florile știu să mângâie sufletul!

 

”finis coronat opus„!

 Cu ”Mitică Popescu”, de Camil Petrescu, în excepționala interpretare a unui colectiv de actori ai Teatrului ”Nottara”,la Pitești, s-a încheiat Festivalul Internațional de teatru” Liviu Ciulei„, ediția I, a cărui temă a fost:umorul necesar.

Deschiderea festivalului au făcut-o
, într-un spectacol reușit,artiștii de la „”Satiricus, I.L. Caragiale”, Chișinău, cu „ Revizorul„, de Gogol.

Astă seară, Teatrul bucureștean „Nottara”a adus în fața sălii pline a Teatrului ” Davila„, Pitești , o realizare de înaltă valoare artistică!

Umor de bună calitate, artiști- profesioniști, într-o comedie care a îmbinat veselia contagioasă cu o realitate valabilă chiar după aproape o sută de ani de la publicarea piesei.

Simplitate elegantă, comic de situație , de limbaj și de caracter, ironie fină, replici echilibrate, mustind de substanță, bârfe și taclale, ca în orice loc, iubire tăinuită, mici frecușuri hazlii,satiră deschisă a modului în care se obțin posturi înalte, antiteze între atitudini și comportamente, în funcție de situație, accente dramatice, pentru că, de multe ori , devotamentul unui profesionist onest este luat în derâdere.

Minunată regie!

Coloană sonoră și decorul au subliniat autenticitatea mesajului.

Artiștii „Teatrului Nottara ”au adus pe scenă un mod luminos de a face artă!

Sala a rezonat intens cu artiștii!

Prin talent și muncă serioasă, ei au justificat crezul artei,moștenire de suflet, de la Iancu Văcărescu:

"V-am dat teatru, vi-l păziţi

Ca un lăcaş de muze;

Cu el curînd veţi fi vestiţi

Prin veşti departe duse.

Cu el năravuri îndreptaţi,

Daţi ascuţiri la minte,

Podoabe limbei noastre daţi

Cu româneşti cuvinte!".

Felicitări, Teatrul Nottara!

e tot mai toamnă toamna...

Ca  să nu-i uit frumusețea!💓

 

era o seară răcoroasă

   de noiembrie. Sâmbătă. Primisem învoire  acasă.

  În bucătărioara noastră de iarnă, mirosea a cozonac;cred că era „Lăsatul secului„ .

  Aveam musafiri.Andrenuța, verișoara mea, mai mare cu vreo  nouă ani, venise cu soțul. 

 Să-l prezinte tatei, unchiul ei.

  N-o mai văzusem de ani buni.

  Din  poșetă a scos un pachețel, cu mici cadouri pentru  fiecare: mi-a dăruit un fel de insignă cu margini argintii,ce păcat că am pierdut-o, după niște ani, era ceva care semăna cu o broșă, o imagine dintr-un oraș necunoscut  mie, elevă într-a  X-a.

 Ai primit vreodată ceva, aparent  fără importanță, care sa-ți încălzească așa, sufletul,  într-un fel nemaiștiut? 

  Cam așa am simțit eu în seara  aceea de toamnă târzie....💓

Andrenuța  nu  avea ghiozdan, își ducea  cărțile și cele câteva caiete, pe care i le cumpărase maica Fănica, legate cu o sforicică.

 Își făcea lecțiile  pe un dulap din fața ferestrei, înalt, de culoarea  visinei coapte Stăteam lângă ea, să fi avut  eu vreo patru ani, îi mai răsturnam călimara cu cerneală, din greșeală,  răsfoiam  grijulie cărțile cu pagini gălbui.

Andrenuța nu avea părinți:mama ei, sora cea mare a tatălui meu, murise la naștere.Tatăl  trăia într-un sat  mai îndepărtat, Bărăceni. Nu cred că venea să o vadă, așa că maica  Fănica a crescut-o cum a putut.

 După ce a terminat șapte clase, Andrenuța a dispărut. 

 A venit după o vreme,se făcuse domnișoară de oraș, cu fustă strâmtă și pantofi cu toc. Lucra într-o seră  mare, undeva la Bragadiru.  

Nu prea înțelegeam eu  cum o fi să lucrezi cu plantele și  să ai, totuși, unghii așa de  frumoase, vopsite în roșu.

 Am întrebat-o  cum a reușit.

- Nici să nu-ți treacă prin minte să încerci ceva, mie  mi-a pus cineva  vopsea  roșie pe sub unghii.😀

  M-am speriat  atât de tare, că nici mamei nu i-am povestit.  

Vezi? nu am uitat umorul ei atât de nu știu cum...💓