miercuri, 30 decembrie 2020

cu multă duioșie!


 

Fie ce-o fi, rămân așa  cum  simt că pot să fiu!
Dacă mă revolt, nu durează  mult prea mult, dacă sufăr, o duc, mai mult în taină, dacă pot să ajut, o fac  până la capăt,  nu provoc rău nimănui , cu bună-  știință, dacă este să mă bucur,o fac cu tot sufletul!
Se încheie un an foarte complicat,  mai agresiv decât  alții,  se  văd  urme adânci, dar  cred  că, undeva, se  zărește pâlpâirea speranței.
  Nu fac niciun bilanț, nu  mă pricep la pronosticuri.
Totala mea recunoștință  se duce  către  părinții mei, care, fără să fi citit prea  multe cărți, aveau ceva  care  mi-a transmis energie, tărie și cumsecădenie. 
De la ei , am învățat  să merg cu fruntea sus.

 În lunile din urmă,am tot împărtășit amintiri din anii de școală, grație unei doamne inimoase,  Florina Titeanca; parte dintre absolvenții unui liceu  foarte  bun, la vremea  noastră, liceul din Titu, o vreme numit ”Nicolae  Grigorescu”după numele pictorului, născut  într-un sat vecin, Pitaru, mai apoi „Școală Medie  Mixtă,  și ”I.C. Vissarion„, după numele prozatorului  venit pe lume  într-un alt sat vecin,am spus povești, păstrate în colțișoare luminoase de suflete.
  Da!
 Sunt ceea ce sunt  grație  părinților, bunicilor, școlii și profesorilor  care m-au îndrumat!💓
 Mi-aș dori ca toți copiii să simtă asta. părinții te aduc  pe lume, te cresc, te educă așa cum știu ei,   Școala și profesorii îți luminează mintea și-ți deschid poteci!
Bacalaureatul este   prima  gară pe al cărei peron aștepți trenul.
  Este ideal să-l prinzi pe cel mai bun, să urci într-un vagon luminos, cu față  în sensul mișcării roților.
  Mai departe,  decizi ce faci cu  viața ta.
 Astăzi, privind în urmă, simt  invăluindu-mă  căldura recunoștinței!
Mi-e dor  de  clipa  când, purtând codițe, mi-am   făcut  fotografia  pentru  diploma de  bacalaureat!
  Mi-ar plăcea  să   îmbrac o rochiță ca aceea pe care mi-a trimis-o un  site de  modele.
  Înainte de toate, doresc sănătate pentru  toți: familie,  rude și prieteni, cunoscuți și necunoscuți.
  Într-o lume sănătoasă, este loc de  BINE!!💗

sâmbătă, 12 decembrie 2020

în alb și negru

Întâia nepoată pentru Maica Fănica, dintre cei doisprezece nepoți, câți aveam să fim, Andrenuța nu-și cunoscuse părinții; mama ei, fata cea mare a maichii, sora tatălui meu, murise la câteva luni după naștere, iar tatăl dăduse bir cu fugiții.
A crescut-o maica.Cum a putut, cum s-a priceput ea mai bine. Erau vremuri grele.
Tatale, soțul ei, bunicul Andrenuței și al meu dinspre tată, dulgher de meserie,se întorsese fără un ochi din război.
Erau ani secetoși, femeia ținea cu greu casa.
S-a deprins cu negustoria; săptămânal, mergea la București cu ce găsea în gospodăria ei și din ce-i vindeau prietenele. Aducea din capitală produse noi pentru lumea satului: drojdie, vopsea de toate culorile, ațe răsucite, mătase pentru cusut, halva, bomboane umplute, baticuri, broboade.
Așa o știu pe bunica: mereu dreaptă,vara, cu un fir de busuioc înfipt în bluza de pînză țesută în casă, pătrată la gât, cu fusta ei creață, în joc de melcișori turcești pe fond negru.
Și privirea aceea extrem de serioasă, că toți nepoții o știam de frică.
Andrenuța a plecat la București de îndată ce a terminat cele șapte clase. S-a dus să-și facă un rost.
Când a revenit la maica, în concediu, după vreo doi ani, era mare domnișoară.
Cu unghiile roșii.
În serile de Crăciun s-a dus la toate balurile.
Cred că eu eram în clasa a doua. M-au impresionat unghiile ei, nu mai văzusem așa ceva.
Am întrebat-o ce s-a întâmplat.
Mi-a răspuns cu seriozitatea bunicii noastre:
-Ehee, este ceva foarte greu. Să nu-ți treacă prin minte să faci asta vreodată. Cineva mi-a pus culoare pe sub unghii.
M-a speriat rău de tot, că nu m-am mai gândit la chestia cu vopsitul unghiilor până prin liceu, când toate profesoarele aveau manichiură deosebit de frumoasă.
Astăzi, m-am uitat prin poze, am văzut-o pe Andrenuța, care de multă vreme și-a căutat drumul printre stele...
Maica Fănica ne veghează și ea dintr-un colț de cer...
„O, cum o văd și-acum, cu furca-n brâu înfiptă,
O văd și simt cum trece prin mine un fior,
Căci parc-aud și-acum povestea cu crăiese
Și fusul la ureche cum sfârăie ușor...”
Nicolae Labiș
Mihai Macuc

joi, 10 decembrie 2020

”Mândria celor tineri

este legată de putere și frumusețe, mândria celor bătrâni este legată de discreție. „

Democrit.
mîine fără ieri
O cunoștință și-a agățat sacoul, scump sacou, în clanța ușii. Nu poate să renunțe la o haină bună, nouă și frumoasă. A întrebat în dreapta, a întrebat în stânga, nimeni nu știe unde se repară haina.
Mda, am zis eu, era, cu niște ani în urmă, prin secțiile de croitorie de modă renumite, de altfel cam toate erau foarte cunoscute, era, zic, câte o doamnă, lângă ușă, un birou mic, cât o bancă de elev, o lampă și ceva, un cilindru metalic.
Acolo, doamna cu ochelari speciali, nu conta vârsta, remaia ciorapi de damă și stopa haine.
Așa se numește repararea hainelor:stopare.
Doamnele s-au pensionat, erau câteva în tot orașul; de cilindrul făcător de minuni nimeni nu mai știe, au dispărut și croitoriile de lux, ciorapii se aruncă, de îndată ce scapă firul...
Nici brodeze nu mai sunt, ce bluze, ce ii, ce fețe de masă!
Alte vremuri!
Modistele? câte flori, pariuri, voalete, pălăriuțe...
Ceaprazarii?
Cum nu știi ce sunt ceaprazarii? confecționerii de șepci, berete...
Pălărierii? îi mai afli în "Titanic vals."
Și la țară erau niște meseriași excepționali: cojocari, cizmari, crescători de viermi de mătase, specialiști în trasul mătăsii din gogoșile galbene...
Lumea i-a uitat.
Mi-au venit în minte niște chipuri dragi, scumpe sufletului meu!
Le spuneam simplu: moș Andrei și tușa Vasilina.Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.
Moș Andrei era nevăzător din naștere.
Tușa Vasilina îl purta numai în alb. Era singurul bătrân pe care îl țin minte îmbrăcat așa . Pânza din care erau croiți , atât pantalonii, cât și cămașa, peste care își punea o curea neagră, era țesută în casă.
Din cânepă toarsă subțire și ținută în leșie, să se înălbească , să devină moale.
Toată ziua , el împletea mături: mici , pentru periat hainele, mari pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească.
Sătenii și locuitorii satelor vecine știau de meșteșugul lui , așa că măturile aveau mare căutare.
Seara cănta la clarinet. Nu știu cine i-l cumpărase. Știu doar că sunetele, când triste, când vioaie, mă încântau, atât de mult, că abia așteptam să prind prilejul să fug la ei.
Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.
Moș Niculaie era meșter: potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi în forma de T.
Ne da vara niște prune mari si gustoase, pere galbene și moi. Îngrijea cu mare dragoste nespusă gradina boierească.
Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu.Era o livadă mare cu mulți cireși.
Îl însoțeam , de multe ori , când oblojea rana câte unui cireș bătrân sau rotunjea coroana vreunuia tânăr.
Eu il ajutam cum puteam, pentru că miercuri seara puteam să ascult, la radioul lui cu galenă, teatru radiofonic pentru copii.
Am ascultat prima oară, mai apoi a cumpărat și tatăl meu un aparat mic, "Per Gynt".
Într-o seară, tușa Dumitra m-a chemat pe la ei. Am intrat tustrei în odaie.
Dintr-o cutie mare, moș Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie , a învârtit o manivelă și au început să se audă niște sunete extraordinare. Ascultam și mă minunam.
La gramofonul lor, am auzit voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povesti: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței, la două gospodarii de noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci, îngrijite de coana Vetuța,o doamnă cu coc și cu papuci ușori, de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta, fusese la canal, fratele lui trăia în Bărăgan.
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți.
Câte una.
O înveleam într-o foaie de ziar, nu îndoiam foile . Puneam un semn lucrat în casa, pe pânza de etamina , când îmi întrerupeam lectura.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, mă privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui m- învățat primele cuvinte în limba franceza și în germană.
Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita,
nu spunea prea multe vorbe.Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea să dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.
Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat, fără să le cer, atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI?❤❤❤