vineri, 31 iulie 2020

doar marea

Am iubit marea  de la prima atingere.
Se întâmpla prin  1971,  eram tânără mămică, încă studentă.

  În vara  precedentă, refuzasem  un bilet  studențesc, în favoarea   unei vacanțe la munte.
 Lacul Roșu.
Copilării!
Mai apoi, au fost  nu știu câte  vacanțe, cu  bilete  OJT, în  aproape toate stațiunile de pe  țărmul  Mării Negre.
  Până când copiii  s-au făcut mari  și  au refuzat să  mai meargă cu părinții.
  Din  89  încoace, mi-am bucurat   sufletul și ochii  pe plaje străine, mai mult în treacăt.
 Două au fost chiar extraordinare  vacanțe: în Creta și  în Sicilia, când  am trăit farmecul   Taorminei.
  Și ceva, ca o străfulgerare doar, într-o altă vară, la  Balcic.

Mi-e dor   de  un asfințit  la marea noastră!
  Aseară, am primit câte imagini  de pe  o plajă din Mamaia. 
 Parcă lipsește  ceva, n-aș putea spune  ce...
  Cumva, poezia.

miercuri, 29 iulie 2020

colțul cu gânduri

Un strop de bună dimineața!
Doar o clipă mai mult rămân în fața ferestrei larg deschise. las deoparte cenușiul blocului cu înțepături făcute de omul care nu s-a gândit nicidecum înainte de a schilodi limpezimea spațiului.
În lumina blândă a dimineții, dincolo de balconul meu, pădurea se arată, în toată verdea-i tăcere, se ivesc printre ramuri degetele mesteacănului pletos, zboară elegant o pasăre cu aripi mari, albe, în zare, culmi albastre de munți , tăcuți și ei, primesc botezul generos de raze.
Sorb cu nesaț, mai puțin din cafea, mai mult din eternitatea clipei.
Atât de curat începe ziua!

vineri, 17 iulie 2020

”Nu zidurile fac o școală,

  ci spiritul ce domneşte într-însa.”
Regele Ferdinand I

Astăzi am vrut să uit  că  sunt  o persoană  matură, adică  nu, neapărat,  să uit, ci să mă joc un pic de-a profesoara  foarte tânără.
 Tot gândindu-mă eu  la ale mele- câte sunt, mereu  tot  mai dificile- mi-a venit în minte o zi foarte simpatică  de dinaintea ivirii
 covidului.
 Prima mea promoție din  școala în care  am muncit  vreo douăzeci și șase de ani a decis să organizeze  o revedere.
  Ceva am scris eu atunci.
Astăzi, pe când   priveam , din balcon,  crestele  munților iviți , parcă, din verdele pădurii, mi s-a făcut  dor, dar dor,  de  cele câteva ore pe care le-am petrecut  cu foștii mei elevi,  acum  doamne și domni responsabili,  oameni   frumoși  la chip, dar și la suflet, în fosta noastră sală de  clasă, în  ziua 22 februarie.
Înainte de  întâlnire, i-am anunțat  că   vor avea  parte  și de un  test simpatic.
O fi fost un pic de egoism în intenția mea?
Vreo câțiva,  de fapt, două persoane  fără  umor, au considerat   dorința mea ca fiind ceva  imposibil de acceptat. 
Cineva (  mi-a șoptit  și mie altcineva) își propusese  să iasă din clasă, dacă li se „va cere„ să dea   niște răspunsuri în scris . Vezi , doamne, își simțea lezată personalitatea.
Ce mi-am dorit eu?
 Cred  că am vrut să  forțez   timpul  să-și domolească, într-un fel,zborul,  am vrut să-i VĂD, pe mămicile  și pe tăticii eleganți, așezați în băncile   prea mici,  din nou, copii: cu fețe simpatice, aplecate către foile de hârtie,  să le  prind uimirea   din priviri și emoțiile adunate în degete.
Și am mai vrut ca eu, profesoara lor, să aflu, așa, pentru mine, ce mai țin ei minte  din ce au învățat la orele mele.
Da!
 A fost   ceva extrem de frumos!
Nu a contat  cum au rezolvat fraza- cineva,  un  judecător a lucrat-o perfect-  a contat că mulți și-au reamintit că există propoziții principale, dar și secundare, că subiectul nu se exprimă doar prin substantive, că există predicate incomplete și complemente circumstanțiale.
  Și au citat  copiii mei și   versuri, unele din Eminescu, altele din Blaga sau din Coșbuc.
Chiar și producții proprii au fost!  ( creatoarea este psiholog)

Astăzi , recitind  însemnările  adulților  cu care m-am revăzut în februarie, mi-am încărcat sufletul cu  frumusețea regăsirii a  ceea  ce am  făcut  eu,în viață,  cu mare drag:am modelat  suflete  și  am luminat, atât cât   am putut, minți de copii.
Am simțit că  mulți  dintre cei cărora  le-am pus  note în catalog și pe lucrări sunt ceea ce sunt, pentru că, mai greu, mai ușor,cu bucurie sau cu  mare efort , au  învățat carte!

sâmbătă, 11 iulie 2020

sub umbra duzilor bătrâni


Am descoperit  imaginea asta  extraordinară,  realizată de  Adolph Chevallier, pe Valea Bistriței, în  1920, pe  ”Roumains  francophnes„.
  Undeva, într-un colțișor de suflet,  ceva învăluit în  trecerea anilor a zvâcnit  tandru, ca o adiere:  inocența  din atitudinea fetei, diferența  fiind  că aceea pe care eu o știu nu purta  costum popular și nu era desculță. 
Poate că eu însămi voi fi trăit , oarecum
altfel, dar  la fel de intens sufletește, momentul unui schimb de  vorbe, pe furiș.
 Ce știu perfect este  că  într-un asfințit,  când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre , sub umbrarul  duzilor, m-a tulburat într-un fel  greu de înțeles  magia   ce se țesea sub ochii mei de copil. 
 Două  figuri, o  fată și un băiat,  aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.
 Mătușa mea, verișoara primară a tatei,  Lenuța- să fi avut  ea vrea 17/ 18 ani- venea de la  puț  (la noi  nu se  folosește termenul ”fântână”)   
Un tânăr înalt, militar, i-a  ținut calea.   Din câte îmi amintesc, niște unități  militare  aveau nu știu ce  activități în zonă.  Fiind vară, erau  cazațiîn  cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.
Instinctiv, am încetinit pasul.
   Fata a  lăsat găleata plină  jos, între ei .
 Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa   strategic. Nici nu conta.  Ceva , ca o poezie nescrisă, plutea în aerul  înserării.
Peste câțiva ani,  fostul militar  a devenit nenea  Nelu. 
 Rând pe rând,  tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta  lui, cu care venea, de câteva ori pe an, de la Urziceni.
  Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau , mai trist,  la câte o despărțire.
Că așa este  viața.
 În urmă cu vreo  doi ani, când  sora  Lenuței,  cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea   cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe  tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite,  cătând  aiurea, când către cer, când către  merii din curte.
 S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!
  În  sufletul  meu  ei  rămân cu magia   clipei aceleia   din asfințit, când   vorbe tainice se adunau  într-o poezie fără strofe...