Verdele sărbătorilor!

Cine a furat bucuria?

Ploua mărunt în seara Învierii. În fața bisericii de peste stradă se adunaseră , sub umbrele, persoane de toate vârstele. Priveam cu atenție fețele celor din jur. Și înainte de aducerea luminii, și după aceea. Am încercat să găsesc fie măcar un zâmbet deschis, luminos. Zadarnic. Și cântările au fost așa, pe repezite. Unii dintre cei prezenți i-au urmat pe preoți în biserică. Ceilați, cu privirile îndreptate către candelele roșii de plastic, păreau preocupați de un singur lucru : să păstreze aprinsă flacăra până în casă...

Hristos a înviat!

mergi la cer!

De Vinerea Patimilor,am cântat Prohodul.
La Schit.
Este o mare bucurie pentru mine, o stare pe care nu o pot descrie în cuvinte, pentru că este ceva ce se adună în suflet.

La fel de frumos a fost momentul înconjurării bisericii ,în cântec înălțat Domnului.
Din când în când, peste dangătul clopotului tresărea ciripit de păsărele.
In jur, verde pădurea, deasupra -cerul albastru, cântec
de slavă, bat clopotele, lumea se umple de speranță.
Și mulți tineri, n-a mai contat că unii aveau freze țepoase și blugi rupți în genunchi- toți tăceau smeriți, erau serioși, ascultau.
Pentru câteva ore, lumea aceea a vibrat în același sens- același crez nemărturisit.

Sigur, mi-aș fi dorit să fi mers în satul meu,din lunca Argeșului, inundat în miros de tămâie, de zambile( poate că se vor fi trecut, deja), de leuștean proaspăt, în satul meu cu mulți copii îmbrăcați în hăinuțe noi, sfioși, dar mândri...să fi salutat femeile cu basmale negre, adunate sub barbă!
În ”Vinerea Patimilor”, lumea toată este curată!
.
" Mergi la cer și te așază/ lângă Tatăl creator/ Tu ce lași în urmă pace/ Isuse salvator"

despre recunoștință

  O biată  ființă neajutorată și stângace stătea cu fruntea plecată și cu ochi rugători în fața unei minți înalte și profunde,  puternice și superioare.”

Puține de tot sunt zilele în care  nu  citesc fie doar câteva pagini, dintr-o carte.  Dintr-o carte  pe care  să o țin în mână, că  acum  există și posibilitatea  de a  citi cărți electronice, nu-i așa?
   În  mult prea tulburătoarea  noapte, în care a ars  Catedrala  Notre-  Dame din Paris , am  scotocit în bibliotecă și am găsit  extraordinarul roman al lui Victor  Hugo”  Notre-Dame de Paris„.
 Cu a lui apocaliptică Notă introductivă.
Filele sunt   îngălbenite de vreme, foșnesc  la o cât de  firavă atingere. Cartea  a cumpărată  în  27 aprilie  1971. 
Și citită   în săptămâna următoare.
Am răsfoit-o   cu grijă, încercând să-mi amintesc   pasaje și personaje, unele dintre ele  s-au ivit limpezi, altele  mi s-au părut  total necunoscute, așa  că mi-am propus  să recitesc   romanul.

  Nu oricum. 

Pe îndelete.
Din  fel și fel de motive,  unele țin de  faptul că în perioada asta , ca orice  gospodină,   a trebuit să-mi pregătesc casa de sărbători, să-mi întâmpin copiii cum se cuvine sau, pur și simplu, pentru că nu mi-am găsit   starea  potrivită.
  Ieri, a fost  sărbătorit   CITITUL. 

Pentru că prea multe au  fost treburile,  am citit puțin de tot, aseară, târziu.

 Astăzi, dis-de-dimineață,  am  luat  prima carte  de pe  măsuța din apropiere-  cartea  lui  Victor  Hugo.

 Am deschis-o la întâmplare., pagina194..

Dacă  ai citit  romanul sau  dacă ai văzut   doar filmul, trebuie  să  ți-l amintește pe înfricoșătorul Quasimodo..
În capitolul  IV, „Câinele și stăpțnul său„ se spune   „Exista totuși  o ființă omenească pe care  Quasimodo n-o cuprindea  în răutatea  și în ura  lui  față de ceilalți și pe care o iubea tot atât, dacă nu chiar mai mult decât își iubea catedrala.  Ființa aceea era Claude  Frollo„

  (Acesta îl  luase, îl adoptase, îl hrănise, îl învățase  să vorbească, să scrie, să citească, apoi îl făcuse clopotar.)

”De aceea, recunoștința   lui Quqasimodo  era  profundă, pasionată, nemărginită”...Pe cocoșat  nu-l mai legau  de lume  decât două  lucruri:  Notre-  Dame   și   Claude Frolla.„

Am citit   capitolul  cu un fel de  tristă, dar adevărată voluptate, pentru  că în paginile astea îngălbenite, am redescoperit fascinația  RECUNOȘTINȚEI.

.Multe ar fi de spus , de  comentat, de povestit. 

Poate că ar trebui să deschidem larg  ferestrele inimilor,  spre a  ne exprima recunoștința. 

 Către  cineva.

 Sau către  mai mult  de o  ființă, forță, energie.

 S-a adunat atâta  rău în jurul nostru,  este  ceva  ca un război  fără   săbii  la  vedere, ceva  care macină . neobosit, totul.

Trânte  verbale, cum nu ți-ai imagina...

. În Săptămâna  Patimilor, într-o țară, în care cei mai mulți  ne declarăm ortodocși..

Mă întorc la Quasimodo  și la credința lui.

”Fără îndoială că se aflau în joc și dragostea filială și devotamentul față de stăpân, dar se mai afla, de asemenea,  și fascinația exercitată de o minte omenească asupra unei alte minți.” 

Și zice   Victor  Hugo,  în încheierea capitolului -”vom spune deci  că bietul  Quasimodo îl iubea pe  arhidiacon  așa  cum niciodată un câine,  niciodată  un cal, niciodată un elefant  nu și-a iubit  stăpânul„.

despre smerenie cu un maaaare semn de întrebare

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel, ca o mângâiere  ivită de undeva, se întrec în  zvonuri  glasuri vioaie de păsărele. Cerul  își  revarsă  generos  liniștea albastră  peste  lumea adunată în  curtea  bătrânului schit.
Sunt, vorba poetului,  ”Floriile   cu soare și  soarele cu Florii!„

Curtea  schitului, scările și băncile  din jur  sunt pline de lume..
Figuri și frunți de toate vârstele- netede,  ridate,  deschise,  umbrite de  întrebări, bogații se recunosc imediat după cum  zdrăngănesc cheile bolizilor parcați  în afara  schitului, oameni sănătoși, alții   suferinzi, bolnavi,  fete cochete, capete acoperite cu eșarfe păstrate doar pentru  zilele  speciale,  fizionomii liniștite sau disperate,  chipuri îndoliate, ochi luminoși, priviri căutând în gol,altele  doar ascultând slujba,  griji,  ochi iscoditori de copilași treziți cu  noaptea în cap, blugi  rupți în genunch, toate  laolaltă.
Liniște , atâta liniște! 

 Doar  vorbele preotului   răsună    peste  pacea locului.

    Slujba se încheie , parcă,  mult  mai pătrunzător decât în alte zile de sărbătoare. 

Descoperi  în  predica  lui   atâta învățătură despre  curățirea de rele, despre cum să faci bine  fără a te lăuda, despre  a fi smerit chiar  atunci   crezi că  nimeni    n-ar fi mai puternic decât tine.
  Peste  capetele plecate domnește ceva  ca o cuminecătură.

Ai zice  că  toți sunt ca unul. Că vorbele  ajung  chiar în suflete.
Cuminte,  mulțimea așteaptă să-și primească  ramura  de salcie.
 Predica se încheie  cu o  caldă urare de   bine.

  Și în clipa aceea,  ceva,  ca  un vânt iscat cine-știe-de-unde, aduce   o vânzoleală  absurdă,  capetele se ridică, se sparge tăcerea,  mâini  multe se agită  pe deasupra altor mâini, fiecare  vrea   repede, cât mai repede,  mănunchiul  verde, pletos, de parcă ar fi pe viață și pe moarte.  omul a uitat să fie om,  ce înghesuială,  ce  vorbe,nimeni nu  mai ține seamă de nimeni, de  rost, de  vecini, de respect.

Vorbele preotului au   rămas suspendate undeva, într-un alt timp. Acum se  dă bătălia- care pe care.
Nu   pricep nimic.
Este prima mea   confruntare  cu  spiritul dezlănțuit al unei  mulțimi înfometate  de A LUA  CEVA CE I SE CUVINE.
CEVA CE SE DĂ .

  Pentru o clipă  , mă întreb dacă  numind -o  haită, ar fi , totuși, prra mult.
  Sunt fericită că am scăpat teafără.
Uitasem și de ochelari...

Dincolo de poarta  bătrânului schit, îmi adun  gândurile.  Atâtea întrebări   îmi aleargă prin  minte.
Cum să-i înțelegi pe oameni?
Ce forță nebună să-i schimbe  în câteva clipe? 
Mai rămâne  loc de  bine,    așa cum este  binele?
   Mult mai multe întrebări rămân  fără răspunsuri .

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel,   în parcul din fața  Grotei  râd în soare  flori în toate culorile  firii!
Tăcută,  pădurea își  arată  fața ei cuminte,  curată, însorită...

NOTRE- DAME de Paris, ca o pasăre Phoenix?

Emmanuel Macron: "Vom reconstrui Notre-Dame, acesta este destinul nostru profund"
 Matei Vişniec

Bucuria mea poate fi un gest egoist- în vară, am pășit, pentru a doua oară în viață, pragul acestei bijuterii de arhitectură ,

de credință, de cultură . Era o coadă uriașă în duminica aceea fierbinte de august.. Ne-a venit rândul târziu, mie și unei colege de liceu. Cum am fi putut bănui că suntem privilegiate de a ne fi aflat, fie chiar pe fugă, în acest loc sacru? Acum inima Catedralei se zvârcolește în flăcări. Notre-Dame, ce tragedie s-a abătut asupră-ți....în Săptămâna Mare.?? Lumea toată te plânge... 

 ”De ziua mondială a artei, de ziua nașterii marelui patron Leonardo da Vinci, de ziua scufundării Titanicului, în ziua morții lui Abraham Lincoln...arde Catedrala Notre Dame din Paris. Se fac cenușă 8 secole de istorie. Un loc în care în secolul al XIV-lea se definitivează construcția, un loc care a fost prădat în timpul Revoluției Franceze, o bijuterie în care a fost încoronat Napoleon Bonaparte, o catedrală care a supraviețuit celor două conflagrații mondiale sângeroase, tendințelor de distrugere ale naziștilor. Ar plânge și Victor Hugo cu tot cu acel cocoșat de la catedrală, despre care citeam în copilărie. Vorbind despre vitralii, trebuie să amintim de cele trei roze ale catedralei, care reprezintă una din marile opere de artă ale creștinătății. Roza de sud, numită și La Rose du Midi, este un dar din partea regelui Ludovic al IX-lea al Franței și este consacrată Noului Testament. La începutul Paștelui catolic... Construcția a început în anul 1163, pe locul unui lăcaș de cult dedicat sfântului diacon Ștefan. În 1182, episcopul Maurice de Sully a sfințit altarul, dar construcția catedralei a durat din 1163 până în 1345. Salt în istorie până azi, 15 Aprilie 2019, când Catedrala Notre Dame din Paris este mistuită de flăcări... Nu arde doar un monument, nu arde doar un simbol al Franței, ci una dintre emblemele artei europene. Incendiul a izbucnit la ora 19:00 ora Franței...din neglijență, din dorința de a restaura, din...am rămas fără cuvinte.” „Istoria pe răzătoare” 

 ”Helali Salem Je pleure Paris , je pleure Notre Dame de Paris ,je pleure la splendeur de cet édifice qui part en fumée , je pleure la Culture et l'Histoire ...UN VRAI DRAME !!! je compatis , je suis triste !” 

 ’”ANÁΓKH” „Omul care a scris cuvântul pe zid s-a șters, acum câteva veacuri, din mijlocul oamenilor, cuvântul, la rândul lui, s-a șters și el de pe zidul bisericii, biserica însăși poate că se va șterge și ea curând de pe fața pămîntului. Asupra acestui cuvânt a fost făcută cartea de față. februarie 1831,„ Victor Hugo „....între morții mai de soi, oamenii au găsit, printre hîrcile acele hidoase, două schelete, dintre care unul îl cuprindea pe celălalt într-o ciudată îmbrățișare. Unul dintre cele două schelete, fără doar și poate al unei femei, mai avea pe el câteva zdrențe dintr-o rochie odinioară albă, iar în jurul gâtului un șirag de boabe de adrezarac cu o punguliță de mătase, deschisă și goală, împodobită cu pietre false, verzi. Obiectele acestea erau atît de lipsite de valoare, încât niciun călău nu râvnise la ele. Celălat, care îl ținea strâns îmbrățișat pe acesta, era scheletul unui bărbat, S-a observat că avea coloana vertebrală deviată, capul vârât între omoplați și un picior mai scurt decât altul.... ””Notre-Dame de Paris, volumul II, 349.

”Când

„plesnesc bobocii-n floare, pași pe mal de râu să-ncetini către marginea câmpiei...” 
Omar Khayam

Cântă totdeauna

ca şi când te-ar asculta un maestru.„

Robert Schumann

Cum altfel decât înfloritor, putea fi concertul din această seară al Filarmonicii noastre, care anunță deschiderea ”Simfoniei lalelelor””?
Dirijor,tânărul muzician german, cu origini românești,Christian Câşleanu, concert/ maestru, Mădălin Sandu,
invitată, carismatica pianistă, Sânziana Mircea, mult îndrăgită de publicul piteștean.
Am audiat două frumoase piese :
*”Concertul pentru pian și orchestră în la minor, op. 54, de Robert Schumann, a cărui premieră a avut loc la 1 ianuarie 1846, Leipzig., la pian, fiind Clara Schumann, soția compozitorului.
*”Simfonia nr. 3 în Mi bemol major.”, de Antonin Dvorak
.Pentru câteva clipe, am revăzut cu ochii minții frumosul oraș Praga, cu a ei Vltava , în voaluri crețe de valuri, când liniștite, când învolburate, cu farmecul trecerii în același neschimbat ritm, al jocului de imagini care o înconjoară, cu același farmec al unui ieri suspendat între realitate, istorie, poezie, muzică!,orașul vechi.

O seară cu mult romantism și energie, cu delicatețe, varietate culoare și intensitate.
Broderii sonore în nuanțele firii!
Un concer frumos, ca o curată ploaie de aprilie!
Felicitări, Filarmonica Pitești!❤️