vineri, 30 octombrie 2020

Istorie, geografie, gastronomie, natură- cultură românească







  Istorie, geografie, gastronomie- cultură românească


Mă pasionează călătoriile
 Am văzut, cât se poate vedea într-o excursie de 10/ 12 zile,  mare parte din Europa și o bucățică de Asie.
  De fiecare dată, m-am întors acasă  cu sufletul plin.
  Când  am prins câte un prilej, am  făcut excursii  în țara mea. Cele mai multe , în ultimii ani,  grație unor profesori inimoși, care, pe lângă elevii lor, au acceptatr și persoane adulte, dornice de a cunoaște locuri, istorie,  obiceiuri.
 Și m-am minunat, parcă, mai mult de frumusețile cu care este înzestrată  țara mea!
  De câteva zile, urmăresc drumul  absolut extraordinar al unui englez,  jurnalist și poet, care și-a propus- și reușește de minune-  să  cunoască  România la ea acasă.  
Nu cum  o povestesc alții. 
Nici cum se deduce din comportamentul multor   români, certați cu buna-cuviință,  ajunși pe alte meleaguri.
Omul are o motocicletă  foarte tare, așa că  poate înfrunta  tot felul de  drumuri. 
Și are o  educație  potrivit căreia  reușește să  spună   lucruri grave  constatate, pe un tot simpatic.
 Și mai  are o cultură serioasă!
 Aseară,  a călătorit în Moldova, apoi a trecut Carpații în Transilvania.
 Odată cu el, am revăzut și eu  ce  mai văzusem, deși, cumva, cu  nu chiar cu mare atenție, și am cunoscut locuri  uitate,  care vorbeasc despre neamul ăsta  oropsit al nostru. Nepăsarea, indolența,  lipsa  bunului-simț   năpădesc istoria, strivesc generozitatea  dumnezeiască,  stăvilesc   educarea  corectă a tinerei generații.
Fotografiile mele, de pe televizor, nu pot fi artistice- le-am făcut în fugă. Dar sunt sincere.
  Sunt așa,  un îndemn de a  cunoaște România!
 Cât , încă, nu o îneacă gunoiul și reaua- credință.
”Țara noastr-i  țara noastră”!

https://www.facebook.com/rizea.gina.5/posts/3679548415430977

miercuri, 21 octombrie 2020

secrete emoții



 Câteodată, răsăritul pare a fi  copie răsturnată

a magicului apus




Soarele își caută locul pe cărări  mereu altele

sau privește nostalgic

urma  răcoroasă a  lunii.

Clipește  des cerul, 
se ascund care pe unde  norii.
Raze  firave, în evantai  blând,
 se adună în cerc de culori.
 Fiecare zi este un alt început.

duminică, 18 octombrie 2020

când culorile îmbracă haină subtilă


45 de ani fără mama.



 Sunt  eu și cu mine, vorbim. Mai mult în gând.
  Era o zi  caldă, veneam de la școală, știu  foarte bine cum eram îmbrăcată, revăd figura consăteanului care mă aștepta  pe banca din fața  blocului, îmi amintesc privirea aceea inocentă cumva, voia să mă ocrotească, voia  să  nu fi fost chiar el  cel care  trebuia să-mi  spună ceva atât de cumplit.

 Trec toamnele, unele  ploioase, altele cuminți, fuge timpul, eu număr mai mulți ani decât   avea mama mea.
Și mă gândesc la  om, la omenie, câtă o mai fi pe lumea asta, că gândul zboară nestingherit.
Vedeam aseară un film despre  cum se făcea școală  într-un orășel din vestul sălbatic  atunci  când „ a fi  învățătoare/ profesoară ” era o încrâncenată , uluitoare aventură, plină de  necazuri, presărată, totuși cu  bucurii de neînchipuit, ce-mi place că am Netflix,  nu  mă mai interesează altceva  de pe micul ecran, două/trei ore pe seară  cu filme frumoase mă rup  de  tot și de toate, pentru câteva clipe  mă vad în cine-știe-ce-colț- de lume, împrumut ceva  din  viața oricărui personaj, mă  bucur, mă înspăimânt,  pierd, câștig.

Chestia este că atunci când  revin în lumea  asta a lui  2020, mă lovesc de mult prea multă  minciună, da, cred că minciuna  este ceva care  intră în cursul  fiecărei clipe.
Îmi zice, într-o zi o  persoană( are varsta unuia dintre fiii  mei)
„ da, vom  colabora sincer, iubesc sinceritatea, o să fie  așa cum aș vrea  să  fie tratați părinții mei.”.
 Nu despre mine este vorba, eu sunt  persoana  care, de voie, de nevoie, trebuie să  dispună  ( cam ăsta este cuvântul) de soarta cuiva.
   Și doamna care se  voia sinceră  mă minte în față, înhață  banii( fără  o hârtie, ceva) „  știți, nu am aici  casă  de marcat , n-a avut  nici în urmă cu două luni,într-o cameră cu x paturi a mai  înghesuit unul, că dacă spitalele sunt pline  din cauză de covid,  bolnavii vârstnici ajung  în cămine conduse de  persoane precum doamnă specializată în sinceritate.
Așa că, stând eu de  vorbă cu mine, întreb
” băi, frate, ce fac, măi, ăștia  care nu se mai satură de bani strânși pe seama suferinței altora?
Chiar nu au  niciun  Dumnezeu?„
 Încercând  să răspund, altă întrebare îmi vine în minte:
Sunt eu defectă  sau lumea asta nu mai are  nicio  busolă?






marți, 6 octombrie 2020

brățara de aur moștenită

 Ascult cadența învăluită în  stropi  cenușii  a acestui început de octombrie. 

Și mă gândesc  la toamnele mele de profesoară/ dirigintă. ( nu-i înțeleg pe  cei care  spun ”doamna profesor”;;ă nu exagerăm;   cuvântul „profesoară„ denumește   o meserie ca oricare alta. ”Profesor” este un titlu academic.

 Aceasta este părerea  mea)

Spuneam că  zilele  începutului de toamnă  mă duc cu gândul la   obositoarele  luni de ”practică  agricolă”.Erau  zile grele,  ne revoltam  doar pe șoptite, pentru că nu știai  de cine să te ferești. 
Asta s-a aflat  mai târziu.


 Dimineața, indiferent de vreme,  fiecare diriginte și  clasa lui urcau în autobuze  defecte, în  mare marte,doar după ce  se  semnau procese-verbale  de protecția muncii.
Ce aveam noi de lucrat  pe  câmp  se stabilea  ”La partid„, în ședințe  prelungite  dincolo de miezul nopții.  ( asta aflam  de la  soțiile celor  implicați)

Unii dintre  elevii de atunci  au învățat, la  ”locul de muncă”: furtul, cinismul ,  fofileala.
 Existau și profesori care își făceau provizii de struguri, bunăoară, pentru porția de  must  și chiar de  vin.

 Ce  m-a șocat într-o zi  a fost  o discuție cu elev din clasa a V-a.
La sfârșitul zilei de muncă, înainte de urcarea în autobuze, însoțit de  un  reprezentant de la  Consilul  Județan, fiecare diriginte controla  săculețele elevilor săi . Nu apăruseră rucsacurile.
  Copilul despre care povestesc își umpluse  plasa  cu știuleți   bogați.  Vreo douăzeci. Abia  putea  să-i ducă.  Îl învelise, grijuliu, în  bluza de trening.
L-am întrebat  dacă  are acasă păsări .
 Locuia la  bloc,  cum să fi avut  animale de hrănit cu  boabe de porumb?
- De ce  ai luat știuleții?  l-am întrebat.
- Ca să nu merg cu mâna goală acasă, mi-a răspuns el, fără  să fi stat pe  gânduri.

duminică, 4 octombrie 2020

gene de toamnă

Atentă la detalii, își răsfiră cu degete lungi , cusute din ierburi și flori, zestrea-i mereu nouă.   Din lada ei fără de lacăt, mirosind a toate darurile pământului, coboară pe furiș, atingând, în freamăt verde, câmpul și ogrăzile..

 Botine noi, cu bumbi gălbui, ie cusută în ploaie de roșu  arnici , pe sub șalul sm
ălțuit în râuri de floricele...
 Suie, coboară, se năpustește, sare-n băltoace, păcălește vântul și ploaia. Nici n-ai zice că  ștrengărița a fost și ea, cândva, o doamnă.
O vezi?
 apucase poteca dinspre porumburile cu frunze tăioase... brusc, se răzgândește și  sprințară cum este  adulmecă vița din bolți, își umezește genele lungi vopsite în  castane coapte, își umple poala cu nuci, strivește  în palme bulgări de pământ reavăn, se înalță pe  vârful botinelor obosite și ele, de  atâta alergătură, își arcuiește sprânceana brun/ arămie și se domolește.
De sus, dintre ramuri încă verzi, încărcate în mere mustoase,  își mlădiază mers de felină.
Îmi place toamna!💓

Îmi place surâsul ei șiret, uneori verde, alteori albastru sau chiar cenușiu, popas de nori printre  frunze, un fel de uitare a verii, cu 
zăpușeala ei pierdută în tihna amiezii.