situat destul de aproape de satul meu.
Nu prea aveam noi timp în anii adolescenței să ne vizităm, în vacanțe, drumurile noastre erau deplasări cu căruțe și cai struniți de biciul bunicilor doar la bâlciuri și, destul de rar, la București sau la Târgoviște.
Lipsește ceva.
Da, mai sunt case.
Nu mai sunt țărani.
Nu mai sunt țărani.
Inima satului este acum crâșma.
Ce gust bun are alocația pentru copii!
Pe alocuri, buruienile își ridică frunțile până la înălțimea gardurilor, mai plânge în orbite seci câte o fântână, își pleacă sfioasă capul câte o căsuță cu cerdac...
Clădire modernă, săltată din fonduri europene, Căminul Cultural așteaptă să-i deschidă careva vreo ușă.
S-a rătăcit satul, săracul.
Cine să-i arate calea?