vineri, 29 octombrie 2021

Să trăim bine!

Ca profesoară, am fost dirigintă și înainte de 89, dar  și după.

Conținutul vechilor programe de educare a elevului de  gimnaziu era organizat respectând  niște componente: 
educație civico-etică, sanitară, de formare profesională, circulație pe drumurile publice  etc.
Prin 1987, viața  devenise  foarte grea, mă refer la  traiul omului de la  bloc, pentru că eu și elevii mei locuiam în același cartier.
Într-o zi,  la  clasa a V-a, a  cărei dirigintă eram, tema se referea la  educația sanitară:
”Minte sănătoasă, în corp  sănătos”.

Vorbesc eu, vorbesc  elevii, spunem lucruri frumoase despre rolul esențial, în viața fiecăruia al apei, al săpunului, al pastei și al periuței de dinți.
Despre  cât de bine ne poate fi tuturor, dacă respectăm niște norme esențiale de viață și de comportament.
Se ridică un băiețel  blond, pistruiat; bineînțeles  că îi rețin numele, cum să fi uitat lacrimile din ochii lui și pumnii mici, strânși? 
 De altfel, în lista mea de prieteni de pe fb sunt doi dintre colegii lui  de clasă.
Cu o  deznădejde  peste care  plutea revolta, copilul spune  că seara, pe rând, toți ai casei ( patru) se spală  pe picioare, în  apa din  același  lighean.
Nu știu  ce am spus...imaginea aceea  și liniștea apăsătoare din clasă  mi s-au lipit de suflet.
Ca o etichetă pe  un ghiozdan de  copil, care duce în ranița lui  speranța  că  mâine ar trebui să fie mai bine.

Deunăzi, uitându-mă  fără să vreau pe lista unde se afișează componentele consumului fiecărui proprietar de apartament, pe număr  de persoane,sentimentul pe care atâția ani l-am  ținut captiv  în  memorie a țâșnit  cu intensitatea durerii de odinioară.

În această„peroadă”, în care aleșii neamului „ne duc cu zăhărelul ”( expresia  am  luat-o de la un prieten, care le cerea „ musafirilor” să o explice), astăzi, în octombrie 2021, sunt persoane care  consumă  lunar  1/2 metru cub de apă. 

M-am gândit la  blânda cugetare  latinească” Sol  lucet omnibus”,  care  adună în câteva  cuvinte ideea  că ne  naștem  egali în fața  vieții, că roadele pământului  sunt dăruite tuturor, că legile sunt aceleași pentru toată  lumea, așa  cum  Soarele își trimite  razele  binefăcătoare  pentru toți  pământenii.
 Totuși,  imediat, realitatea  m-a tras serios de mânecă.
 Am zărit, la  un   pas  de  masa pe care țin calculatorul cartea unui străvechi  gânditor, care  spune că păstorii poporului trebuie să cunoască semnele furtunilor din statul pe care îl cârmuiesc, care seamănă cu acelea care apar înaintea echinocțiilor...

joi, 28 octombrie 2021

poate că fiecare își urmărește, într-un fel, iluziile

 Visam   un   sat cu case albe,risipite printre brazi. O  școală frumoasă, copii cu mult roșu în obraji, eu-profesoara lor, undeva o căsuță cu perdele albe, lungi, croșetate.

Foc în sobă, iarna!Primăveri  cu parfum de flori răsfirate în zori cu gene albastre!


Când am terminat facultatea, fiul  cel mare  trecuse de un an, satul de munte, cu poteci și pârâu șerpuind printre brazi, a rămas suspendat undeva, pe o scară de visuri.
Școala- într-o zonă de deal- aruncată la șapte km de șoseaua care duce către bătrâna cetate de Argeș.
Înainte de a mă prezenta unde fusesem repartizată fără să fiu de acord- este altă poveste- m-am documentat, așa că am primit  ca dar de școală nouă o bicicletă albastră.
 1 septembrie, prezență obligatorie la post.
O vecină, doamna Oprescu, fostă învățătoare și inspectoare, s-a oferit să mă însoțească.
Șoferul autobuzului a acceptat să transporte și bicicleta mea.
Am coborât în centrul comunei, am urcat-o pe temerara mea prietenă pe portbagaj și am pornit cu mari emoții către școală .
Drum îngust de țară, gropi, pietre.
Livezi întinse de pruni și de meri. Din când în când, încetineam, nu pentru că aș fi obosit, la nici douăzeci și trei de ani nu prea se simte neodihna, opream să văd cum se mai simte doamna.
Și să mai furăm un măr, o prună. 
În coji mustoase se loveau prin iarbă nucile.
 De după un deal, s-a arătat  satul . 
  Să nu crezi că ar fi vorba despre Sărăcenii cusurgiului Popa Tanda, nu chiar.
Curți înguste, paie, coceni de porumb, buruieni, case, fără garduri,  gata să se prăbușească, păsări de curte, laolaltă cu băieței și fetițe, fără pantalonași, câte un purcel legat de țăruș lângă prispă, nu doar sărăcie, mizerie mare.
Cu chiu cu vai am găsit  școala.
Un dulău, lăsat probabil de pază, își făcea somnul în praful din fața porții fără zăvor, cine ce ar fi putut fura?
Am bătut în ușă. Tăcere. Am întrebat pe la vecini.
 A apărut atunci directorul.
De ce oare nu-i pot uita sandalele din picioarele cu degete obosite ? Și mâinile adâncite în  buzunarele pantalonilor peste care de multă vreme nu trecuse fierul de călcat...
Imediat  și-a făcut apariția consoarta, învățătoare la clasele I și a III-a, capot de zanana, roșu, cu flori mari, albastre.
Cancelaria, o cămăruță  trei  pe trei, cred, câteva scaune, o condică pe o măsuță cojită, într-un colț, un cuier strâmb.  
De o parte și de alta, câte o încăpere,dimineața  se învață la simultan, m-a lămurit femeia în capot roșu. 
După amiază nu știu cum ar fi fost, probabil la fel.
  Două săptămâni, zi de zi, bicicleta mea Carpați a străbătut  14 km/7 dus, tot atâția la întors. O lăsam în curtea cuiva.
În livezi, merele erau tot mai roșii. Prunele tot mai puține.
 Îmbujorate, zâmbeau  printre ghimpi măceșele!
 Flori mov, albastre și galbene își cântau simfonia de toamnă printre  ierburi înalte.
Odiseea mea s-a sfârșit brusc. Au venit inundațiile. Ploile nu se mai opreau. Un fel de prolog pentru cele din 77.
Pârâiașul din marginea satului s-a supărat rău de tot. A spart drumul, a înghițit livezile coapte. 
Izolat, sătucul s-a apărat, doar el știe cum. 
 Bicicleta am recuperat-o abia în primăvară. 
Prima de instalare, niciodată. Poate că era și firesc, până să mă instalez, am și renunțat la catedră. 
Să nu crezi că mi-a fost prea ușor să înfrunt consecințele. 
Cine a terminat în acei ani facultatea știe ce urmări avea  fuga de stagiu. Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat, dacă nu se pornea,  în acea toamnă, pentru a doua oară, potopul.
După niște ani, directorul școlii  de centru, profesor de limba rusă, mi-a scris  prima adeverință de muncă .
O jumătate de lună într-un sat din județul în care mi-am petrecut toată viața de profesoară .
În slujba comunității.
Acum, când scriu, revăd  cu ochii sufletului drumeagul șerpuind printre  ierburi uscate,  într-o toamnă culeasă în calendarul noianului de întâmplări.
Zboară lin, în amintirile mele, frunze galbene și roșii printre mere parfumate, răsărind în livada unui colț de lume, rătăcit pe harta vremii.

luni, 4 octombrie 2021

noblețea tăcerii

Cu mers de felină leneșă, amiaza lui octombrie împrăștie, în mănunchi, raze lungi,călduțe.Lacomă, în tresăriri neînțelese, pune stăpânire peste lucruri, copaci, ierburi, arcade.
În splendoarea  duminicii  de toamnă aurie, casa își tăinuiește în memorie, într-un timp doar al ei, cioplit de pricepuți făurari, sub  pleoape grele de  apăsătoare  liniște, flacăra  pierdutei identități.
Singură.
 Așternută  în imensul ei pat de odihnă, acceptă agitația străzii, pașii trecătorilor, rotirea zilelor și a  nopților..
Visează.
Laolaltă, real și poveste,  material și eternitate.

Alei  năpădite  de ierburi se opresc sfioase  în fața intrărilor zăvorâte. 
Ca și cum, un fior ar  străbate cenușa amintirilor.
Trec, din când în când, prin zona asta; îmi place să-mi scald privirea în  amestecul de culori: natura, omul și timpul și-au adunat talentul  luminând  tăcerea.
Dincolo de ferestre și  ziduri, viața  are alt sens, altă traiectorie,casa  pare o replică nobilă a unei vieți sechestrate  în liniștea  neliniștii cotidiene.
Câte generații  se vor fi adunând în alveolele inimii ei  oprite?