cu multă duioșie!

 

Fie ce-o fi, rămân așa  cum  simt că pot să fiu!

Dacă mă revolt, nu durează  mult prea mult, dacă sufăr, o duc, mai mult în taină, dacă pot să ajut, o fac  până la capăt,  nu provoc rău nimănui , cu bună-  știință, dacă este să mă bucur,o fac cu tot sufletul!

Se încheie un an foarte complicat,  mai agresiv decât  alții,  se  văd  urme adânci, dar  cred  că, undeva, se  zărește pâlpâirea speranței.

  Nu fac niciun bilanț, nu  mă pricep la pronosticuri.

Totala mea recunoștință  se duce  către  părinții mei, care, fără să fi citit prea  multe cărți, aveau ceva  care  mi-a transmis energie, tărie și cumsecădenie. 

De la ei , am învățat  să merg cu fruntea sus.

 În lunile din urmă,am tot împărtășit amintiri din anii de școală, grație unei doamne inimoase,  Florina Titeanca; parte dintre absolvenții unui liceu  foarte  bun, la vremea  noastră, liceul din Titu, o vreme numit ”Nicolae  Grigorescu”după numele pictorului, născut  într-un sat vecin, Pitaru, mai apoi „Școală Medie  Mixtă,  și ”I.C. Vissarion„, după numele prozatorului  venit pe lume  într-un alt sat vecin,am spus povești, păstrate în colțișoare luminoase de suflete.

  Da!

 Sunt ceea ce sunt  grație  părinților, bunicilor, școlii și profesorilor  care m-au îndrumat!💓

 Mi-aș dori ca toți copiii să simtă asta. părinții te aduc  pe lume, te cresc, te educă așa cum știu ei,   Școala și profesorii îți luminează mintea și-ți deschid poteci!

Bacalaureatul este   prima  gară pe al cărei peron aștepți trenul.

  Este ideal să-l prinzi pe cel mai bun, să urci într-un vagon luminos, cu față  în sensul mișcării roților.

  Mai departe,  decizi ce faci cu  viața ta.

 Astăzi, privind în urmă, simt  invăluindu-mă  căldura recunoștinței!

Mi-e dor  de  clipa  când, purtând codițe, mi-am   făcut  fotografia  pentru  diploma de  bacalaureat!

  Mi-ar plăcea  să   îmbrac o rochiță ca aceea pe care mi-a trimis-o un  site de  modele.

  Înainte de toate, doresc sănătate pentru  toți: familie,  rude și prieteni, cunoscuți și necunoscuți.

  Într-o lume sănătoasă, este loc de  BINE!!💗

în alb și negru

Întâia nepoată pentru Maica Fănica, dintre cei doisprezece nepoți, câți aveam să fim, Andrenuța nu-și cunoscuse părinții; mama ei, fata cea mare a maichii, sora tatălui meu, murise la câteva luni după naștere, iar tatăl dăduse bir cu fugiții.

A crescut-o maica.Cum a putut, cum s-a priceput ea mai bine. Erau vremuri grele.

Tatale, soțul ei, bunicul Andrenuței și al meu dinspre tată, dulgher de meserie,se întorsese fără un ochi din război.

Erau ani secetoși, femeia ținea cu greu casa.

S-a deprins cu negustoria; săptămânal, mergea la București cu ce găsea în gospodăria ei și din ce-i vindeau prietenele. Aducea din capitală produse noi pentru lumea satului: drojdie, vopsea de toate culorile, ațe răsucite, mătase pentru cusut, halva, bomboane umplute, baticuri, broboade.

Așa o știu pe bunica: mereu dreaptă,vara, cu un fir de busuioc înfipt în bluza de pînză țesută în casă, pătrată la gât, cu fusta ei creață, în joc de melcișori turcești pe fond negru.

Și privirea aceea extrem de serioasă, că toți nepoții o știam de frică.

Andrenuța a plecat la București de îndată ce a terminat cele șapte clase. S-a dus să-și facă un rost.

Când a revenit la maica, în concediu, după vreo doi ani, era mare domnișoară.

Cu unghiile roșii.

În serile de Crăciun s-a dus la toate balurile.

Cred că eu eram în clasa a doua. M-au impresionat unghiile ei, nu mai văzusem așa ceva.

Am întrebat-o ce s-a întâmplat.

Mi-a răspuns cu seriozitatea bunicii noastre:

-Ehee, este ceva foarte greu. Să nu-ți treacă prin minte să faci asta vreodată. Cineva mi-a pus culoare pe sub unghii.

M-a speriat rău de tot, că nu m-am mai gândit la chestia cu vopsitul unghiilor până prin liceu, când toate profesoarele aveau manichiură deosebit de frumoasă.

Astăzi, m-am uitat prin poze, am văzut-o pe Andrenuța, care de multă vreme și-a căutat drumul printre stele...

Maica Fănica ne veghează și ea dintr-un colț de cer...

„O, cum o văd și-acum, cu furca-n brâu înfiptă,

O văd și simt cum trece prin mine un fior,

Căci parc-aud și-acum povestea cu crăiese

Și fusul la ureche cum sfârăie ușor...”

Nicolae Labiș

1Mihai Macuc

”Mândria celor tineri

este legată de putere și frumusețe, mândria celor bătrâni este legată de discreție. „

Democrit.

mîine fără ieri

O cunoștință și-a agățat sacoul, scump sacou, în clanța ușii. Nu poate să renunțe la o haină bună, nouă și frumoasă. A întrebat în dreapta, a întrebat în stânga, nimeni nu știe unde se repară haina.

Mda, am zis eu, era, cu niște ani în urmă, prin secțiile de croitorie de modă renumite, de altfel cam toate erau foarte cunoscute, era, zic, câte o doamnă, lângă ușă, un birou mic, cât o bancă de elev, o lampă și ceva, un cilindru metalic.

Acolo, doamna cu ochelari speciali, nu conta vârsta, remaia ciorapi de damă și stopa haine.

Așa se numește repararea hainelor:stopare.

Doamnele s-au pensionat, erau câteva în tot orașul; de cilindrul făcător de minuni nimeni nu mai știe, au dispărut și croitoriile de lux, ciorapii se aruncă, de îndată ce scapă firul...

Nici brodeze nu mai sunt, ce bluze, ce ii, ce fețe de masă!

Alte vremuri!

Modistele? câte flori, pariuri, voalete, pălăriuțe...

Ceaprazarii?

Cum nu știi ce sunt ceaprazarii? confecționerii de șepci, berete...

Pălărierii? îi mai afli în "Titanic vals."

Și la țară erau niște meseriași excepționali: cojocari, cizmari, crescători de viermi de mătase, specialiști în trasul mătăsii din gogoșile galbene...

Lumea i-a uitat.

Mi-au venit în minte niște chipuri dragi, scumpe sufletului meu!

Le spuneam simplu: moș Andrei și tușa Vasilina.Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.

Moș Andrei era nevăzător din naștere.

Tușa Vasilina îl purta numai în alb. Era singurul bătrân pe care îl țin minte îmbrăcat așa . Pânza din care erau croiți , atât pantalonii, cât și cămașa, peste care își punea o curea neagră, era țesută în casă.

Din cânepă toarsă subțire și ținută în leșie, să se înălbească , să devină moale.

Toată ziua , el împletea mături: mici , pentru periat hainele, mari pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească.

Sătenii și locuitorii satelor vecine știau de meșteșugul lui , așa că măturile aveau mare căutare.

Seara cănta la clarinet. Nu știu cine i-l cumpărase. Știu doar că sunetele, când triste, când vioaie, mă încântau, atât de mult, că abia așteptam să prind prilejul să fug la ei.

Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.

Moș Niculaie era meșter: potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi în forma de T.

Ne da vara niște prune mari si gustoase, pere galbene și moi. Îngrijea cu mare dragoste nespusă gradina boierească.

Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu.Era o livadă mare cu mulți cireși.

Îl însoțeam , de multe ori , când oblojea rana câte unui cireș bătrân sau rotunjea coroana vreunuia tânăr.

Eu il ajutam cum puteam, pentru că miercuri seara puteam să ascult, la radioul lui cu galenă, teatru radiofonic pentru copii.

Am ascultat prima oară, mai apoi a cumpărat și tatăl meu un aparat mic, "Per Gynt".

Într-o seară, tușa Dumitra m-a chemat pe la ei. Am intrat tustrei în odaie.

Dintr-o cutie mare, moș Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie , a învârtit o manivelă și au început să se audă niște sunete extraordinare. Ascultam și mă minunam.

La gramofonul lor, am auzit voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povesti: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței, la două gospodarii de noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci, îngrijite de coana Vetuța,o doamnă cu coc și cu papuci ușori, de catifea.

Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta, fusese la canal, fratele lui trăia în Bărăgan.

În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți.

Câte una.

O înveleam într-o foaie de ziar, nu îndoiam foile . Puneam un semn lucrat în casa, pe pânza de etamina , când îmi întrerupeam lectura.

Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.

Când nu duceam cartea la timp, mă privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui m- învățat primele cuvinte în limba franceza și în germană.

Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita,
nu spunea prea multe vorbe.Înțelegeam că nu sunt greșeli.

Odată, când a venit vremea să dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.

Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat, fără să le cer, atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI?

” Ce câștigi dacă te gândești întruna la viitor,

    viața merge înainte și nu poți controla nimic, relaxează-te, frate”( 133)

Sunt cărți pe care  citesc încet,  dau  foia  binișoor,  nu prea vreau să ajung la sfârșit,  mai pun semnul,  mă gândesc, îmi place lumea în mijlocul căreia  am pătruns.

 Sunt altele pe care le citesc în ritmul  meu, cel  din tinerețe.

  Sunt cărți care-mi plac, uite așa, cum s-a întâmplat în ultimele două zile.  Primisem, mai pe vară, ” Dincolo de iarnă”, de  Isabel  Allende.  Luată cu altele,  nici măcar nu  am deschis-o.  Scriitoarea  născută în Peru, nepoata fostului președinte chilian, Salvador Allende, îmi este  cunoscută. am mai citit”Fiica  norocului„ și,  cu   mai mulți ani în urmă„Casa spititelor”.

  Am ”trăit„ cele  trei sute de pagini destul de repede.  Nu pentru că mi-aș fi dorit  să  ajung la sfârșit  cât  mai repede, nu, nicidecum, ci  pentru că  este o carte fascinantă. N-aș putea să-ți spun ce  anume   m-a cucerit,  sunt descrise , uneori, scene  cutremurătoare, extrem de dure  inspirate din viața imigranților siliți să părăsească  Guatemala, Chile, Brazilia, scene  impregnate de  multă suferință,împletită cu  speranța celor care le trăiesc  că  vor ajunge în America.

 Pentru o viață mai bună.

 Sau, măcar, să scape de   hăituire , de  pedepse nemeritate, de sărăcie, de promiscuitate.

În mijlocul unei ierni  care a cotropit  New-Yorkul,într-o casă deloc veselă din cartierul Brooklyn, scriitoarea  adună  laolaltă  trei  destine, trei vieți  care au  traversat experiențe  extrem de dureroase.  un profesor universitar, trecut  de șaizeci de ani,  iubitor de pisici și  de  meserie,secătuit de  puterea  de a se mai dărui cuiva, dar și de a  putea accepta să fie iubit, o  jurnalistă chiliană, deșteaptă,  pățită  rău în ale  vieții,  fără noroc  la bărbați,  extraordinară  fiică și mamă, inventivă, neobosită-  tocmai a  învins  ghearele unui  cancer, și o tânără suferindă,  puternic interiorizată, ajunsă ,  după    extrem de  grave  pățanii, în America, unde emigrase mama  ei .   Tânăra  poartă în spate   sacul greu al  exploatării nemiloase din Guatemala,  traumele  pedepselor  inumane  primite  criminal...

  Tustrei se vor  redescoperi ,  pentru că, fără vrerea lor,  devin părtași  ai unei tragedii, pe care scriitoarea   are talentul de a o  descrie, paradoxal, cu umor și ironie  fină,dar și cu multă compasiune pentru ființa umană ,silită de  viață  să  suporte poveri   care îi depășesc rezistența   fizică și   psihică.

Nu lipsesc descrieri de obiceiuri, de mentalități , interesante  însemnări  despre religii,  magie, credințe.

Nu lipsesc învățămintele:”Nu trebuie să faci inventarul lucrurilor care îți lipsesc, ci al celor pe care le ai„.

 Bun de tot, așa-i?

 Așadar,  doi adulți  vârstnici, ajunși întâmplător  colegi de muncă într-o universitate, trăitori  în același spațiu domestic, aparent  indiferenți unul față de celălalt, două gheme de contradicții,  vor trăi o   frumoasă poveste de dragoste.

O iubire târzie,  matură, atât de  frumoasă prin  ineditul ei”când dormi cu cineva energiile se combină”, o tapiserie  cu  parfum intens de încredere, de  armonie  ivită  din trecuturi grele”   Ajunge   cât  te-ai înecat în necazurile trecute trecute, singurul leac pentru atâtea nenorociri e iubirea.

 Nu forța  gravitației  ține   universul în echilibru, ci forța iubirii„  ( 275)💓

(Nu putea să lipsească din  carte , fie chiar doar amintit, Donald Trump, în povestea cu inchiderea granițelor  dinspre  Mexic.)

O carte frumoasă, despre  viață, cu toate  câte   se pot trăi și închipui, o carte despre înțelegerea   celui  de lângă tine,  o carte despre  compasiune, prietenie,  iubire.

Lucia,  Richard, Evelyn- trei destine într-o  poveste  dominată  de  esența  vorbelor lui  Albert Camus: ”

În toiul iernii,  aflam la sfârșit, că port în mine  o vară de neînvins”.💓

dragoste cu albăstrele

Venise de undeva, dintr-un
 sat  de pe lângă  Dunăre.La vremea aceea, nu prea știam eu cum este chestia  cu  profesorii, unii cu diplome de facultate,alții,absolvenți  doar de liceu.

   Tânăra brunețică domnișoară  suplă își purta  părul împletit într-o  coadă mătăsoasă, rotunzită  peste cap, de la o ureche către  cealaltă..

 Ne învăța   matematică într-un fel anume..Logic.Destul de atractiv. 

Am deprins de la dumneaei  un fel  limpede în   abordarea problemelor, rezolvare care  mi-a  folosit  nu doar  la  matematică.. Am învățat să  gândesc mai întâi, abia după  aceea  să încep lucrul . Să înțeleg ce mi se dă și ce mi se cere.

Și a fost foarte bine.

 Ipoteză și concluzie, nu-i așa?

  În anii aceia,în afara  activității de la clasă,  profesorii erau obligați să organizeze  multe activități culturale: pregăteau piese de teatru, brigăzi artistice, în ale căror structuri și conținuturi  prezentau situații trăite și  văzute  de ei , acolo, în  lumea satului.

Poezie și muzică.

Textele  brigăzilor  artistice  purtau marca  profesorului  nostru de  Limba  română.

    În satul meu din lunca Argeșului,am văzut pe scena  Căminului cultural, pentru prima oară, ” Titanic  vals”, de  Tudor  Mușatescu, piesă în care au jucat  cam toți  profesorii și învățătorii  din cele trei școli ale  comunei  Ungureni.

 Regizor, același  regretat  profesor. 

Pentru mine, spectacolul văzut  într-o seară de iarnă, în sala arhiplină, încălzită  de o   sobă pufăind  molcom,  a fost una dintre întâile bucurii totale din anii  copilăriei.

Deși eram doar în clasa a  VI_a,  făceam parte și eu  din ”lotul lor„. Mă  remarcase   profesorul meu de Limba  Română, regretatul  Gheorghe  Fulga, absolvent de ”Litere   ”și  ”Filozofie” .

  Fără să vreau, în  deplasările  noastre, cu căruța, prin satele din jur  sau la „raion”, auzeam  tot felul de picanterii despre  idilele  care îi prindeau în mreje pe tinerii  profesori, unii dintre ei, căsătoriți,  fiind.

Domnișoara  Mitica era îndrăgostită.

 A plătit cam scump iubirea ei pătimașă.

Ce-mi amintesc foarte bine este ziua aceea a însoritului sfârșit  de mai; :aveam  matematică, eu  eram la tablă.

  A  bătut cineva în ușa clasei, aducea  un pachet  frumos, învelit în hârtie albă, foșnitoare,ca o promisiune. 

Nerăbdătoare,  domnișoara aflată  la catedra cocoțată pe un piedestal de lemn,mai pe  furiș, mai pe  văzute,  a probat pantofii.

 Erau superbi, bleu, cu toc înalt

Îi veneau perfect. 

 Alături, era  o bucată  de nylon, cât pentru o rochie albă, în  stoluri  de buchețele rupte ca din  grădiniță..

Peste vreo câteva săptămâni, la  serbarea sfarsitului de an, era  înfloritoare  ca un strat de zambile!

 Scurtat, părul  îi curgea către umeri, în bucle. 

A fost ultima oară când i-am admirat mersul legănat.

în mișcătoare oglinzi

 Anotimpurile   nu se rotesc de dragul nimănui.

Mișcările lor sunt  perfecte,

doar noi tânjim către noi înșine,

chemați  de  ceva nedeslușit.

 Toamna este, cumva,

partea nevăzută a  fiecăruia

 și a tuturor,

 oglindă tremurătoare

 în rotirea  vremurilor,

 revenind,

mereu,

 la copilul din suflet...

Club22Teatru Independent.„

 ”N-am cerut vietii nimic.Tot ce am avut, i-am smuls. Si tot ce n-am avut, mi-a furat.”  

Tudor  Mușatescu

În seara asta  răcoroasă, când pandemia  ține lumea în casă, am avut  norocul, grație invitației unor prieteni, de a mă bucura, împreună  cu  alți 17  spectatori, de un spectacol savuros!

  La Pitești, există, dacă nu știați, aflați acum, un teatru particular. pe strada Teiuleanu, nr. 48, vizavi de Colegiul Economic;  un loc  intim, cochet, primitor, decorat cu mult  bun-gust.

   „Club22Teatru Independent.„

 Actrița  Luminița Borta și soțul ei și-au unit  toată energia și forța lor creativă  în a  face ca, în perioada asta  grea de tot, flacăra culturii  să rămână aprinsă cu orice preț.

Și au reușit!

  Am văzut astă seară, preț de șaizeci de minute, un spectacol  spumos, dens, presărat, din belșug, cu  momente comice.

” Salutări  de la Piteșci”!

 Într-o deschisă interpretare după ”Ale tinereții valuri„, deTudor  Mușatescu. 

Fabulos joc de familie extinsă într-o modestă gară:Piteșci, unde nouă personaje își spun, în jargonul și argourile vremii, poveștile.

Tărgul de altădată, cu lumea lui pitorească, în  comportament , vorbire, atitudine, nume de  cartiere și de străzi, porecle, relații,    familie.

Umor  și ironie, satiră și comedie!

Comic de limbaj, de situație, de caracter, de nume.

Savuroase momente!

    Luminița  Borta, în nouă ipostaze sociale! 

Atâtea  caractere în interpretarea aceleiași minunate și talentate  actrițe!

 O seară, în care  toți spectatorii au râs, au lăcrimat, amintindu-și  de  Piteștii de ieri.

    Un spectacol  care  a predat lecția despre  a  rămâne credincios  locului  natal!

  Bravo, doamnă Luminița  Borta!

 Sunteți inepuizabilă!

https://www.facebook.com/pages/Club22teatruindependent%20Pitesti%20Str%20Teiuleanu/100334768014690

„Acesta este un sunet natural în acești munți: sunetul drujbei.„,

Încep cu o observație: fotografiile nu corespund, sunt convinsă, gusturilor tale artistice: le-am făcut în fugă, fără să mă preocupe detaliile.

 Uită-te, dacă ai timp. Te uită și te întreabă...

(pe fb  sunt mai multe imagini.)
 

 

Am lăcrimat aseară, când, la capătul a   șapte luni  de neobosită muncă  pasionată de  documentare,  pe meleagurile  noastre,  după ce a străbătut cu motocicleta lui  20000 de  km , Charlie  Ottley,poet și jurnalist englez, și-a luat rămas  bun.

  Am văzut, odată cu el, locuri despre a căror măreție  mulți dintre  noi  nu știam. 

Privindu-l  în vârful  Rarăului,  ca o stâncă vie, m-am gândit la Geo Bogza, călător și el  cu  trupul și cu sufletul, pe  drumurile  țării.  Și m-am întrebat, retoric bineînțeles, cum  de a trebuit să vină un străin pentru a readuce  în fața lumii o altă Românie.  O Românie  cu  o mie  de fețe.

O țară frumoasă,  bogată, cu locuri mirifice și peisaje  medievale,  o țară  pe  al cărei obraz încărunțit de  vreme și de așteptare    Carpații  ocupă  60% din   splendoarea lor,  o țară cu  moșteniri  de o sută de ani,  cu sate străvechi, unele  gata să se prăbușească în neuitare, cu oameni, dornici de revigorare tradițională , moduri de  trai și de cultură diferite,  unele pe cale de a se pierde, abandonate din ignoranță și delăsare..

 Am văzut  cum  trăiesc și cum petrec  oamenii din  sate aruncate pe coclauri, cum alți semeni, din cinism și   needucație,  distrug  flora și fauna.

Am rămas  cu un puternic sentiment  de  admirație, de recunoștință   pentru   frumusețile cu care  a  fost înzestrat colțul nostru de lume  rostuit pe arcul Carpaților.

  Ceva  m-a îndurerat  rău de  tot? o imagine, în care el și  un prieten român, ajunși  în Munții Apuseni, sus de tot, pentru o clipă și-au ținut respirația..

 Ascultau.

”  În munții ăștia,  nu mai  auzim   păreri cântând.

 Se aude  doar drujba...„

Auzi și tu: miile de camioane  care transportă buștenii ce  ne-au dezgolit munții , puși, unul lângă altul,  ar acoperi distanța  de la granița noastră  până dincolo de  ocean....  

 Ce  mai poți spune?

„Acesta este un sunet  natural în acești   munți” sunetul  drujbei.„,

Charlie Ottley, călător străin, jurnalist îndurerat,  că plaiurile  noastre  sunt  despuiate  cinic de podoaba lor de aur :Pădurea.

”-Ce te legeni, codrule,

 Fără ploaie , fără vânt,

Cu crengile la pământ? - De ce nu m-aş legăna, Dacă trece vremea mea...„ https://www.facebook.com/rizea.gina.5/posts/3690541614331657

Istorie, geografie, gastronomie, natură- cultură românească

  Istorie, geografie, gastronomie- cultură românească

Mă pasionează călătoriile

 Am văzut, cât se poate vedea într-o excursie de 10/ 12 zile,  mare parte din Europa și o bucățică de Asie.

  De fiecare dată, m-am întors acasă  cu sufletul plin.

  Când  am prins câte un prilej, am  făcut excursii  în țara mea. Cele mai multe , în ultimii ani,  grație unor profesori inimoși, care, pe lângă elevii lor, au acceptatr și persoane adulte, dornice de a cunoaște locuri, istorie,  obiceiuri.

 Și m-am minunat, parcă, mai mult de frumusețile cu care este înzestrată  țara mea!

  De câteva zile, urmăresc drumul  absolut extraordinar al unui englez,  jurnalist și poet, care și-a propus- și reușește de minune-  să  cunoască  România la ea acasă.  

Nu cum  o povestesc alții. 

Nici cum se deduce din comportamentul multor   români, certați cu buna-cuviință,  ajunși pe alte meleaguri.

Omul are o motocicletă  foarte tare, așa că  poate înfrunta  tot felul de  drumuri. 

Și are o  educație  potrivit căreia  reușește să  spună   lucruri grave  constatate, pe un tot simpatic.

 Și mai  are o cultură serioasă!

 Aseară,  a călătorit în Moldova, apoi a trecut Carpații în Transilvania.

 Odată cu el, am revăzut și eu  ce  mai văzusem, deși, cumva, cu  nu chiar cu mare atenție, și am cunoscut locuri  uitate,  care vorbeasc despre neamul ăsta  oropsit al nostru. Nepăsarea, indolența,  lipsa  bunului-simț   năpădesc istoria, strivesc generozitatea  dumnezeiască,  stăvilesc   educarea  corectă a tinerei generații.

Fotografiile mele, de pe televizor, nu pot fi artistice- le-am făcut în fugă. Dar sunt sincere.

  Sunt așa,  un îndemn de a  cunoaște România!

 Cât , încă, nu o îneacă gunoiul și reaua- credință.

”Țara noastr-i  țara noastră”!

https://www.facebook.com/rizea.gina.5/posts/3679548415430977

secrete emoții

 Câteodată, răsăritul pare a fi  copie răsturnată

a magicului apus

Soarele își caută locul pe cărări  mereu altele

sau privește nostalgic

urma  răcoroasă a  lunii.

Clipește  des cerul, 

se ascund care pe unde  norii.

Raze  firave, în evantai  blând,

 se adună în cerc de culori.

 Fiecare zi este un alt început.

când culorile îmbracă haină subtilă

45 de ani fără mama.

 Sunt  eu și cu mine, vorbim. Mai mult în gând.

  Era o zi  caldă, veneam de la școală, știu  foarte bine cum eram îmbrăcată, revăd figura consăteanului care mă aștepta  pe banca din fața  blocului, îmi amintesc privirea aceea inocentă cumva, voia să mă ocrotească, voia  să  nu fi fost chiar el  cel care  trebuia să-mi  spună ceva atât de cumplit.

 Trec toamnele, unele  ploioase, altele cuminți, fuge timpul, eu număr mai mulți ani decât   avea mama mea.

Și mă gândesc la  om, la omenie, câtă o mai fi pe lumea asta, că gândul zboară nestingherit.

Vedeam aseară un film despre  cum se făcea școală  într-un orășel din vestul sălbatic  atunci  când „ a fi  învățătoare/ profesoară ” era o încrâncenată , uluitoare aventură, plină de  necazuri, presărată, totuși cu  bucurii de neînchipuit, ce-mi place că am Netflix,  nu  mă mai interesează altceva  de pe micul ecran, două/trei ore pe seară  cu filme frumoase mă rup  de  tot și de toate, pentru câteva clipe  mă vad în cine-știe-ce-colț- de lume, împrumut ceva  din  viața oricărui personaj, mă  bucur, mă înspăimânt,  pierd, câștig.

Chestia este că atunci când  revin în lumea  asta a lui  2020, mă lovesc de mult prea multă  minciună, da, cred că minciuna  este ceva care  intră în cursul  fiecărei clipe.

Îmi zice, într-o zi o  persoană( are varsta unuia dintre fiii  mei)

„ da, vom  colabora sincer, iubesc sinceritatea, o să fie  așa cum aș vrea  să  fie tratați părinții mei.”.

 Nu despre mine este vorba, eu sunt  persoana  care, de voie, de nevoie, trebuie să  dispună  ( cam ăsta este cuvântul) de soarta cuiva.

   Și doamna care se  voia sinceră  mă minte în față, înhață  banii( fără  o hârtie, ceva) „  știți, nu am aici  casă  de marcat , n-a avut  nici în urmă cu două luni,într-o cameră cu x paturi a mai  înghesuit unul, că dacă spitalele sunt pline  din cauză de covid,  bolnavii vârstnici ajung  în cămine conduse de  persoane precum doamnă specializată în sinceritate.

Așa că, stând eu de  vorbă cu mine, întreb

” băi, frate, ce fac, măi, ăștia  care nu se mai satură de bani strânși pe seama suferinței altora?

Chiar nu au  niciun  Dumnezeu?„

 Încercând  să răspund, altă întrebare îmi vine în minte:

Sunt eu defectă  sau lumea asta nu mai are  nicio  busolă?

brățara de aur moștenită

 Ascult cadența învăluită în  stropi  cenușii  a acestui început de octombrie. 

Și mă gândesc  la toamnele mele de profesoară/ dirigintă. ( nu-i înțeleg pe  cei care  spun ”doamna profesor”;;ă nu exagerăm;   cuvântul „profesoară„ denumește   o meserie ca oricare alta. ”Profesor” este un titlu academic.

 Aceasta este părerea  mea)

Spuneam că  zilele  începutului de toamnă  mă duc cu gândul la   obositoarele  luni de ”practică  agricolă”.Erau  zile grele,  ne revoltam  doar pe șoptite, pentru că nu știai  de cine să te ferești. 

Asta s-a aflat  mai târziu.

 Dimineața, indiferent de vreme,  fiecare diriginte și  clasa lui urcau în autobuze  defecte, în  mare marte,doar după ce  se  semnau procese-verbale  de protecția muncii.

Ce aveam noi de lucrat  pe  câmp  se stabilea  ”La partid„, în ședințe  prelungite  dincolo de miezul nopții.  ( asta aflam  de la  soțiile celor  implicați)

Unii dintre  elevii de atunci  au învățat, la  ”locul de muncă”: furtul, cinismul ,  fofileala.

 Existau și profesori care își făceau provizii de struguri, bunăoară, pentru porția de  must  și chiar de  vin.

 Ce  m-a șocat într-o zi  a fost  o discuție cu elev din clasa a V-a.

La sfârșitul zilei de muncă, înainte de urcarea în autobuze, însoțit de  un  reprezentant de la  Consilul  Județan, fiecare diriginte controla  săculețele elevilor săi . Nu apăruseră rucsacurile.

  Copilul despre care povestesc își umpluse  plasa  cu știuleți   bogați.  Vreo douăzeci. Abia  putea  să-i ducă.  Îl învelise, grijuliu, în  bluza de trening.

L-am întrebat  dacă  are acasă păsări .

 Locuia la  bloc,  cum să fi avut  animale de hrănit cu  boabe de porumb?

- De ce  ai luat știuleții?  l-am întrebat.

- Ca să nu merg cu mâna goală acasă, mi-a răspuns el, fără  să fi stat pe  gânduri.

gene de toamnă

Atentă la detalii, își răsfiră cu degete lungi , cusute din ierburi și flori, zestrea-i mereu nouă.   Din lada ei fără de lacăt, mirosind a toate darurile pământului, coboară pe furiș, atingând, în freamăt verde, câmpul și ogrăzile..

 Botine noi, cu bumbi gălbui, ie cusută în ploaie de roșu  arnici , pe sub șalul sm

ălțuit în râuri de floricele...

 Suie, coboară, se năpustește, sare-n băltoace, păcălește vântul și ploaia. Nici n-ai zice că  ștrengărița a fost și ea, cândva, o doamnă.

O vezi?

 apucase poteca dinspre porumburile cu frunze tăioase... brusc, se răzgândește și  sprințară cum este  adulmecă vița din bolți, își umezește genele lungi vopsite în  castane coapte, își umple poala cu nuci, strivește  în palme bulgări de pământ reavăn, se înalță pe  vârful botinelor obosite și ele, de  atâta alergătură, își arcuiește sprânceana brun/ arămie și se domolește.

De sus, dintre ramuri încă verzi, încărcate în mere mustoase,  își mlădiază mers de felină.

Îmi place toamna!💓

Îmi place surâsul ei șiret, uneori verde, alteori albastru sau chiar cenușiu, popas de nori printre  frunze, un fel de uitare a verii, cu zăpușeala ei pierdută în tihna amiezii.

am fost la vot

”Mai aruncați niște vreascuri 

în soare

Că,

uite, a şi început să pâlpâie

Pe feţele noastre,
Făcându-le frumoase şi urâte,
Făcându-le noapte şi zi,
Făcându-le anotimpuri şi ani. ”

Marin Sorescu

  De fiecare dată, am votat cu un anume fel de optimism, aș putea zice chiar cu  oarecare  încredere. Și cu  emoție, da, sincer. Se întâmplă așa, pentru că, de o jumătate de secol  de când, cetățenește, aparțin orașului , votul se face în același loc:grădinița  unde  copiii mei  și-au petrecut  câte trei ani.  

Așteptând  să-mi vină rândul-câteva minute  doar- am revăzut  cu o căldură  anume:aleile, locurile de joacă, sălile cu scăunele și jucării, încăperile  altădată  pline de larma  copiilor.Și mi-am amintit cât de greu  ne-a fost să ”prindem”  câte un loc pentru cei doi fii, grădinari în vremea  cealaltă.  Nu știu dacă  o fi altfel  acum.

 Vreau să sper că  este  bine!

Eu am votat pentru civilizație.Astăzi, ca și în celelalte rânduri.

Orașul este frumos,natura a fost generoasă. Trivale, parcul Ștrand,parcul Zăvoi sunt câteva locuri  minunate, doar că privindu-le constați  că lipsesc grija și dragostea pentru arbori,  iarbă și  flori, pentru  sufletul omului  care, la sfârșit de săptămână,  caută liniște și  răgaz.

Joi seară, la întoarcerea de la concertul Filarmonicii, am  ajuns în lumina  teatrului Davila, mai mult pe orbecăite.  De vreo opt luni, zona este împrejmuită  cu  garduri înalte  dincolo de care nu  prea  poți observa că s-ar fi mișcat ceva

.Șantier.

  Trecătorul  este silit să ocolească  spațiul  unde  clipocea  fântâna colorată, și, mai ales, trebuie  să calce cu mare  băgare de seamă,dacă vrea să-i rămână picioarele întregi.

Cine știe cât va dura până când  centrul orașului  va primi  botezul  trecerii civilizate...

Știu  din  experiență că nimic  durabil nu se poate  ridica  ușor. 

Oașul  aparține  oamenilor, civilizația  ei o construiesc.

Citeam undeva  că  dacă vrei să  iei pulsul unei  comunități, trebuie să te uiți în ochii  femeilor  cu care ți se intersectează  drumul.

 Astăzi, nu am văzut  priviri în care  să  mă  fi putut uita,  lumea  privea în jos.

Nici în ochii mei nu  s-a uitat careva.

  Mi-aș dori  să  trăim frumos, să ne privim, să putem zâmbi.  Să răspunzi  salutului  copilului care vine   de la școală, în felul bunicii mele  „sărut ochii„!

Așa, ca o paranteză;în satul copilăriei mele, toată lumea saluta pe toată lumea. Astăzi, aud  cucoane  care, ca  vârstă  mi-ar fi fost eleve, lăudându-se  că nu-și cunosc  vecinii de apartament.

   Nu-i așa  că această indiferență, acest tip de însingurare, care nu poate, nicum, să genereze  empatie,  cumsecădenie, respect  lasă  urme  adânci?

Am fost la  vot!

  Cu  speranță.