domino

L-am văzut în câteva rânduri la televizor,  pe atunci era ministru., suplu, păr grizonat, costum Armani, ceasul, o avere!

Apoi, când compartimentul respectiv a dispărut, tot așa cum apăruse , i-am citit articolele din niște reviste de specialitate. Aceeași temă, întoarsă pe toate părțile, unghiuri de abordare diferite, la distanțe întâmplătoare. Poate voit întâmplătoare.

Este și a fost profesor, carieră universitară și înainte,  și după 89.

Cineva , care i-a stat o vreme în preajmă, zice că este milionar.

În euro.

Cum i-a făcut? Scriind.

Poți deveni  bogat scriind? Uite că se poate!

Depinde ce scrii.

El studiază  sărăcia. Mii de pagini  despre sărăcie. 

 Pare  de necrezut, dar se întâmplă chiar acum, aici, la noi.

Asta era ideea, m-a șocat paradoxul  situației- să ajungi om bogat,  povestind celorlalți cât de rău este să fii sărac.//

 Întâmplător, dar absolut întâmplător,  gândindu-mă la cât de ciudate pot fi unele lucruri, am găsit niște vorbe. Aparent, nu au nicio legătură, nici cu domnul profesor, nici cu  banii dumnealui . Și totuși, ceva, ceva  le-ar apropia-Dacă te-ai trezit  azi dimineață sănătos, ești mai norocos decât  milioane de persoane, care nu vor mai prinde săptămâna viitoare..//

Unde am auzit eu ceva asemănător? aa, da, așa zicea domnul Iliescu- sărac și curat. da, doar că nu toți săracii sunt curați.

Și asta este o altă problemă,  poate deveni chiar temă de cercetare științifică, nu?

După ce am citit rândurile astea, am ascultat Andre Rieu,scuze, pentru absența accentului,  da, unora  s-ar putea să nu le placă atât de mult, mie îmi place!

Uite așa, iar mi-am amintit  o întâmplare.

În cancelarie- eu și dumneaei, tânără, nu contează specialitatea, ba da, ar conta, uite o să-ți spun- religie. Pe aici, multe  absolvente de religie  predau limba română, nu te minuna, multe se întâmplă..
Zice  dumneaei către mine-sunt atâția copii în oraș fără niciun Dumnezeu, amărâți, abandonați, analfabeți.

Eu fac ochii mari, nu pentru că  auzeam  chestia asta pentru prima oară, dar  persoana părea total implicată.

 Ce-ar fi, zice, dacă am face noi ceva pentru ei? eu, adică dumneaei, dumneavoastră , adică eu  și  domnul X, un cunoscut  profesor de matematică.

 - Sigur, zic eu, dar cum? 

-Păi, uite, dumneavoastră, adică eu, îi învățați limba română,  să scrie, să citească, să lege și ei două vorbe ca lumea, cu cap și coadă. Domnul X îi învață să socotească, să calculeze, le mai luminăm și lor mintea.

 Zis și făcut! 
Mi se părea cel mai înălțător gest pe care l-aș putea face  pentru niște suflete chinuite!

Stabilim data, mă pregătesc, eram emoționată, am povestit și acasă ce misiune serioasă mă așteaptă, îi și vedeam pe copiii străzii, înghesuiți într-o clasă, neatenți, speriați, apoi tot mai liniștiți, ascultându-mă.

 A venit  dimineața respectivă, nu prea  dormisem, se întâmplă și așa , m-am prezentat  la locul stabilit. 
Liniște totală, nicio mișcare, niciun copil, nici  urmă de  respectiva tânără  doamnă.

Abia după vreo  două săptămâni am întâlnit-o, fusese la Bruxelles, la o conferință. Ce s-a întâmplat, întreb eu, n-au venit copiii, nu mi-ați răspuns nici la telefon..

Aa, nu vă supărați, nu este chiar o urgență, am făcut o cercetare despre copiii străzii, am publicat-o , deja.

Toată viața învățăm!!

Sau, mai științific spus - non scholae, sed vitae discimus.

La poalele muntelui, învățătorul și elevul: același urcuș în față, doar tinerețea mai sprintenă, doar mintea  mai îngăduitoare..

dincolo de orizont, în imagini alb-negru

Ne-am cunoscut în prima zi de liceu.

Veneam din școli diferite, Cristina- Rodica, din Titu-Târg, Nico din Braniște, eu, de dincolo de Argeș.
Știi cum e, acționează niște chimii , trăiri imposibil de înțeles . Am devenit repede prietene, cele mai bune!
Pasiuni diferite.
Cristina a rămas toată viața  fidelă matematicii, cea mai tare, oricât s-a străduit Puiu B. s-o întreacă..

Minte organizată milimetric! Soluții  limpezi pentru cea mai încâlcită problemă!

 Viața ne-a  trimis care încotro, cărări nebătătorite, aripi deschise!

Nico, asistentă medicală, la Târgoviște, Cristina, profesoară la Universitatea București.

Eu mi-am urmat chemarea- filologia, spre nedumerirea unora, care , la  întâlnirea de douăzeci de ani, nu pricepeau ce rost a avut să-mi bat mintea la real cu  matematică, fizică, chimie și să aleg literele..

A învins pasiunea!

Anii au trecut!!

Atât de  repede, s-au adunat, cuminți , în răbojul vremii.
Noi, cele trei prietene, ne-am pierdut urma una alteia. 
Nico a venit la botezul primului meu copil, eram studentă.  
Cristinei i-am rătăcit adresa,  telefoanele s-au schimbat..//

Într-o superbă zi de toamnă, acum cinci ani, aflându-mă în trecere, prin orășelul adolescenței noastre, m-a cuprins dorul de noi, cele trei. 
Am sunat la poarta  casei, unde cândva, într-un iunie verde, sub o boltă deasă de vie, am repetat și am tot repetat împreună, pentru bacalaureat- integrale, poliedre, cosinus, matrice, aldehide, cetone,  hidrați, Școala Ardeleană,  Bacovia, Macedonski, Blaga..//

Ei, da, aveam emoții cât toți anii de liceu laolaltă! 
În poșetă , așteptau câteva fotografii.

Mi-a deschis, cine crezi?

Cristina! da, chiar ea, urmată de cel mai simpatic nepoțel, care m-a invitat sub la fel de primitoarea boltă de vie, din care mânuțele  lui neastâmpărate au rupt pentru mine cel mai dolofan purceluș de strugure.

Ce să povestesc? Câte lacrimi au năvălit peste noi? Câtă bucurie, imposibil de prins în cuvinte ne-a învăluit? Că ziua a devenit seară, că noaptea am  rămas acolo, răsfoind teancuri de pagini din albumul nostru nescris, rătăcit în sertare puse sub chei?

A fost  cum numai în adevăratele prietenii se întâmplă!

Am mers împreună la revederea de ..ce mai contează câți ani, important este că  se apropie următoarea..

 Ieri dimineață , m-a sunat Nico, apoi am sunat-o eu, îți dai seama câte aveam să ne spunem, câte-n lună și-n stele- cum așteptam noi ora de chimie, tremurând de frica lui Babacu 
 http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/06/remember.html
  , ce farse i-am făcut lui dom Bălcescu, profesorul de fizică, cel mai de temut  detectiv  în a-l   prinde pe cel care îndrăznea să sufle sau să copieze, ce rochii faine ne-am făcut la banchet, cum ne preda venerabila doamna Țică,   în cel mai original mod,  analiza matematică- uite, zicea dumneaei, ascultă orez/colarez. logaritm cologaritm...
Fata Nicoletei este profesoară de limba engleză!

Nico n-a venit la nicio revedere, nu-i place tristețea , zice, lasă că o să-i povestesc eu. Chiar și poze o să-i duc!.//

 Ce este prietenia adevărată?

 Chiar nu știu! am așa o vagă idee- ar fi acel ceva,  unic, mângâietor,  tainic, care te leagă cu nevăzute fire de cineva, care, chiar dacă nu ți-a  văzut chipul,  de o grămadă de ani, simți că ți-a fost alături tot timpul,  părtaș la toate!//

Am mai postat pozele astea, dar țin atât de mult la ele, că le mai pun  și astăzi.

 Aici, în alb- negru, regăsesc, de fiecare dată, cea mai frumoasă  parte din viața mea.

p.s. ai amintiri din liceu? dar fotografii?

tablou vegetal

În adieri blânde, salcâmii își mângâie ciorchinii bucălați. Paznici gravi în boltă verde!

Alături, stejarul își laudă măreția pe lângă modestul gherghinar. Buchețele albe, în codițe fragile.

Smochinul, scăpat , pentru a treia oară de șfichiuirile reci ale ploilor târzii, strănută în batista lui străvezie, ferindu-și eleganța  evantaiului de frunze.

Râde în soare un pui de tei, amăgit că mâine-poimâine îl va întrece pe vecinul lui, ulmul!!

În jur- verde!

Iarbă!

Parfum crud, în brazde de fân proaspăt.

Iasomia strânge  degetele-i subțiri, nu îndrăznește să-și desfacă floarea, dacă se răzgândește vremea? I-au luat-o înainte parfumatele panseluțe- pălărioare cochete  asortate grijuliu, în  pâlpâirea provocatoare a macilor!

Cum să uiți poemele dorințelor  îmbujorate?

Le-ai văzut vreodată pâlpâirea stacojie în licărul clipei?

Adieri șovăielnice în dans legănat de spice în pârgă, chemând ciocârlia.

Chicotesc sub pleoape încărcate de somn risipit, la vremea când dimineața primește îmbrățișarea sidefie a luceafărului!

Copaci, flori, ierburi-

răsar în momente diferite. Rezistă fiecare , în felul său. Unele pier după doar câteva zile, altele se răsfață în splendoarea  fiecărui asfințit.

Primesc baia ploilor de mai, adorm sub licărul stelelor. 

Se trezesc în zorii zilei.

Cu gust de rouă.

Și parfum de culori. Nu doar pentru ele.

Îi conving pe oameni că sub soare este loc pentru toți.

Au mai scris pe aceeași temă:

http://mirelapete.dexign.ro/2011/05/povesti-parfumate-ale%E2%80%A6-culorilor-vara/

elixirul vieții-un triumf?

De fapt, există o salvare?  Salvare , de ce? de cine?

Către ce alergăm? 
Nu, nu este bine folosit pluralul, altfel trebuie formulat- către ce alergi, că nu suntem maratoniști în același timp și pe aceleași trasee.

Toți căutăm , cu mijloace diferite, dar asta facem, căutăm.

Căutăm acea siguranță agreabilă în stropul de fericire, ivit în ochi, în surâsul , pe care astăzi, îl vrem mai pur decât ieri. 
Ani complicați, anevoioși, drumuri încâlcite, treziri devreme, ațipiri târzii, plecări, spaime, izbânzi-multe/puține, lacrimi , iubiri, trădări, suișuri, coborâșuri.

 Cu poticneli..

Salvare, vrea cineva , cu adevărat, să se salveze? parcă n-aș crede..//

Rodica, prietena mea,  mi-a trimis un set de poze grozave.
Și câteva rânduri: întrebările ei o fi vrând răspunsuri? 
Mă uitam așa la ele  și alte întrebări mi-au năvălit în minte.

Fiecare vrea să fie altfel, altfel, cum?mereu tineri, nu doar femeile vor asta, se vopsesc și bărbații, își fac operații, mai pe ascuns decât femeile, cu dietele  nu prea se împacă, totuși..

În basme, i se spune tinerețe fără bătrânețe..

În realitate, ar fi un fel de-a v-ați ascunselea- îndepărtezi niște riduri, ascunzi celulita, colorezi ceva, asta în funcție de cât îți permiți- financiar/ biologic..
Revin la fotografiile primite de la  prietena mea. Sunt multe.

Am luat câteva, la întâmplare,- o să păstrez întrebările Rodicăi..//

Cine i-a retușat pozele ,  ce si cate tratamente etc o fi făcut, ca doar nu o fi trăit ca noi.. Zisei eu plină de invidie !

 Are 76 de ani ..
p.s. Rodica pusese un braț de semne , eu mă întreb doar,și vă întreb-cum o fi mai bine?

când, obosite, pleoapele se închid,

 rănite, amintirile plâng. // 

Octavian Goga - Casa noastră

Trei pruni frățîni, ce stau să moară,   

Își tremur' creasta lor bolnavă,  

Un vânt le-a spânzurat de vârfuri

Un pumn de fire de otavă.
Cucuta crește prin ogradă,
Și polomida-i leagă snopii...
- Ce s-a ales din casa asta,
Vecine Neculai al popii!...

De pe peretii-ngălbeniți
Se dezlipește-n pături varul,
Și pragului îmbătrânit
Începe-a-i putrezi stejarul;
Iar dacă razele de soare
Printre șindrile făcu-și cale,
Văd sporul pânzei de păianjen
Și-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute
Sub vreascurile stinse-a vetrii
Poveștile-nșirate seara
De-atâtea cuscre și cumetri;
Cum tremurș cenusa aspră,
Ce-nfiorați îmi par cărbunii
De vraja care-o mai păstrară
Din câte povesteau străbunii...

Înfipt în mesșter-grindă, iată-l,
Răvașul turmelor de oi;
Șireagul lui de crestături
Se uit-atât de trist la noi.
Îmi duce mintea-n alte vremi
Cu slova-i binecuvântată.
În pragul zilelor de mult
Parcă te vad pe tine, tată.

Și parc-aud pocnet de bici
Și glas stăruitor de slugă
Răsare mama-n colțul șurii,
Așază-ncet merindea-n glugă...
Înduioșată, mă sărută
Pe părul meu bălan, pe gură :
„Zi Tatăl nostru seara, dragă,
Și să te porți la-nvățătură!”...

Și uite-mi trec pe dinainte
În rânduri- rânduri toate cele:
Orașul înnegrit de fumuri
Și toate plânsetele mele.
Cum m-am făcut apoi cuminte
Cu vremea ce înainta,
Și m-am trezit pe nesimțite
Că-mi zice satul „Dumneata...”

și câtor strigături la joc
Țineam cu glasul meu ison,
De câte ori am spus povestea
Lui Alexandru Machedon.
Și ca un cântec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie –
Și dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie...

Cu valul vremilor ce curg
Atâtea cântece s-au dus,
Și valul vremilor ce curg
Atâtea cântece-a răpus...
Eu va sărut, păreți străbuni,
Pe varul alb, scobit de ploaie...
................................................
De ce-ți stergi ochii cu cămașa,
Ori plângi, vecine Niculaie?..//

dorința

 Nu prea i-am agreat emisiunile, nici pe cele de început, nici pe următoarele. Nu știu de ce, nu erau pe gustul meu.
Dintr-odată, într-o zi, toate s-au schimbat, când, cu bună-știință,   a devenit mămica unei fetițe adorabile.
Nimic nu  pare este bătut în cuie pe lumea asta.//
Boala, tratamentul, lupta, deznădejdile, veștile contradictorii despre starea ei au făcut din Teo un simbol al sufletului de femeie, surprins în tragica încercare de a învinge moartea în numele unei idei- iubirea pentru un copil .
Într-o zi, am văzut-o pe fetița ei cântându-i.
Știam că asta o va face pe mamă mai puternică!
I-am citit interviul.
Cutremurător! Cât de fragilă este granița între tot și nimic..
La întrebarea reporterului, care a  vorbit cu ea, după multe luni de suferință , despre  frica de moarte și despre spaimele  care o măcinau  când a conștientizat  că  că a muri este omenește, Teo spune că toate gândurile  au fost la fiică-mea, bineînţeles. Mi-a fost frică pentru că nu ştiam, conform legii, cui revine după moartea mea. Mă gândeam la Dumnezeu şi la felul în care aranjează el lucrurile. După un asemenea miracol, când eu îmi doresc şi dobândesc un copil absolut extraordinar - nu că-i al meu! - să fie curmată relaţia asta magică după doar 7 ani. Ea a crescut într-un anumit mediu, cunoaşte anumiţi oameni, ea e ca şi mine un om oarecum refractar la nou: nu ne plac foarte tare schimbările bruşte şi totale. Pe noi trebuie să ne iei cu schimbări minore care să ducă, într-un final, la schimbarea fundamentală. Speranţa mea era ca măcar să ajungă la mama... Da' mă întrebam ce-o fi zicând legea?..//
A învins!
Deocamdată , nu total..
După mine, toată viaţa asta pe care ne-o dă Dumnezeu, este o continuă pregătire pentru o moarte demnă. Eu sunt în continuare în perioada de convalescenţă şi nu am timp să mă gândesc la dorinţe...

p.s.  nu ratați interviul- este o lecție adevărată  de viață..

laolată- fiecare în lumea lumea lui

Dincolo de câmp, orașul își arată  coamele blocurilor.

Și partea rămasă din combinat. 

Lăsate în voia lor, gândurile își iau lumea în cap , vezi, suntem norocoși, putem zbura! într-o clipă depășim  zeci, sute, poate chiar mii de kilometri.

La radio, emisiunea ce te deranjează?

Lumea se plânge- salarii mici, răsturnarea valorilor, mitocănia, gunoi peste tot, unghii lungi aruncă  din mașini luxoase resturi de țigări, cutii goale,  înșelăciune la tot pasul..
Lumea își spune oful, ca și cum  chiar i-ar păsa, cu adevărat , cuiva.
Ca și cum ce spune fiecare se notează undeva. //

Nu-mi amintesc să fi fost o zi anume, un moment special, când  cineva să-mi  fi spus-uite, vezi cum se face lucrul ăsta? 

Sau-  mătură casa, pentru că, altfel, ne înghit microbii...

 Am crescut muncind, fără să mi se pară că asta ar fi o corvoadă.

Nu mi-am pus niciodată problema,  că părinții m-ar exploata, dându-mi responsabilități.

Curtea era mare- puțină iarbă, pomi, frunze..

Odată, când  s-au întors părinții , puțin înainte de apusul soarelui, să tot fi avut eu  vreo opt ani, adormisem pe prispa bucătăriei. Alături, motanul dormea și el pe  mătura  căzută.//

Deunăzi, am deschis televizorul, afară ploua cu găleata. 

Pe un post, o zdrahoană- fostă tuciurie, devenită blondă- sandale verzi înalte, cu mărgele și ștrasuri, pedichiură impecabilă, îl bălăcărea pe  regele manelelor- tatăl multor copii cu tot atâtea mame, că nu-i oferă  suficienți bani – socoteala se făcea în euro- să-și ducă odrasla comună la o grădiniță particulară, unde merită- limba engleză, pian, gimnastică, copii aduși cu mașini luxoase, șoferi,   bone și căței de rasă...

Cât despre insultele care cădeau  în ritmul furtunii, fosta iubită a celui mai jinduit  cântăreț de manele , ea, blonda  cu rochie verde , gata să plesnească peste trupul  strâns în șnururi și mărgele, avea scuze- lasă, lasă, că se-njură ei, românii,  cu firme și avioane,  mai ceva ca noi, țiganii..//

Îmi vin în minte niște  scene dintr-o carte a Renatei Mohrmann,  despre inegalabila Ingrid Bergman-o ființă puternică, disciplinată, o mamă care a făcut greșeli grave, o femeie îndrăgostită și trădată de fiecare dată.
M-au  impresionat lucrurile simple din viata ei, ținea enorm la ele, freca podelele, făcându-le să strălucească, pentru că iubea să se vadă prezența ei   în cuibul iubit, gătea, cosea, luând-o mereu de la capăt.  
Mai în glumă, mai în serios, le sugera fiicelor sale  să nu iasă niciodată dintr-o cameră fără a lua ceva, orice lucru rătăcit- mereu este un lucru de pus la locul lui.

Când ea însăși s-a îmbolnăvit,  nu voia să împovăreze pe nimeni..//

Același soare ne dă lumină tuturor.

Nu din aceeași direcție..//
Dincolo de câmp lumea își duce veacul.

Cu toate ale ei.

p.s. tu cum zici?

după cum aurul

 cel galben  se cunoaște în foc, tot așa credința trebuie văzută în vremuri grele.
Publius Ovidius Naso

Conform  ultimului recensământ al populației,  86% dintre  credincioșii români suntem ortodocși.  Pe teritoriul  țării există  18300 de biserici.//

Credința este ceva personal, sacru,  nu prea mă încumet să abordez subiectul.//

Ieri, de ziua Sfinților Constantin și Elena, am fost martora unui eveniment, cel puțin  neobișnuit. 

După nici două ceasuri, cineva, de a cărui seriozitate nu mă îndoiesc,   mi-a povestit o scenă.

 Încep cu  povestea auzită.

Personaje-
Mamaia Constanța, 89 de ani împliniți,  văduvă  de când se știe.

Vecinul- profesor de matematică,  de un an, pensionar.

Locul acțiunii- la gardul dintre cele două gospodării.
Timpul- sâmbătă, 21 mai, de ziua Sfinților Constantin și Elena,  cu noaptea în cap.

Mamaia( strigă, iese  vecinul)-Dom profesor, te-aș ruga ceva..

Vecinul- La matale ne gândeam, mamaie, voiam să te felicităm!

Mamaia-Știi ce-mi veni în gând,  că văzui ceru ăsta  senin, vino, bre, cu drujba și ajută-mă să tai și eu lemnili astea,  mă încurcă rău…  să nu vie  dihorii,  că-mi   fură găinile.

Vecinul- Aoleu, mamaie, noi ziceam că te duci la biserică, de ziua lu tălică..

Mamaia-Vecine, Dumnezeu are treburile lui, noi  pe ale noastre, sănătoși  să fim!

Profesorul se întoarce bodogănind, la cafeaua lui..mare ți-e grădina, Doamne…//

La trecerea de pietoni, din fața cimitirului  central al orașului, cam la vremea prânzului, o coloană de mașini așteaptă să treacă, destul de liniștită,  o vacă.

 O ține de lanț stăpâna.

 Animalul a luat masa printre morminte..

 Câteva doamne se închină uimite .

Nimeni nu  spune  nicio vorbă..

p.s. tu ce zici?

știi tu ce înseamnă

 să fii copil?

înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință.

Înseamnă  să fii atât de mic, încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche. Francis Thompson

Tema săptămânii-parfumul inimii, propusă de Gabriela Elena, căreia îi spun La mulți ani! 
La mulți ani tuturor sărbătoriților de astăzi!//
Ziua își curge în picuri povestea. 

Raze fugare/zbor la-ntâmplare/șoapte cu dor /poză cu luna uitată-ntr-un  nor/ fire subțiri, toarse în vii reveniri..// 

Încă o treaptă, doar una- două geamuri cât  podul palmei, doi ochi rotunziți de uimire,  printre grinzi rătăcite de vreme. 
Cufărul înalt scârțâie prelung- un fular fără ciucuri, fluturi uitați printre perne  cusute în bob de arnici vioriu, un cercel  fără toartă... 
 Scăldat în lumina aducerilor-aminte, locul  capătă strălucire.
Dâre lungi,  gălbui cad cuminți peste fâșiile roase de molii.
Printre ele, un picioruș de păpușă .
Amintirile se bulucesc în stol. Tremurătoare, degetele ating bucata inertă .
Se simte un parfum suav- amestec de ieri și de astăzi, crenguțe uscate de busuioc , străfulgerări de-o clipă. Imagini dragi se revarsă nestingherite. 
Podul  casei redevine locul tainic al jocului cu păpuși.//

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori, doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș. 
Mâinile- două picioare mai scurte.
Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a adus de Crăciun. Din bucata roz de marchizet, prietena  bunicii  , tanti Niculina lui  Iedu, a croit două rochițe- una pentru mine, cu  plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.  
Părul  de ațe roșii,  înnodate la capete, i l-am împletit în  două codițe firave. 
Mama i-a vopsit   buzele și obrajii de mucava.//

Oricât m-am străduit, n-am reușit s-o conving, cu niciun chip, să stea în picioare. Nici rezemată în coșulețul vechi, găsit printre ghemele de lână în toate culorile.
Într-o zi, după ce am tot chinuit-o  să se așeze, mi-am vărsat pe ea toată revolta. O loveam cu nuielușa și plângeam. Nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată. 
Aveam cinci ani.

În toamnă, bunica  m-a dus la bâlci. Ne-am oprit în fața unei mașinării. Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică, înțepată , din loc în loc cu niște cârlige, de care erau agățate , la întâmplare, obiecte mici, ușoare- chei, agrafe, rățuște, peștișori, oglinzi, panglici. Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.

S-a oprit în dreptul păpușii de alabastru. Rochiță roșie,  pantofiori negri cu baretă, ochi mari, de tăciune.//

Degetele mele mângâie  bucățica știrbită.

Pentru o clipă, vremea și-a întors mersul. 

Am luat-o hai- hui, printre imagini dragi, mimând  copilul din suflet,   inspirând propriul parfum-  parfumul inimii. 
p.s.  cum ar fi să ne trezim , din nou, copii?

calu-i gândul omului

În copilăria mea, calul era un animal iubit, tratat cu un respect special, de către stăpân.
Asigura mare parte din venitul unei familii, fiind folosit în cărăușie, lucrări agricole, la transportul materialelor de construcție pentru case, al lemnelor de foc. Cum ziua întreagă avea prea puțin timp de odihnă, în serile senine de vară, caii erau duși la păscut în afara satului .
Îmi amintesc vag poveștile fratelui mic al tatei, căruia îi revenea, fără cârtire, misia de a merge cu ei în lunca Argeșului.
La câțiva ani, după ce tot satul a trecut la întovărășire, caii au fost strânși în grajdurile ceapeului.
Gospodarul nu mai era stăpân pe calul său, lucra ziua întreagă cu animalele pe care le cumpărase cu banii strânși din greu.
La sfârșitul zilei, primea, într-un carnet,  procente.
Vremea a trecut, au rămas doar amintiri.
Și rămășițe din zidurile groase.
Astăzi am auzit cea mai îngrozitoare poveste despre caii din fabuloasa pădure Letea, imortalizată cândva de către Traian Coșovei.
Și despre scrisoarea deschisă a actriței Oana Pellea„ dacă nu iubiți și nu respectați Viul, de ce nu reacționați barem din cinism? Nu vrea nimeni să-mi câștige votul?
Se duce timpul.
Și cu el, se smulge dureros, din inima acestui neam, ceva care năștea subiecte de baladă și de film- calul și călărețul.
Mare păcat!

fără zulufi

 Într-o scurtă vizită pe la Alm-http://ganduripebigudiuri.blogspot.com/
  i-am citit hazlii cârlionți, mulți, că tocmai de aceea sunt cârlionți.  Unul, cam macabru, ce e drept, să mă scuzați, mi-a amintit de  întâlnirea, absolut întâmplătoare,   cu o fostă colegă .
Din vorbă în vorbă,  mă întreabă:
- Ai auzit de.. ? și-mi spune numele altei colege.
-Nu, răspund eu, .

 Persoana,   în legătură cu care am fost întrebată, nu scăpa, cu nu prea mulți  ani  în urmă,   niciun prilej de a-și lăuda soțul-  cât de  curtenitor este  ( cu ea)/ tandru/ devotat,/manierat/deștept/ atent- sute de flori/ mărțișoare/brățări / lumânări ( în baie)/ arome/plimbări  ce, mai,  prințesă de-ai fi fost, tot ți se învenina inima,  că n-ai fost tu aleasa..

și continuă colega:
- Domnul X ( soțul extraordinar, în floarea vârstei) este bolnav.
-Îmi pare  rău, zic,   grav?
-Nu știu , mi se răspunde,  dar soția i-a cumpărat sicriul.
Îl păstrează în debara.

Dacă am deranjat vreo conștiință , ori am tulburat pe careva, îmi cer scuze. Am spus adevărul gol- goluț.
p.s. tu ce zici?

între limite

Mă pregăteam să răspund cu detalii unei provocării primite ieri, despre adevărata viață la țară, văzută astăzi, cu sufletul copilului de  altădată.

M-a smuls din visul meu cu ochii deschiși un mail  de la o prietenă dragă. Tot ce află, tot ce descoperă nu păstrează doar pentru ea. Mă avertizează și pe mine, dacă de rău, mă răsfață , dacă este de bine.
Astăzi m-a înarmat cu tot ce se poate ști despre lupta contra  creșterii nivelului  colesterolului.
Cu fiecare paragraf citit, descopeream că mai  tot  din ce faci/mănânci/bei este potrivnic.

Dezamăgită, am vrut să închei lectura, când, brusc,  aflu ceva nu doar  demn de reținut.

Mark Twain,  scriitorul care a încântat copilăria atâtor generații cu   extraordinarele lui cărți turnate în povești fabuloase, deși toată viața lui  a avut  mari probleme cu bugetul familial , și-a păstrat un umor strălucitor. S-a stins, după cum se știe, la 75 de ani.
A privit totdeauna viața în latura ei spectaculoasă, frumoasă.

De la el  se păstrează   o rețetă  originală,  despre  viață și  despre cum trebuie să  ne ferim de primejdii-
Singurul mod de a rămâne sănătos este să mănânci ce nu vrei, să bei ce nu-ți place și să faci ceea ce n-ai face. 
Scriitorul anticipase că impresiile lui nonconformiste despre viață, politică, religie ar scandaliza lumea. De aceea, a cerut ca ele să fie publicate la 500 de ani de la moartea sa.

 Cu toate acestea,  au fost publicate la primul  centenar,
epuizându-se în câteva minute.//

Chestiunea este că , dacă ne luăm după statistici, aflăm ceva greu de acceptat, suficient  de alarmant, cât să ne dea de gândit -acest dușman , botezat   colesterol, de-a lungul istoriei vieții pe pământ , a ucis mai multe persoane decât toate războaiele și molimele, care au avut loc vreodată.

Eu caut și o muzică , chiar dacă nu figurează prin nicio rețetă.

viața la țară

Miercurea fără cuvinte-Carmen știe de ce!http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/

tot ce sunt

 sau ce sper să devin îi datorez îngerului care a fost mama. Abraham Lincoln

La 4 ani - Mama ştie tot.

La 8 ani - Mama ştie multe.

La 12 ani - Mama nu ştie tot.

La 14 ani - Mama mea nu ştie nimic.

                                                                                                       
La 16 ani - Mama mea ? Ce ştie ea ?...

La 18 ani - Bătrâna asta a copilărit cu dinozaurii...

La 25 de ani - Posibil ca Mama să ştie ceva despre asta...

La 35 de ani - Înainte de a decide, vreau să mă sfătuiesc cu Mama.

La 45 de ani - Precis că Mama poate să mă îndrume...

La 55 de ani - Ce-ar fi făcut Mama în acest caz ?

  După  60 de ani - De-aş fi putut să vorbesc despre asta cu Mama...

Rândurile de mai sus mi-au fost trimise de cineva drag.  A avut, cândva, o mamă  și la rându-i, este mamă. Și eu, și tu- noi toți- am avut o mamă.
Mama ta trăiește.
Dacă îți este bine,  este fericită, dacă plângi, îți șterge lacrima, dacă nu ai , împarte puținul ei cu tine,  mai păstrează și pentru data viitoare.
Mamele noastre nu mai sunt.
Există doar amintirea lor vie, undeva, într-un colțișor cald, mereu învăluit în dragoste. 


Spune-i acum, câtă vreme se poate, spune-i mamei tale  cât de mult o iubești.
Într-o zi , va fi prea târziu..
p.s .mi- am colorat gândul !
tu ce culori ai alege?

cum se mai învață carte

 Zică cine  ce-a vrea să zică, mie îmi plac cei doi domni- Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu.
Îmi place să-i ascult .
Este ceva special în vorba lor, acea rafinată atitudine  , în care vorbele se aștern  fără pretenții, deși, fie vorba între noi, distanța între ei și alții,  care se dau mari cunoscători în toate și în nimic,  este uriașă. 
Nu m-am referit, Doamne, ferește, la persoane de pe aici. Vorbesc despre doamnele și domnii care cred că, fără ei, lumea  și-ar opri mersul.

Ascultându-i aseară pe cei doi filozofi- pentru cine nu știe, este vorba despre emisiunea lor , de pe TVR1, de la orele 18, când , deja, acumulasem destulă revoltă,  în urma unei discuții cu niște colegi- o învățătoare, un profesor de matematică și câțiva părinți de copii școlari-m-am convins  că nu doar eu   văd  cum,  zi de zi,   între  educație și competență,  se adâncește  rapid prăpastia.
Nimeni nu  vine cu  o soluție clară, bună, roditoare.  

Cu niște săptămâni în urmă, vorbeam despre mica mea prietenă, fiica unei unei cunoștințe apropiate, un ghemușor de fată, care,    la cei opt ani și șase luni,   este  elevă în clasa a II-a. 

Joi, bietul copil , de fapt, mai întâi , mama ei, ajunsese la capătul puterilor. Temele pentru a doua zi  erau-șase  probleme la matematică, patru erau , hai să spunem, acceptabile, a cincea solicita multă atenție-  pentru un adult zic .
Fetița, deja,  refuza -sau nu mai putea- să se concentreze.

 Luați , domniile voastre,  o foaie și un creion și  rezolvați  următoarea problemă-

”Dacă adaugi  la suma numerelor de două cifre egale, mai mici „ca„, mă rog, ar fi trebuit să se scrie „ decât„71,  parcă asta mai contează,   diferența dintre cel mai mare număr par  și cel mai mare număr de sute, cât vei obține?

Eu am dat soluția  posibilă, după mintea mea..

 Trebuie să fac niște observații, adică să explic de ce eram revoltată - în timp ce mă chinuiam să-i explic mamei punctul meu de vedere, ea primește un telefon , și încă unul și..tot așa, vreo patru în total. Primul  telefon venea  de la un tânăr  procuror,  părinte și el al unui băiețel din aceeași clasă. Tocmai  o sunase pe contabila, angajată la firma fratelui său. Doamna avea o soluție care se potrivea cu opinia mea  doar în parte.

O mămică , de meserie  educatoare,  solicitase ajutor de la  administratorul blocului, am scris bine- bloc, nu blog. Domnul a refuzat, pur și simplu- asta este școală, domle?//

 Nu știu ce alte intervenții se vor mai fi făcut de către părinții tuturor copiilor din respectiva clasă  pentru a se afla numărul cu pricina.  Și nici câte personaje din oraș/județ etc. se vor fi implicat în rezolvarea temei. A acestei teme, că mâine o să fie și mai și..
Nici domnul profesor cu care am discutat nu mi-a spus ceva sigur.
Zicea că  niște calcule cu numere naturale se fac , abia în clasa a V-a.

 Trebuie să adaug că   fetița,  prietena mea,  mai avea pentru ziua cu pricina  de conceput și de  realizat   și un  portofoliu la cunoștințe despre natură:

1. fișă cu programul zilnic de lucru
2.  fișă cu reguli de păstrare a curățeniei în locuință
3.  de alcătuit o compunere- Mătura și aspiratorul
4. de compus o poezie- ai n-ai talent, o faci, titlul- Tabla și buretele.// La radio aud că Nicoleta Luciu va avea tripleți. Mă întreb la ce vârstă îi va duce la școală. p.s. Discutăm despre învățământ, dar , vă rog, rezolvați și problema, vreau să văd ce și unde am greșit . Sau, dimpotrivă, să mă laud!

curatele duminici

Asfințitul își pâlpâie  dogoarea în mănunchiuri de raze piezișe.

Drumul  către casă șerpuiește cuminte ,  străjuit de castani , legănându-și ciorchinii bogați  în  liniștea   sfârșitului de duminică. 

Se lasă , cu storuri albastre, seara.

Ici- colo, pe băncuțele din fața porților,   bătrâne,   curat îmbrăcate,  stau de vorbă .

  În treacăt,  zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna grijulie a unei bunici..

Ceva,  ca  un clipocit   de gând,  înflorește brusc, aducând cu el  bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici , în fiecare duminică  mă lua cu ea.

Prânzul era imediat, după ce  se întorcea de la biserică.

În camera lor  mare, cu ferestre  spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane , decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.

Nu știu când și de ce au dispărut toate.

  Bunica mă purta   cu ea peste tot.
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica  numărând zilele pe degete.

În fața oglinzii mari- unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam,  se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă,  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  făcut cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și   mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. 
N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea – la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.

Mai des , la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.

Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși  , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea,  prin iunie, mai ales,    ceva special- niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.

 În toate amintirile mele o văd  mereu preocupată de  mine și de ea, rareori zâmbitoare.

S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.

Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//

În seara asta, venind către casă, am zărit,  în treacăt,  mersul  mai mult în fugă al unei rochițe roz .

Și mâna grijulie a unei bunici, îmbrăcată în blugi. Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și  mi-am trimis gândurile  în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își  torc, nestingherite , anii.//

La radio aud că astăzi a fost ziua familiei..

ps. ți-o amintești pe bunica?

primăvara nu aude, doar simte

                                                                          ipostaze 
Dacă  bucuria cu care s-au deschis florile  castanilor din parc s-ar  rosti în partituri, orașul ar  surzi de atâta  desfătare!
Am furat  ceva din mlădierea trestiei, ne îndoim, dar nu ne rupem.
Așteptăm  momentul   când  cineva care ne înțelege  ne-ar putea  reda zâmbetul pierdut.
Cu timpul, acceptăm faptul că există lucruri pe care nu le ( mai) poți schimba, oricât de mult ți-ai dori. 
Așa că e ( mai) bine sa nu fie spuse niciodată cu voce tare.
Ce rămâne de făcut?
Să crezi că există ( și )minuni. 
Când trecutul s-ar putea contopi cu prezentul. 
Sau  chiar  cu viitorul!


p.s. or ( mai) fi și alte soluții?

dimensiunea ascunsă a sublimului

De ieri, blogspot a fost în curățenie generală.
Mi-a șters niște însemnări  fierbinți, însăilate imediat după concertul care  a dat serii trecute acel farmec uluitor, pe care, sunt sigură că nu voi mai avea prilejul să-l retrăiesc vreodată. 
Sunt  zile , seri, clipe în existența noastră,   cărora le simți strălucirea unică.

 Încerc să-mi reașez impresiile lăsate de sunetele, mai presus de orice închipuire,  ale arcușului viorii Stradivarius.
Timp de aproape două ore, ALEXANDRU TOMESCU a hipnotizat parcă publicul,   care a umplut până  la refuz sala mare a CS.

Un regal-Paganini- înger sau demon, cele 24 de  capricii dedicate artiștilor:

Andante, Moderato, Sostenuto, Maestuoso, Agitato, Lento, Posato, Catedrala, Vânătoarea- Flautul și cornul, Vivace( Furia), Canzonetta, 8-urile, Râsul diavolului, Fanfara, Spiridușii, Exorcizarea, Octavele nebunești,Cornul de poștalion, Ciocănitoarea, Cimpoiul, Amoroso( mi-a plăcut cel mai mult), Marcato, Trompeta care anunță finalul, Quasi Presto.
Îl mai  văzusem și-l mai ascultasem în aceeași sală,  de două ori,  pe Alexandru Tomescu.

Aseară a fost Uriaș!
Nu doar  pentru că a cântat contopindu-se cu muzica, fără partituri, răsplătit cu aplauze și ovaționat cu respectul cuvenit unui rege al arcușului.

 A fost și acel ceva,  care dă clipei magie- pe un ecran uriaș, în sala cufundată în semiobscuritate, ca-ntr-o oglindă, chipul artistului  se profila maiestuos, sugerând  demonii creatorului Paganini, boala, suferința, încleștările, zbuciumul, deznădejdea.
O călătorie inițiatică prin meandrele sufletului genial , dar și în timp și spațiu.
Pe neobservate, sunetele magice s-au mutat în atelierele,  unde mâini drăgăstoase scot din lemn special viorile Stradivarius. 
Se profilau,   adiind mângâietor,  păduri colosale, arbori sărutând  norii, perdele de verde,  scăldate în albastrul  infinit al cerului. 
Peste ele, muzica , în curgere  magică//
-De ce trăiești?

-Ca să mă bucur de viață, fie că sunt pe scenă, fie în afara ei și  ca să îi fac pe  alții să se bucure.

-Magie, vrăji, ce gust au pentru tine?

-Cred  că nu poți să activezi în acest domeniu dacă nu crezi, fie și puțin de tot, în magie, în puterile tale magice sau în cele ale muzicii. Îmi place să-mi imaginez  că fracul, în clipa în care îl îmbrac, e ca o haină fermecată ce îmi permite lucruri altminteri inaccsebile. E o fărâmă de adevăr aici. Și atât  e suficient ca să  poți începe o poveste, pe scenă. Cântând  zilele acestea integrala Capriciilor de Paganini am simțit ceva neobișnuit: pe parcurs, în loc să obosesc, câștigam în forțe! Ca și cum  o energie închisă în muzica lui mi s-ar fi transmis. Cântând  capriciile unul după altul intrasem în altă dimensiune , muzica avea alt gust, eu eram parcă altul, mă simțeam de neoprit!

Clar- e ceva vrăjitoresc la mijloc!

Alexandru Tomescu, luat la întrebări de Eugen Istodor.//
Îmi cer scuze pentru calitatea fotografiilor, am vrut să am o mărturie a momentului, deși  n-am reușit mare lucru.
p.s.  nu ratați concertul!