Am fost, de-a lungul anilor, de mai multe ori, la Londra.
Deja, au trecut cinci ani.
O știam răcoroasă, politicoasă cu musafirii, o Doamnă elegantă fără excese, în umbra castelelor ei vechi, cu ziduri în stare să reziste secole multe și grele. O cunoscusem la Operă( fiul meu m-a dus de patru ori), la câteva concerte, mai deloc pe stradă, pentru că mereu timpul a fost mult prea puțin.
Am regăsit aceeași cosmopolită metropolă, potopită, însă, de arșiță, probabil cum nu a mai cunoscut ea de multă vreme.
Și eu cu mult timp pentru plimbare, împreună cu dulcea mea nepoțică .
Înconjurat de arbori bătrâni, care poartă sub ramuri și frunze o grandoare strămoșească perfectă, Wandsworth Park șl-a pierdut intensitatea verdelui.
În liniștea de după amiază,întreaga lui față a primit culoarea razelor mult prea pătimașe.
Tristă, Tamisa și-a retras valurile către suflet. Pare gârbovită;abia se mișcă. Lumea se plimbă., mulți pe jos, alții cu bicicletele.Deloc puțini, în centrul parcului, tinerii joacă fotbalul lor.
Englezii sunt mari iubitori de sport. Am văzut asta, în fiecare dintre cele șapte zile, când eu și nepoțica ( părinții ei muncesc sau fac și ei sport) ne-am plimbat pe aleile bătrânului parc.
Brusc, Tamisa și-a intrat în drepturi.
Fără ploaie.
Tehnica!
Fluviul și-a pus vălurele în plete, cu care mângâie tandru malul. Păsări mari și mici se rotesc în stoluri sau singuratice. Adie gânduri de seară!
Cine spune că englezii sunt firi distante și reci chiar greșește.
I-am urmărit în toate zilele plimbărilor noastre: discreți, surâzători , mai ales când surprind gesturi simpatice de copil, îmbrăcați sport, indiferent de vîrstă-alb, gri, fără coloratura noastră, britanicii păstrează în mers o siguranță, o atitudine din care poți înțelege ce vrei.
Eu am înțeles că, pentru ei, toți trecătorii sunt egali, pe toți trebuie să-i privești cu acel respect pe care îl dorești pentru tine.
Duminică, pentru că era ultima zi în parc,am rămas mai mult.
I-am observat pe tineri, la plajă sau la picnic
La sfârșit, fiecare a strâns absolut TOT, până la ultimul șervețel.
A rămas locul curat ca în palmă.
I-am văzut și pe stradă, în moll.
Nimeni nu dă buzna.pentru orice problemă, englezul sau cetățeanul venit de oriunde se așază la rând, ține atent ușa, rostește sorry tot el, te privește în ochi.
Calmitate, echilibru în toate, respect!
Există o calitate a vieții pe care o citești în tot!
Aeroportul londonez mă intimidează de fiecare dată: uriaș furnicar, pare el însuși un oraș pe scări rulante. Lumea pleacă și vine, întâlnești persoane care îți dau informațiile dorite, chiar te conduc, dacă observă că nu este totul în regulă.
Aceeași oridine natrurală, odihnitoare.
Și multă curățenie.
În avion, aveam s văd și să simt acea agesivitate românească, țopească: nu te afectează personal. Doar te izbește ca o palmă primită de nu știi pentru ce.
Tatăl- barba, cam ca a lui Engels sau Marx ( nu mai știu bine care era mai bărbos), un lanț gros de aur, bineînțeles, tunsoare de asta cu un fel de creastă, tatuaje, ochelari de soare.
Doamna atrăgea atenția prin scurta ei de blană cu guler, pe o căldură deja insuportabilă ( mă gândeam că tocmai aterizaseră din cine știe ce colț răcoros al lumii).
Pentru că au ocupat rândul din fața mea, am observat că, pe dedesubt, respectiva doamnă/mamă purta o bluză neagră transparentă cât se poate, completată cu ginși negri, cam dantelați, ferfeniță, ca să zic așa, genele, ah, genele clipicioae fiecare cât doi fluturi laolaltă, unghii, ah, ce unghii, că și maștera din Albă-ca Zăpada s-ar fi dat de ceasul morții.
Cei doi copii mănâncă sendciuri fără șervețele, domnul tată se agită
”- Dă-mi o sticlă de apă din plasă, că mi-au stricat dracului ăștia ziua, cumperi bilete primul, dai cât ți se cere și ai probleme la îmbarcare...„
Câteva persoane din echipaj tot vin și ajută, calmează, nu știu care o fi problema, domnul- tată face poze cu un telefon superperformant, copiii și ei, copii, se uită.
În Otopeni este dezordine totală, mare aglomerație, la controlul pașapoartelor îmbulzeală, nimeni nu are timp pentru nimeni. Murdare, geamantanele coborâte din cală vin cu întârziere.
Priviri obosite, niciun pic de respect, cam care pe care....
Taximetriști dornici să-și racoleze clienți, înghesuială, căldură.
Casiera de la bilete pentru tren este amabilă, dă chiar și explicații.
În trenul dinspre aeroport către Gara de Nord nu este aer condiționat, controlorul rânjește complice cu cei care nu vor bilet, că oricum, cine altcineva ar mai controla ceva, prea multe opriri față de data trecută, geamantane peste tot, lume plictisită, priviri obosite.
Gara de Nord, alt furnicar murdar, ce mulți cerșetori în hainele lor mizerabile, înghesuială, cald, lume de tot felul, de toate vârstele.
Oboseală, murdărie, priviri cătând în jos.
Ce liniștitor este să poți urca în trenul către casă!
Cu toată îmbulzeala...
Funcționează aerul condiționat.
Victorie de suflet!
Îmi place să mă uit pe ferestră .A plouat de curând, verdele parcă s-a mai împrospătat, lanuri de floarea-soarelui și de porumb se leagănă în bătaia uscată a vântului, câteva pepiniere de pomi fructiferi îți amintesc cât de bună este natura
Dar omul?
ce face el cu biata natură?
În apropierea tuturor gărilor, de la București, la Pitești, este o mizerie cruntă.
Grămezi de gunoie:bidoane, plase, ciorapi,haine rupte, ambalaje,cioburi, încălțăminte ruptă,părți de aparate tehnice sau de biciclete, pietre și resturi de cărămizi, mult plastic în toate culorile, toate amestecate strivesc fața locurilor.
Și multe buruieni uscate.
Mă lovește brutal peisajul ăsta, nu pot să cred că nimeni, absolut nimeni, începând cu șefii de gări și primarii satelor vecine, nu observă că mizeria o să-i înghită?
Nu-mi vine să cred că asta este lumea în care trăim.
Și, totuși, chiar este.