nu pot să scriu decât despre tine,

Cu mâna ta. Este un fel de-a te păstra
Înaintea ochilor, pe imensul cadru de zăpadă,
Ca un perete pe care schiază
Gândurile noastre de iarnă. Gânduri din camera de alături


19 februarie 1936, Bulzești, Dolj/8 decembrie 1996, București.
Când  ne amintim de Marin Sorescu?
 
 În unduios  dans de  gânduri,   a venit o noapte albastră, despletită, ursitoarele  i-au cântat cu munții și cu apele  de of și de aoleu, cu luna și cu soarele a privit  în fântâna sufletului, rătăcind între  obtuz și isoscel, în  glasuri  topite sub vâltoarea vremii, cu păreri de rău amirosind a miriște, în  zvon de năvoade și valuri, culegând   mărgean în rostogoliri  de vorbe există  oare vreo legătură între construcțiile edilitare și numerele lor?
A râs  soarele.

Cu Trei dinți din față,  se foiau lanurile, cerul  era plin de cozi de păun,  ațipise clipa  cu capul  pe arcul Carpaților, se răzvrăteau  arcuindu-se păduri și  zăvoaie,   risipind amintiri, mereu revenite în Matca.
Poate că trebuie să ne reamintim, fie măcar o dată la patru ani cine a  fost el.
Poet, dramaturg, prozator, eseist, traducător, pictor și grafician.
 Cunoscut în toată lumea- șaizeci de cărți i-au fost traduse în douăzeci și trei de țări.

Douăzeci și patru de volume de poezii, debutul fiind la 28 de ani cu Singur printre poeți, Poeme (1965) Moartea ceasului (1966)Tinerețea lui Don Quijote (1968),Unghi (1970)Tușiți (1970)O aripă și-un picior (1970)Suflete, bun la toate (1972) La lilieci, volumul I (1973)Astfel (1973)Norii (1975)Descântece (1976)Ceramică (1976)La lilieci, volumul II (1977)Sărbători itinerante (1978)La lilieci, volumul III (1980)Fântâni în mare (1982)Apă vie, apă moartă (1987)La lilieci, volumul IV (1988)Poezii alese de cenzură (1991)
cinci piese de teatru: capodopera  Iona,  Matca, A treia țeapă, Există nervi, Paracliserul,  jucate în unsprezece țări.
A scris și două romane-Trei dinți din față.și Viziunea viziunii.
A fost Membru al Academiei Române și al altor trei  prestigioase Academii din Franța și din Italia.
Creația lui a fost  răsplătită cu multe premii-Herder, Medalia de Aur pentru poezie, Ospeti Napoli, Fernando Riello Madrid, Felix Romuliana , Belgrad.
Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. 
Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf.
 Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. 
Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. 
De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez anii frumoşi din viaţă.

Cu toate că se afla în rai,

Adam se plimba pe alei preocupat şi trist

Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva

Dintr-o coastă a lui Adam.

Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,

Încât chiar în clipa aceea

Şi-a pipăit coasta imediat următoare,

Simţindu-şi degetele frumos fulgerate 

De nişte sâni tari şi coapse dulci

Ca de contururi de note muzicale.

O nouă Evă răsărise în faţa lui.

Mi se pare mie sau e târziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie târziu în mine. 
Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. 
Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare.
 Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.
 

         Ar trebui să ni-l amintim   de câte ori răsare soarele.
 Muzeul satului

Din viața acestor oameni
Lipsesc mai multe secții,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea și norocul
În istorie,
Sunt slab reprezentate.
Nu întâlnești aici nicio monedă,
Pentru că, neavând aur și argint,
Țăranii și-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb
Care nu ni s-au păstrat.
Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla și cucul,
Care le cântau fără bani toată viața,
Și toată moartea.
Era primitivă,
Antică, mcdievală
Apar ca una singură,
Fiindcă, neștiind carte, țăranii
N-au băgat de seamă că între aceste epoci
Exista deosebiri
Fundamentale.
Aici exponatele cele mai numeroase
Sunt bordeiele.
De la munca pământului
Țăranii intrau direct în pământ,
Să se odihnească.
Din loc în loc între bordeie
Sunt intercalate răscoalele:
A lui Doja, a lui Horia, Cloșca
și Crișan, a lui Tudor,
Construite de data asta la suprafață
Cu un uimitor simț al simetriei
Arhitectonice.
Vizitatori,
Nu atingeți sărăcia și tristețea
Aflate-n muzeu.
Sunt exponate originale,
Ieșite din mana, din sufletul și din rărunchii acestui popor
într-o clipă de încordare și spontaneitate
Care a durat
2000 de ani.//
Unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, nominalizat pentru Premiul Nobel, adorat, respectat,citit, recitit, răscitit, hulit, de aceea trebuie să mă feresc de cei care par.
Dau cu parul, cu părerea.. 
Marin Sorescu

omul este ceea ce simte,

asta e dacă vreți perspectiva mea. În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele. Octavian Paler

 
Cu fiecare kilometru care mă apropie, simt emoția duioasă a revederii. 
Mă învăluie cald, tot mai cald, pe  mâini, pe față, pe suflet.
Lăsăm  panglica întinsă a autostrăzii să îndure goana  bolizilor  greu struniți și  după un  scurt ocol prin centrul comunei al cărei nume  se leagă de trecerea lui Vlad Țepeș,  apucăm drumul  vechi care mângâie neobosit   porți și case,  copaci și  grădini, făcându-și loc  pe la poalele câmpiei Neajlovului. Satul meu așteaptă primăvara!
O părticică din mine  este aici- în zvonul mereu neobosit al  Argeșului, în lunca lui mirosind primăvara a micșunele, în ulițele scăldate  noaptea de bogăția  blândă a lunii,  în zarzării  ce se vor deschide în mirări de podoabe albe,  în căutătura  bună a  oamenilor,  care  îți răspund  la bună ziua! privindu-te în ochi.
 Mi-e atât de bine!
 Mă simt EU!

p.s. (mai)păstrezi cheia de la  portița casei tale?

dacă asta-i cafea,

te rog adu-mi niște ceai,  dar dacă  ăsta-i  ceai,  te rog adu-mi niște cafea. Abraham Lincoln

Zarvă mare dincolo de ușa casei mele.
O geantă ca de postaș răsturnată,  o tipă cam ciufulită și câțiva vecini furioși. Domnișoara o cam căutase cu lumânarea- în numele unei sărbători inventate Ziua cafelei, încercase să-i păcălească pe credulii  iubitori de cafea.
 Am dat fuga la  domnul google și iată ce am găsit. 

 inselatorie de "ziua cafelei"?

Voi ati fost vizitati de cei care pretind ca astazi este "ziua cafelei" si vor sa va ofere premii?
Astazi au sunat la usa si au inceput un discurs despre niste premii daca suntem consumatori de cafea.
Am raspuns cu clasicul "nu ma intereseaza" dar îmi pare rău ca n-am avut prezenta de spirit sa le cer sa se legitimeze.
Vreau sa avertizez pentru ca eu cred ca este o inselatorie. Poate voi stiti mai multe.

Ati fost vizitati de cei ce pretind ca ofera premii de "ziua cafelei "in mici obiecte electrocasnice? Este o mica smecherie la mijloc sau chiar o inselatorie.In final pretind 150 ron drept TVA.  Atentie!//

  Totuși, o cafea  bună, dimineața, face  plăcere oricui.Și , vorba unui   cunoscător, ne face  severi, gravi și filozofi, așa să fie? p.s.ce muzică  s-ar potrivi?

Mihai zice că  ar fi bine așa-

 

de multe ori, în viaţă pierzi pentru a câştiga

Îmi plac serile în care am lecturi frumoase.  
Tocmai am descoperit un interviu  special, OCHIUL CARE PLÂNGE. Celălalt Florin Piersic.
Citește, sigur o să-ți placă!
L-am văzut în urmă cu exact doi ani, în  piesa de mare succes, în care partenera lui de scenă este Medeea Marinescu( dacă vrei, citește aici)//
„Florin Piersic pe care îl veţi cunoaşte în rândurile următoare s-a arătat publicului larg mai rar. Dintr-o anumită sfială, dintr-o anumită pudoare sau pentru că aşa trebuie să fie, el, actorul care repetă pentru a mia oară textul la "Străini în noapte", a stat până acum în culise. Vă invit la un interviu "altfel", despre un Florin Piersic "cu care nu ne râdem", care mărturiseşte momentele tragice ale vieţii lui, dezamăgirile meseriei şi marea sa speranţă în bunătatea oamenilor.
ReportajulPovestea materialului de faţă, despre şi cu Florin Piersic, are un pic de trecut. S-a născut de ziua actorului, pe 27 ianuarie, la "Palatul Copiilor", imediat după "matineul" cu "Străini în noapte" - unde protagonişti au fost chiar sărbătoritul şi Medeea Marinescu - a crescut vreo două-trei săptămâni, cât Florin a mai umblat prin lume, şi apare azi, când lucrurilor li s-a spus povestea.Abia se încheiase cea de-a 271-a reprezentaţie, începută la ora patru după amiază, şi urma a 272-a. O "dublă" - "prima în viaţa mea" spune artistul - oferită lui Florin, la aniversare, de maestrul Beligan, regizorul spectacolului. Un cadou emoţionant, cu lacrimi, ropote de aplauze şi trandafiri.La final, ies din sală, o iau în stânga, trec de o uşă ascunsă de draperii şi mă trezesc pe o scară. Urc câteva trepte, nimic. Cobor şi deschid o altă uşă, aflată în dreapta scării. Un culoar cu lumină galbenă se piede în întuneric. De undeva răzbate o rumoare - un glas, un sunet. Apăs o clanţă, a doua. Deschid, în sfârşit, o uşă pe care scrie "Compartiment tehnic". Florin Piersic, abia ieşit din scenă, în ţinuta de spectacol, stă la o masă şi citeşte.Mă priveşte şi, aproape pe acelaşi ton, continuă: "Repet, repet. Trebuie să mai repet, te rog, da?! Nu-mi face poze aşa. Vorbim pe urmă, vorbim cât vrei. Trebuie să repet..." spune şi-i simt graba şi neliniştea în voce şi în tremurul mânii, ca nu cumva să nu-i iasă totul perfect în cea de-a 272-a reprezentaţie cu "Străinii", programată peste doar o oră. Nici o ieşire nervoasă, niciun "Ce dracu cauţi, dom'le, aici? Ieşi afară, nu vezi că am treabă?!". Nimic. Doar tensiunea, emoţia, starea unui mare artist repetând, pentru a mia oară, "textul".
Portretul
Florin Piersic a împlinit 77 de ani. Ar trebui să aveţi încă pe atâta timp, că să-i ascultaţi povestea întreagă. O poveste plină de umor dureros, de toate iubirile lui de oameni, de spaima despărţirilor, de bucuria regăsirilor. Ca un "râsu-plânsu" îmbrăţişat, cuprins, adunat între două lacrimi - a durerii pentru plecaţi şi a iubirii pentru rămaşi.
În timp ce-l ascultam, mă gândeam că Florin Piersic dă alt sens prea tocitei expresii de "monstru sacru" - aşa părea în seara zilei lui, povestind despre sine în întunericul scenei, imediat după cele două spectacole cu "Străini în noapte".
Urmăream lumina singurului bec rămas aprins, în arlechin, cum îi coboară în suflet, înghiţită, înfulecată de privirea întoarsă în el: Florin Piersic nu povesteşte, el retrăieşte, în lumina absorbită, fiecare clipă "depusă" înăuntru, cu disperarea anticarului de a nu pierde vreo vorbă, un chip, o atingere, o sclipire. Oamenii ăştia trăiesc astfel pentru că poartă cu ei, mereu, toate vieţile celorlalţi.
Am văzut, desigur, şi actori în civil. Oameni care se dezbracă de sentimente, de emoţii, de stări "parazitare", odată coborâţi de pe scândură. Florin Piersic degajă, mereu, o emoţie care te implică, te face partener într-un spectacol pus la cale de sensibilitatea lui. Starea asta nu e o făcătură, deşi, unii, prea orgolioşi, cred că da.
Omul ăsta, cât e el de Piersic, nu e în stare să te refuze, să fie vedetă, să fie arogant. Se mai supără, se mai enervează, mai zice, dar când îl faci să vorbească fuge înapoi, în viaţa lui, se însufleţeşte şi uită. Pentru toate astea, am insistat să realizez cu maestrul Florin Piersic un altfel de interviu. Despre sensibilitatea lui, despre dragostea lui de oameni şi de teatru, despre regretele lui.
Interviul
  Iniţial, am vrut să scriu acest interviu ca pe un dialog între "persoane la a II-a plural". Suna, însă, ca o conversaţie purtată în muzeul figurilor de ceară. Aşa că am ascultat, în final, sfatul său: "Marian, te rog să-mi spui Florin, aşa scrie în buletin, nu "Domnule" şi nu "Maestre". Şi am fost de acord. Iată o bucată de interviu în care apare "celălalt Florin Piersic", cel tragic.
De unde izvorăşte, Florin, ultrasensibilitatea asta?
Întrebarea ta mă poartă înapoi, într-un tunel al timpului, la capătul caruia copilaria mea se deschide iar, în lumină. Şi sunt fericit, pentru că în călatoria asta, ca într-un vis minunat, îmi regăsesc părinţii. Mă copleşesc amintirile - văd uliţele satului Corlata, cum se împletesc cu străzile Clujului acelor ani, drumurile mele, iar dorul de dragii mei care mi-au dat viaţă urcă până la cer. Iubirea, bunătatea lor fără margini, generozitatea, dragostea de frumos, zilele bune şi zilele rele, bucuriile, apoi tristeţile neînchipuite, toate mi-au modelat sufletul şi mintea şi m-au marcat definitiv. Aş zice că reţeta iubirii de oameni şi a bucuriei de a trăi mi-a fost pusă în leagăn de ursitoare. Mă trezesc cu ea dimineaţa şi cu ea adorm.
În călătoria asta în timp, la care m-ai provocat, am avut senzaţia, pentru cateva clipe, că anii s-au întors brusc: eram foarte tânăr când, într-o sală de cinema, mă lăsam vrăjit de Kirk Douglas şi Anthony Quinn, în excepţionalul film Van Gogh. Eram vrăjit de actorie, de magia scenei, a ecranului; şi toate au pus, încet, stăpânire pe mine, definitiv.
Anii au trecut pe repede înainte, înfăşuraţi, învolburaţi într-o tornadă copleşitoare; ca să mă regăsesc apoi, singur, în noaptea rece de ianuarie. "Cinematograful Florin Piersic" scrie, strălucitor, cu lumină albă, de firmă, pe caldarâmul umed al piaţetei pustii. Am lacrimi în suflet - înţeleg, iar, că viaţa nu mai poate fi întoarsă înapoi; am lacrimi în suflet pentru că părinţii mei n-au trăit ca să-mi fie alături în toată această revărsare de iubire şi apreciere pe care mi-o transmite publicul, şi să fie fericiţi cu şi pentru mine.
Cateodată am senzaţia că e de ajuns să apăs butonul soneriei, ca uşa să se deschidă şi ei să mă primească, zâmbind, în prag, cu o dragoste şi o bucurie, unice. Asta ar însemna însă, ca trecutul să fie un prezent minunat, în care i-aş avea, pe amândoi, în viaţă.
Îmi povesteai de două întâmplări care te-au marcat...
Da... Una dintre probele pe care le-am susţinut la examenul de admitere în Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică a fost cea în care mi s-a cerut să povestesc o întâmplare veselă... sau una tristă, din viaţa mea. Am relatat atunci comisiei drama prin care a trecut familia când, în 1942, au pierdut-o înecată în apele Prutului, pe sora mea Lucica. Martor fiind, la acea vârstă fragedă, a suferinţei lor fără margini, am simţit cum, din acel moment, toată dragostea părinţilor se revărsa asupra mea.
A doua "întamplare" este debutul meu, care s-a dovedit de bun augur, cu rolul Peer Gynt, din poemul dramatic Peer Gynt, de Ibsen, în regia lui Dinu Cernescu. Acest rol a reprezentat examenul de absolvire a Institutului şi mi-a deschis poarta Teatrului Naţional I.L.Caragiale, din Bucureşti, al cărui Societar de Onoare sunt. Am avut alături atunci pe Leopoldina Bălănuţă în rolul lui Aaze, mama mea, şi pe minunata Ioana Bulcă, în rolul lui Solveig.
Care e personajul - de teatru ori de film - care te-a "îmbrăcat" pe măsură? Care a devenit, poate, un alter ego?
Am încercat, întotdeauna, să mă identific cu personajul meu, chiar de la primele lui vorbe şi stări; de la primele rânduri, fie că vorbim de o piesă de teatru ori de un scenariu de film.
  Haina din piele de şarpe, o chitară - tovarăşa lui de viaţă - şi tristeţea, îl însoţesc pe Val Xavier, un vagabond serafic, "colindător" din loc în loc, în speranţa că undeva, cândva, lângă cineva, se va regăsi în toată bunătatea sufletului său, pe care stricăciunea n-ar vrea să-l atingă. M-am ataşat de acest personaj care îşi duce existenţa asemeni unei păsări lipsite de picioare; aceea care coboară pe pământ doar o singură dată, când îi vine sfârşitul.
Mai târziu, am jucat alt personaj care, deşi era la polul opus, ca fire şi sensibilitate, îi semăna acestui Val Xavier. Mă refer la Lev Nicolaevici Mîşkin din "Idiotul", după romanul lui Dostoievski. Poate că greşesc, dar nu cred. Socotesc că ăsta a fost rolul care m-a marcat cel mai tare - o reuşită a profesiei mele. Dar de ce să nu-l pun la aceeaşi înălţime pe Lennie al lui Steinbeck, pe care, jucându-l, am putut da alte dimensiuni partiturilor ce au urmat. A fost o schimbare majoră de registru, un rol de compoziţie, construit cu precizie de filigran, în care interpretam rolul unui uriaş cu o forţă formidabilă, dar cu minte de copil. "Oameni şi şoareci" s-a jucat peste o mie trei sute de reprezentaţii. După un spectacol la Viena, în cea mai prestigioasă publicaţie a lor a apărut o cronică cu titlul: "Este o mândrie pentru un teatru să aibă asemenea actor. Florin Piersic în "Oameni şi şoareci". Dar, cum adică?! Să-l uit pe Ioviţă al lui Paul Everac? Un om cu "O" mare, cinstit şi drept până la sacrificiu, un caracter fără egal, o forţă interioară de neînduplecat. Rolul acesta m-a maturizat. Mi-am dat seama că sunt responsabil de tot ce este şi va urma în viaţa mea. El este, poate, singurul personaj care m-a făcut să înţeleg că, de multe ori, în viaţă pierzi pentru a câştiga.

Florin Piersic, în Idiotul
Au fost şi personaje cu care nu te-ai identificat?
Cu toate personajele pe care le-am interpretat m-am identificat în măsura în care şi publicul m-a "cumpărat", m-a crezut, m-a acceptat. Marele scriitor român, Marin Preda, într-un interviu pe care l-a oferit revistei "Teatru", spunea: "Am fost la Teatrul Naţional bucureştean patru seri la rând. Marţi, la dramatizarea "Idiotului" lui Dostoievski, pusă în scenă de maestrul Alexandru Finţi, cu Piersic în rolul Prinţului Mîşkin; miercuri, la piesa "Orfeu în Infern", a lui Tennessee Williams, pusă în scenă de Moni Ghelerter - în rolul lui Val Xavier, acelaşi Florin Piersic. Joi, la piesa "Din jale se întrupează Electra" a lui O' Neill, pusă de Alexandru Finţi, cu Piersic în rolul lui Orin. Vineri, la piesa "Oameni şi şoareci" a lui Steinbeck, regizată de acelaşi Alexandru Finţi, tot cu Piersic în rolul lui Lennie. Sâmbătă, încărcat de tot ce văzusem şi auzisem, am declarat: patru seri, patru roluri total diferite, interpretate excelent de cel care, de astăzi e actorul sufletului meu".
Care este regretul tău cel mai mare? Neîmplinirea. Golul care rămâne. Un moment, un om, un rol?
Aş răspunde printr-un singur cuvant: Hamlet.
Cu câteva ore înainte de a mă prezenta la examenul de admitere în Institut, am intrat într-un cinematograf. Ce film rula? Hamlet. Cu cine? Cu regele artiştilor, marele Sir Laurence Olivier. Îţi dai seama ce impact major a avut asupra mea, să-l văd pe acest uriaş actor într-o asemenea partitură?! Peste ani, după ce avusesem deja formidabila experienţă de a lucra cu Maestrul Finţi pentru rolul din "Idiotul", acesta mi-a propus să-l joc pe prinţul Danemarcei, în regia domniei sale. Ce şansă pe mine! Am învăţat textul, am început repetiţiile, care continuau şi dincolo de scândura scenei, în lungile plimbări în care îl conduceam pe Maestru până acasă, lângă Biserica Alba, pe Calea Victoriei. Într-o zi, în timpul repetiţiei, într-un moment în care mă emoţionasem, mi-a întins o batistă. Imediat după aceea mi-a cerut-o înapoi. Am spus atunci că i-o înapoiez a doua zi, dupa ce avea să o spele mama. Totuşi, a insistat să i-o înapoiez, spunându-mi că batista înseamnă despărţire. Am zâmbit. În dimineaţa următoare, am primit un telefon care m-a împietrit. Soţia lui mă suna să-mi spună că părintele meu artistic, în noaptea aceea, plecase într-o stea…
Fireşte, repetiţiile s-au oprit, iar eu am rămas cu un mare gol în suflet. O dată pentru dispariţia acestui mare regizor şi om de artă, şi a doua oară, pentru acest rol pe care începuserăm să-l creăm împreună.

Florin Piersic, în Oameni şi şoareci

Ce zici de atâtea Românii traversate de tine într-o viaţă de om? Cum le-ai petrecut, cum le-ai trăit? Pe cea de dinainte, pe cea de după? Pe cea de astăzi?Nu-mi place această împărţire..."România înainte şi după...". Viaţa ne oferă şi ne va oferi mereu şi bune şi rele, în orice vremuri am trăi. Eu, dincolo de toate schimbările mai bune sau mai puţin bune, m-am încăpăţânat să cred, cu riscul de a fi catalogat drept naiv, că oamenii au rămas buni, în nevoia lor permanentă de a primi dovezi de iubire de la cei apropiaţi. Am mai spus asta: cred că suntem făcuţi din iubire, trăim pentru a primi şi a dărui iubire. Din păcate însă, am cam ajuns să ne trăim viaţa pe "repede înainte".
  Dar nu vreau să-ţi dau răspunsuri "pe ocolite". Sigur că pot face un soi de trecere în revistă a vieţii, să spunem, teatrale şi cinematografice din ultimii ani, şi-ţi pot spune că, personal, nu prea înţeleg toate curentele astea în care reţeta succesului este aceea de a şoca; atât în concepţia regizorală, cât şi în interpretare şi limbaj, şi asta e valabil atât în teatru cât şi în film. Cred că modernismul sau neorealismul - cum vrei sa-i spui - în domeniu a fost prost înţeles, şi că felul ăsta de artă nu prea are legătură cu arta. De aceea, deşi mi s-au propus mai multe roluri în film, am refuzat. Sincer, m-ai fi văzut într-un rol în care eu să injur de la începutul şi până la sfârşitul filmului? În piesa în care joc de mai multe stagiuni, mă refer la "Străini în noapte", mulţi dintre spectatori se regăsesc într-ul fel sau altul. Oamenii trec prin tot felul de situaţii alături de noi, interpreţii. În sală, se râde, se plânge, se aplaudă minute în şir. La final, ceea ce pot vedea pe chipurile lor, îmi dă toate motivele să fiu un actor fericit. Ştiu că am ajuns la inima lor şi că pleacă din sală mai buni şi mai bogaţi sufleteşte, mai încărcaţi de frumos.
Ce simţi ştiind că vei deveni, curând, cu acte în regulă, şi cetăţean moldovean?
S-a întâmplat ca, în ultimii ani, să fiu de mai multe ori prezent, cu diverse spectacole, în Republica Moldova şi, de fiecare dată, am fost primit extraordinar - cu multă dragoste şi căldură care, recunosc, m-au emoţionat. În paranteză fie spus - pentru că eu trăiesc din paranteze -, nu mai departe de luna martie a anului trecut, am primit la Chişinău premiul pentru întreaga activitate artistică, în cadrul festivităţii anuale de premiere a UNITEM-ului. Premiul mi-a fost înmânat de prim-ministrul, Vlad Filat.
De-a lungul timpului, m-am bucurat să cunosc aici moldoveni extraordinari, artişti, scriitori, oameni de spirit. Îl amintesc, în primul rând, pe poetul naţional, regretatul Grigore Vieru. Iar dacă ar fi să fac o listă, ar fi, cu siguranţă, o lungă enumerare a celor care mi-au devenit prieteni de suflet.
Trebuie să-ţi mai spun ceva: originea scumpilor, sfinţilor mei părinţi, se află în Bucovina. Iată un motiv în plus ca să mă simt legat de Moldova, indiferent de ce parte a Prutului s-ar afla. Am spus ori de cate ori am avut ocazia: România este ţara mea, în care m-am născut, pe care o iubesc şi din care n-aş fi putut pleca niciodată. N-am făcut, nu fac şi nu voi face politică; partidul meu este partidul artiştilor, al doctorilor de inimi şi de suflete.
  Şi, pentru că poporul din Republica Moldova mi-a arătat atăta iubire, am vrut să-i răspund cu iubire. De aceea am dorit să devin şi cetăţean al ţării de peste Prut, ceea ce s-a întamplat în luna noiembrie, 2012. Atunci, preşedintele ţării, Nicolae Timofti, a semnat un decret prezidenţial în acest sens. Oficial, voi primi titlul la sfărşitul lunii martie, când vom fi din nou la Chişinău, cu încă două reprezentaţii, cu "Străini în noapte".

Florin Piersic, în Ultima haltă spre paradis
Ce ţi-ai dori să faci, în continuare, în teatru şi film?
În afară de spectacolul cu "Străinii…" pe care continuăm să-l jucăm cu săli pline, spre bucuria noastra a tuturor - şi mă refer aici şi la Medeea şi la Maestrul Beligan -, am început repetiţiile la "Diavolul şchiop" în aceeaşi "formulă" regizorală. Rolul Talleyrand, Ministrul de Externe al Franţei din vremea lui Napoleon - un geniu politic, dar şi un personaj plin de farmec -, mi se pare extrem de ofertant, fiind un rol de compoziţie. Îi am parteneri de scenă pe Lamia Beligan, Mihai Niculescu şi, nu în ultimul rând, pe Monica Davidescu, cu toţii actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti. Din câte am înţeles, spectacolul este preluat de teatrul Metropolis, al cărui director este minunatul meu partener din "Ultima Haltă spre paradis" al lui Valentin Nicolau, George Ivaşcu.
În ceea ce priveşte filmul, nimic nu este exclus. Atâta vreme cât mi s-ar propune un scenariu, o partitură în care să cred, un text… normal, de ce nu? Actorii mari, nu vreau să dau nume, au făcut cele mai bune roluri ale lor în film, la vârsta mea de acum. Aşa încât, voi încheia cu replica pe care o iubesc cel mai mult: "Şi, deasupra mea… speranţa!".

Marian Sultănoiu este senior editor al ziarului Gândul

fără pată!

 ia și tu o pauză!

https://www.youtube.com/watch_popup?feature=player_detailpage&v=Xoe5Vjl90-o

cât mai valorează o viață?

motto: Omul s-a  născut liber și este  pretutindeni în lanțúri.
 J.J. Rousseau

Inițial, am  comentat o postare a unui domn , care aducea în discuție niște nume de femei celebre, foarte rele, ca ființe.

Totdeauna m-au înfricoșat femeile rele, mult mai mult decât bărbații răi. Nu mă refer, neapărat, la personaje istorice și literare cunoscute, ci la femei simple, ajunse monștri din cine știe ce motive.
După 89, circula o cărticică, scrisă de un procuror, inspirată din acțiunile petrecute prin sălile de judecată.
Diabolice atitudini..//
Îmi stă în minte o întâmplare văzută săptămâna trecută, pe care, oricât am încercat s-o șterg din memorie, nu vrea  să fugă și pace!//
Vorbele îmi treceau pe lângă urechi ca prin vis- doi polițiști puneau întrebări, răspunsurile veneau  repede, probabil că respectivii își notau în carnetele lor.
-Dacă vă mă amintiți ceva, să ne sunați, doamnă.//
N-am putut să pun  geană pe geană  toată noaptea,  asta nu contează, încercam  să-mi imaginez ce se întâmplase, aveam să aflu în drum către casă, când mi-a povestit fiul meu- doamna, o persoană respectabilă,  coafură în culoarea aurului stins,  haină de blană veritabilă, fusese atacată  în Piața Romană, rămăsese fără poșetă și cu  coloana vertebrală ruptă.
Înțelegi cum vine asta?
Ce dureri, ce chinuri?
 Ei bine, le-am auzit în timpul nopții, când nimeni n-a trecut să vadă dacă mai mișcă..
Patul ei era lângă ușă.
Și ușa larg deschisă, deschisă chiar în spatele ei. 

Toată noaptea.
......................................................................
Urma să plec, așteptam ca un leu în cușcă..

Puțin înainte de prânz, cu o trusă de toaletă într-o mână, doamna blondă a reușit cu chiu , cu vai, să se ridice, îi vedeam chipul   încleștat de durere, femeile suportă  mult mai  altfel suferința, asta cred eu, a parcurs cei  trei/patru  metri până la ușa toaletei cu mare, mare greutate, nimeni nu putea s-o ajute, trecuse o infirmieră urâtă, da, sunt femei  care își poartă sufletul lipit pe frunte, a strigat ceva, n-a luat-o nimeni în seamă..
Ușa  grupului sanitar a rămas cam multă vreme închisă,  cele câteva femei suferinde din salon  s-au speriat,  există un buton de alarmă, apare aceeași față verde, așa am văzut-o eu, deschide ușa  dând-o  larg de perete, stă dincolo o clipă, revine.
-Păi da,  uite ce-a făcut, s-a  p...t pe jos, nesimțita..

 Te întreb pe tine, urându-ți  să nu ajungi în viața ta într-un spital- ai idee ce  mai reprezintă viața?

lacrima râde cu ochii

motto
 Iar nu mai suntem noi înșine,
nu mai știm de unde începem și unde
ne sfârșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existând în noi, anume,
numai jumatățile-n mișcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi..

Nichita Stănescu,Basorelief pentru îndrăgostiți//

Prietena mea de peste Ocean nu uită că astăzi este o zi specială- Dragobetele.
 Știe că se poate întâmpla, de fapt chiar se întâmplă, ca prea puține femei să primească astăzi cine știe ce semne de ..atențíe din partea partenerilor. 
Una ar fi soluția ai grijă de tine!

FEMEILOR !

Amintiţi-vă că un strat de praf protejează lemnul mobilelor...O casă se transformă în cămin când poţi să scrii Te iubesc pe praful de pe mobilă. 
Eu singură munceam cel puţin 8 ore la fiecare sfârşit de săptămână, pentru a lăsa totul perfect, că  poate vine cineva.  
În final, am înţeles că nu venea nimeni, pentru că toată lumea îşi trăia viaţa petrecând-o bine !
 Acuma, dacă vine cineva, nu trebuie să explic în ce condiţii este casa, musafirii sunt mult mai interesaţi să afle ce  și cum am făcut  ca să-mi trăiesc viaţa şi să mă distrez.
 Dacă nu ţi-ai dat seama,
 Viaţa este scurtă, petrece-o bine ! 

Fă curat, dacă e nevoie... 
Dar ar fi mai bine să pictezi un tablou sau să scrii o  povestioară, să trimiți cuiva o scrisoare frumoasă, să asculți  muzica preferată, să privești cerul, frunzele,  pădurea,  să te gândeşti la diferenţa între a vrea şi a trebui. 

Fă curat, dacă e nevoie, dar nu afecta mult timp..
Te așteaptă  marea, munții, cărările , atâtea cărți necitite, atâte filme nevăzute,  atâția prieteni, atâtea gânduri nerostite, atâtea  plimbări!

 Fă curat, dacă e nevoie, dar ia aminte ..
 Lumea de afară  poartă  soare pe faţă, aer în păr, zăpadă  în pulbere de stele, ploi în lacrimi blânde,  triluri printre crengi.
Ziua asta nu se mai întoarce.
 
Fă curat, dacă e nevoie, dar... 
Ţine cont că omul  nu este etern, bătrâneţea va sosi şi nu vei fi mereu cum ești astăzi.

p.s. mi-am permis să mai ajustez  scrisoarea prietenei mele.
O  recentă experiență  m-a învățat multe..așa că  m-am gândit să afli și tu.

pe-un picior de plai

Eu m-am simțit mândră,  aflând Legenda Dâmbovițéi încadrată între  alte legende, reprezentând  32 de țări ale lumii!

mi-a strâns mâna două minute.

 M-a emoţionat foarte tare. 

  Wong Kar Wai Netzer(președintele juriului) mi-a spus că filmul 'Poziţia copilului' este o capodoperă şi că este sincer când îmi spune asta.

Călin Peter Netzer, regizorul filmului.

Indiferent de circumstanțe,  atunci când aud una dintre sintagmele- un român, un grup de români, România..tresar.

 O spun cu toată sinceritatea.
  La sfârșitul săptămânii trecute, când în capitata Regatului Unit  se  vorbea în termeni  deloc măgulitori despre confuzia  etichetelor aplicate pe carnea expediată de la noi, discuțiile  au pierdut  din aciditate când toată Europa a  aflat  că  berlinezul premiu Ursul de aur  a  primit  cetățenie carpatină.
N-am prea avut atunci vreme să citesc presa, nici să urmăresc  primirea entuziastă a echipei de cineaști, creatori ai filmului Poziția copilului, regie Călin Peter Netzer,  scenariu Răzvan Rădulescu, producătoare Ada Solomon , actorii Luminiţa Gheorghiu şi Bogdan Dumitrache în  rolurile principale, de mamă şi fiu, cărora li s-au alăturat alte nume selecte- Nataşa Raab, Florin Zamfirescu, Ilinca Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Brănescu şi Vlad Ivanov.
Aseară, destul de târziu, am urmărit o emisiune a unei televiziuni de știri, care anunțase  pe toată durata zilei că va prezenta întâlnirea cu  actrițele Luminița Gheorghiu și Ilinca Goia-care n-a mai venit- în locul ei  aflându-se  decanul facultății de cinematografie, Adrian Titieni,partener  opozant de scenă al protagonistei.

Ceva mi s-a părut  nedrept-prioritare au fost, cu prelungiri, alte două emisiuni, semn că ea, cultura, cenușăreasa, de fiecare dată, poate să( mai) aștepte.
Luminița Gheorghiu- prezență deschisă, strălucitoare prin sinceritatea confesiunii, a modestiei pe care toți ar trebui s-o învățăm în fiecare clipă.
Ce am simțit când am primit Ursul de aur? mândria că sunt româncă, premiul este al  României, este al echipei- regizor, scenarist, știi cât de bine a fost scris textul? am simțit că mă pliez pe el, este al tuturor  colegilor  de platou, știi cât contează să simți căldura celor care te înconjoară? 
 Îl întrebam pe șoferul care mă ducea zilnic la filmări- Costel, ce faci tu când eu sunt pe platou?
 mă închin să iasă bine și să câștigăm!

 
Adrian Titieni- în film sunt  adversarul Luminiței, aici  sunt  cu tot sufletul alături de ea.

Ce am simțit,  ce spun ?
Ce frumos! 

  pentru excelenta muncă în echipă, premiul este al cinematografiei românești, banii pe care îi primești sunt  nesemnificativi.

Cinematografia este  ambasadorul itinerant al României, este un val frumos  de oameni capabili care, dintr-o revoltă, au realizat în ultimii ani câteva filme extraordinare!
Ce mai spun?

Ce păcat! 

cinematografia nu este respectată pe cât ar trebui să fie, drumul poate fi la fel de frumos precum ținta.
Ursul de aur este carpatin, asta contează!
Există o idee, a fost preluată de Ministerul Educației- să se introducă în școli ore de  film și de teatru, ca în Occident.

  Învățăm prea multe  lucruri, prea puține despre noi înșine..
Vizibil emoționat, moderatorul intervine cu o alegorie extinsă-știți cum  simt eu  succesul  echipei dumneavoastră?

ca și cum, într-o sală de operație, mare cât România,  se lucrează cu multe  aparate depășite de  tehnica  universală, și ea, România  operatorie,  ia premiu pentru cel mai bun chirurg!

Asta ați făcut pentru noi!//
Poziția copilului, un mare succes!

  O fi contat metonimia, o fi fost interesantă sinecdoca- România o țară de asistați, care strigă după mami și după tati, cum spunea cineva sau   o fi impresionat mitul oedipian cu universala lui poveste despre mama-victimă, rămasă singură, pentru că  își sufocă fiul cu o iubire fără limite?

 Legătura dintre mame și fii ține lumea, excesele mamelor fac parte din viață.
 Filmul  este și el un fel de pact  în interiorul omenescului.
Bucureștenii îl vor vedea de mărțișor.
România este țara europeană cu  cele mai puține ecrane-0,89 la suta de mii de locuitori ,în timp ce în  Bulgaria, raportul este 1,85,  iar în Slovacia de  4,57.
Filmul românesc de lung metraj- un copil nedorit, silit să muncească la negru, pentru a supraviețui, atrage  din nou admirația lumii!

Locul I între 18 filme.
Se vor umple de acum sălile de spectacole  cu  lume dornică să vadă filmele  cinematografiei noastre?

omule, încotro?

motto:  Am atât de  mult bun-simț, încât par smintit, nebun.Sunt anormal de normal. Eugen Ionescu

Logicianul (Domnului Bătrân): Alt silogism: "Toate pisicile sunt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică."
Domnul Bătrân: Şi are patru labe. Asta aşa-i, pe motanul meu îl cheamă Socrate.
Logicianul: Păi vezi...
Domnul Bătrân (Logicianului): Care va să zică Socrate a fost pisică.
Logicianul: Logica tocmai ne-a revelat acest fapt//
replici din Rinocerii, de Eugen Ionescu

Voiam să scriu despre câte și ce am  văzut, nu doar cu ochii, în timpul celor două zile petrecute, de voie, de nevoie, într-un mare spital bucureștean. Îmi căutam  vorbele, când am zărit , în lista de bloguri, un titlu, o să-l citești  cred, așa că nu-l mai spun.

Îl ”cunosc „ de ceva timp pe Robert, am toată stima, știu că  pentru el sună   neconvingător, da, toată STIMA pentru rezistența acestui OM. 
Un Om- artist! 
Mai bine citește vorbele lui.//

p.s. pentru cine nu mă știe- sunt profesoară .

Robert N.-pointpen

Acesta este blogul unei persoane cu handicap: http://www.antidiscriminare.ro/dizabilitati-fizice/ Hotii de la conducere se plang ca au concurenta. Nu fura! Guvernul uraste competitia!

Profesori sau Profitori?

De ceva vreme urmaresc cu mare interes activitatea multora din cei ce se numesc ei insisi profesori. Au primit o diploma pentru ca erau in stare sa stearga o tabla. Apoi se instaleaza intr-o clasa si incep sa-si bata joc de copiii mai slabi, ai caror parinti nu au cine stie ce venituri.
Intr-o sedinta cu parintii, toti cei prezenti au vazut cum diriginta ignora pur si simplu pe acei parinti ce nu corespundeau normelor ei. Toata atentia ei era indreptata catre cei bogati, ca un bufon la curtea regelui. Bineinteles ca nu s-a gasit nici o rezolvare pentru copiii batjocoriti, in schimb lepadaturile cu parinti bogati erau intotdeauna in prim plan. Ce, conteaza ca iti vine copilul acasa in fiecare zi batut si scuipat? Pai daca nu e din clasa celor privilegiati, asa ii trebuie!
Copiii fac ce vad la parintii lor acasa, vorbesc ce aud in casa parintilor lor. Deci nu se mira nimeni cand vorbele lor sunt numai murdarii, faptele lor sunt numai silnicii, ce poti arata atunci cand cresti ca o maimuta sau ca un porc? Si apoi mergi la ora de religie si iei 10, ca de cine sta sa te verifice cand esti fiul sau fiiica doamnei doctor sau a domnului avocat?
Incerci sa-ti invingi senzatia de voma care iti vine in fiecare zi cand te gandesti la aceste fiinte. Nu te privesc direct, nu au curajul, nici nu iti spun direct ca ei iubesc doar banul, dar te lasa sa intelegi.
Deci poti fi porc, dar sa fi bogat si cu diploma, asa ai zece inclusiv la religie si purtare, ca doar traim in Romania.

Niste flori vor sta pe mormantul meu intr-o zi, sau pe mormantul unui copil slab care nu a mai putut rezista intre porci, dar cui sa-i pese? ''Era un om slab'', vor zice porcii si vor merge mai departe la laturile lor.

Postată acum 35 minutes ago de Robert Nicolaescu

Etichete: Bani Porci Pamflet Romania Profesori Invatamant Saracie Moarte Religia porcilor Lingai Silnicie

sunt cinci degete

la o mână. Pe care îl iubești mai mult?

Ne batem mintea cu fel și fel de întrebări/situații/neliniști/ dileme, uităm sau  refuzăm să  ne gândim  cât de fragil  oscilează granița între  este bine/este rău..de fiecare dată există grade de comparație.

Gramatical,  ambele   judecăți  sunt expresii verbale impersonale.
În realitate, tu  ești subiectul implicat, cele două construcții opun  viața unui alt fel de viață.

Lumea este foarte grăbită.

Cui îi pasă cu adevărat de cel care trece?

Poate că le pasă degetelor.

La o mână sunt cinci ,  în suflet sunt  câte au răsărit.//

Unul dintre eroii  cărții  Isabelei Allende spune că  nu contează  câte știi dacă nu ești în stare să te aperi.//

Așa să fie?

cine fură azi

  un ou mâine va fura un bou?

 Copiatul-  amintiri din copilărie, tehnică(de lucru) sau  fraudă?

 O  recentă întâmplare peste care  voi trece m-a trimis cu gândul la     propria-mi  experiență  din  copilărie.
Eram  în clasa a VII-a, rândul de la fereastră, banca a doua. 
Lucrare de control la Constituție. Pentru cine nu  știe,  constituția era pe atunci ceea ce astăzi înseamnă cultură civică. Sau educațíe cetățénească.
 Profesorul, domnul Mișu M,  fie-i țărâna ușoară,  secretarul școlii,  suplinitor cu jumătate de normă, ne preda constituția  și muzică. Că era suplinitor, asta aveam s-o aflu câțiva  ani mai târziu,  după bacalaureat, când  fostul meu profesor mi-a sugerat ceva dincolo de ceea ce mintea mea era în stare să priceapă că ar fi fost  posibil.
 Își dorise toată viața să fie învățător, nu trecuse de admitere. Părinții lui fuseseră învățători.
  Voia și el, ca măcar în ultimii  10/15 ani  de viață, să aibă o situație  profesională stabilă. Și, probabil, la timpul potrivit, o pensie  mai  bunicică.
 S-a gândit el, cu mintea lui de om în toată firea, și mi-a cerut- nici mai mult , nici mai puțin- să participăm la examenul de admitere în Școala pedagogică și să facem un aranjament.

Până aici, nimic neobișnuit, doar că eu, ocupanta   locului din fața lui( aranja el treaba asta),  n-aș fi scris numele meu  pe cele două teze, Limba română și matematică,   l-aș fi scris pe al lui.
 Și el ,  bineînțeles, ar fi scris numele meu, iar când lucrările ar fi fost terminate, urma  să le schimbăm între noi. ( numele noastre  de familie erau   identice, el fiind văr de-al treilea cu tatăl meu)
 Mai ales că eu nu-mi doream să fiu învățătoare..
Tatăl meu n-a aflat niciodată nimic din strategia rudei sale, nu i-am spus, intuind că  i-ar fi aplicat  o corecție pe măsura intenției.
 Domnul Mișu a rămas  suplinitor toată viața lui.

       Eram așadar la ora de constituție,  profesorul a intrat în clasă , ne-a anunțat că ne dă lucrare, s-a dus la tablă și a scris subiectul.
Nu aveam manuale, învățam  de pe notițe.
  Nu știu din ce motive  nu învățasem  lecția. Nu puteam accepta ideea ca eu, premianta școlii,  să dau  foaia albă.
 Am scos  caietul, un maculator cu foi gălbui, foșnitoare ( 0,65 lei), în clasă era liniște perfectă, am pus caietul pe genunchi, genunchii nu se opreau din tremurat, ce tremurat!! foșnea caietul, profesorul se plimba cu mâinile la spate,  nu reușeam să mă concentrez, nu-mi mai recunoșteam scrisul.
Mi se părea că prin rama  ochelarilor lui cu sticlă groasă, domnul Mișu se uita fix la mine. Într-o fracțiune de secundă, m-am hotărât-   m-am aplecat, am prins caietul de margini și, cu toată forța pe care o mai aveam, l-am aruncat pe sub bănci.  S-a oprit bietul de el tocmai în spatele clasei.
 Nu știu dacă am fost pedepsită, știu doar că am  terminat clasa a VII-a tot premiantă. 
Și mai știu că  niciodată  de atunci  n-am mai avut  vreo tentativă de a copia. Ca profesoară, celor prinși în  cursă le- am aplicat  sancțiunile promise   la începutul orei.
La revederile cu ai mei colegi de liceu,  mulți s-au lăudat cât de inventivi în materie de copiat au fost ei  în toți anii de școală.
 Aș fi pus mâna în foc pentru   premianta de la uman.  
Era  foarte mândră când i-a povestit franțuzicăi  că n-a fost teză la care să nu fi copiat...

  Este prea îndrăzneață întrebarea - tu  ai copiat?