Ceva, ca o medie veselă, între ceea ce este și ceea ce ai vrea să fie.
sâmbătă, 29 decembrie 2018
luni, 24 decembrie 2018
frenezia serii cu parfum de cetină
În satul meu din lunca Argeșului, colindețele începeau după miezul nopții. Nu-mi amintesc de câte ori să fi mers, știu doar că, de cu seară, mama pregătea coșul . Parcă-i văd mâinile mereu neobosite adunând ,cu un fel de evlavie, colaci împletiți în casă, nuci, covrigi, gutui.
În amețitor miros de tămâie.
În amețitor miros de tămâie.
Între Cer și Pământ se amestecau toate ale vieții.
Satul își torcea poezia lui păstrată din cine știe ce timpuri.
Puțin după aceea, se revărsau zorii în cântec de cocoși, cete de copii tăiau gerul prin zăpada devenită albăstrie, în lumina felinarului pe care tata îl ridica, făcând cărare către poartă.
Frânturi de clipe, imagini prinse în rama eternă a timpului!
Au trecut anii, știu cât de bucuroși erau copiii mei în Seara de Ajun, să-și întâlnească prietenii și, mai apoi, adunați în grupuri, să meargă pe la casele profesorilor.
Seara se termina târziu!
În zvon de glasuri vesele, așteptând să vină Moșul!
Și nu a lipsit niciodată!
Cu fiecare an, numărul colindătorilor este tot mai mic.
Vin doar picii din bloc, însoțiți de mămici sau de bunici, sunt așa de frumoși, în inocenta lor zburdălnicie!
Și când larma se potolește, se așterne o liniște grea.
A mai fugit un an...deja.
Rămâne ceva învăluit în misterul zilei de mâine!
vineri, 21 decembrie 2018
”Undele visează spume,
cerurile înșiră nori”.
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu
Primele mele lecturi au fost niște povestiri asemănătoare basmelor. ”Nuielușa de alun ” și Palatul de cleștar” . Mi le-a adus în dar, în clasa a II-a, cred, mătușa mea de la București, sora cea mică a tatei.
Cărțile au dispărut odată cu înstrăinarea casei părințești, în al cărei pod mama păstra tot felul de lucrușoare, care nu mai încăpeau altundeva.
Mama nu se putea despărți de ele..
Mama nu se putea despărți de ele..
Într-o zi, era, deja, târziu, am conștientizat, cu o tristețe apăsătoare, cât de valoroasă era pentru mine lumea aceea de mărunțișuri.
Nu erau mărunțișuri, acolo trăia o altă lume!
Lumea care mă formase pe mine.
Cum spuneam, am deschis ochii spre carte, citind basme. Uitam de mine, uitam unde mă aflu și pluteam, eram, când fiica cea mică a împăratului, când sora ei mai înțeleaptă, când slujnica mereu tristă. Îi ștergeam lacrimile cu batista mea sufletească, apoi așteptam să apară, de undeva, norocul.
Și el venea !
Următorul basm mă purta altundeva.Într-un loc, unde chiar dacă erau vrajbe, încrâncenări, după o vreme, mai cu seamă, pe înserat, cobora liniștea.
Răul dispărea și, fie că aveau loc un ospăț sau o călătorie, totul se îmbrăca în lumină.
În anii aceia nu-mi făceam deloc probleme în legătură cu împărțirea lumii în săraci și bogați.
Nici de ce existau pe lume și prinți, și cerșetori.
Prin clasa a IX-a, domnul Neagu, un strașnic profesor de istorie, mi-a deschis ochii către inechitatea socială, culmea! vorbindu-ne despre războaie, despre expansiune, despre Alexandru Macedon. Asta, în vreme ce , la ora următoare de economie politică, alt domn, Nasta ,(purta niște pantofi cu talpă groasă, cam în orice anotimp, un fel de șenile) ne tooot spunea cât de periculoși sunt capitaliștii și ce val de bine se așterne peste noi dinspre un anume punct cardinal.
Au trecut anii, eleva de odinioară, ea însăși, mai apoi, profesoară, a trăit, a citit, a văzut câte ceva din mersul lumii.
Ieri, pe după prânz, în clipele mele de „eu cu mine„, ascultam colinde, privind albul de afară.
Involuntar, am deschis televizorul.
Pe ecran, alături, un bărbat și o femeie.
Președintele țării, care nu este împărat, este, însă, un conducător, un om ales prin vot să reprezinte țara și poporul trăitor în granițele țării. (cuvintele astea, săracele de ele, sunt tot mai zgribulite în iarna care a început năvalnic)
Și este, îmi place să repet asta, că poate aud și alții, profesor.
Profesor de fizică.
Și mai este un vorbitor perfect și cititor, la cald, al celor mai importante știri din lume, în câteva limbi de circulație internațională.
Și este, ca atitudine, un OM educat.
Omul acesta, conducătorul țării în care noi locuim, fusese „acceptat „ în vizită, la guvernul aceleiași țări, guvern care are în frunte o doamnă.
Ce a ieșit din această întâmplare nu prea pot să spun, că nu am înțeles.
Dar, către seară, când, din nou, am deschis televizorul, înainte de a pleca la concert, a apărut un al treilea personaj.
Liniștit, ca o apă după ce au trecut inundațiile, rezemat într-un cot, în fața mulțimii de microfoane, repede reduse la tăcere, a spus, printre altele: „dacă eram în locul doamnei premier, nu l-aș fi primit pe Iohannis nici în curtea guvernului„.
Dacă ți-aș spune că am plâns, sigur , m-ai acuza de prefăcătorie sau de infantilism.
Am plâns cu tot sufletul meu de ființă, care a trebuit să fugă, să se ascundă, pentru o clipă, în lumea inocentă a ”Palatului de cleștar”.
Etichete:
„incertitudini,
”Palatul de cleștar,
Alexandru Macedon,
basme,
cartea,
cerșetor,
guvernul,
iară,
istorie,
Neagu,
prinț,
profesor de fizică,
țara
duminică, 16 decembrie 2018
Despre părintele unui domeniu academic nou
( în ziua a VI-a de prezentat o carte bună!)
”O mașină poate gândi fără să fie nevoită să arate ca noi”.
Cum ar fi putut să se întâmple altfel, când am citit„Agonia Lui Turing”, de David Lagercrantz?
Despre scriitor nu știam nimic, despre matematicianul celebru , auzisem, desigur.
Nu este un roman polițist, este o carte bună și frumoasă, despre un destin extraordinar.Despre o viață făcută din prea multe numere și secrete.
„Personal, cred că spiritul este ,de fapt, etern legat de materie, dar sigur nu de același fel de trup ... în ce privește natura legăturii între spirit și trup, consider că trupul [poate] ține un «spirit», cât timp trupul este viu și treaz cele două sunt strâns legate. Când trupul doarme, nu pot ghici ce se întâmplă, dar când trupul moare, «mecanismul» trupului care ține spiritul dispare și spiritul găsește un alt corp mai devreme sau mai târziu, poate imediat..”Turing a refuzat să creadă că inteligența este ceva specific numai oamenilor, „ceva care poate să apară doar în ceea seamănă foarte bine cu o porție de terci....„
În 7 iunie 1986, exact la 32 de ani, de la moartea savantului Alan Turing, gânditorul obsedat de ideea că inteligența umană este mecanică și calculabilă, cum ar fi un șir lung de numere, Universitatea din Edinburgh a organizat o conferință despre geniul dornic să construiască o mașină care să poată învăța din propriile greșeli, prin comparații cu ultimele cercetări din domeniul inteligenței artificiale.
Organizatorul adunării a fost profesorul de științe computaționale la Universitatea Stanford, Richard Douglas.
Invitat de onoare, Leonard Corell, polițistul care a anchetat cazul morții, matematician , el însuși doctor onorific al Universității din Edinburgh.
”Simbolurile sunt niște instrumente înșelătoare. Un scriitor trebuie să le lase pe seama cititorului...O să vă mărturisesc că am de multă vreme un viciu. Visez cu ochii deschiși. Sunt cel mai înverșunat visător dintre cei pe care i-ați văzut.
Singura problemă este că la șaizeci de ani e greu să te gândești la viitor și să spui: `C\nd o s[ ]mplinesc șaptezeci de ani o să apară și marea realizare, iar după ea și contractele la Hollyood.
Așa că eu visez la trecut.
Îmi imaginez o mașină a timpului cu care călătoresc înapoi, în strada Adlington.
Dar, în loc să ajung acolo pe 8 iunie 1954, așa cum s-a întâmplat, ajung pe 7 iunie...„
”Dragă Allan, îți cunosc viața mai bine decât ți-ai putea imagina și, crede-mă, știu că te-au otrăvit paranoia și prejudecățile, dar, într-o zi, o să ținem o conferință la Edinburgh, cu sute de oameni importanți care au cercetat lucrările tale și uite, Allan, uită-te la asta, uite mașina universală, COMPUTERUL, cum îi spunem noi astăzi„.
Tu mai crezi că „Agonia lui Turing”este o carte polițistă?
vineri, 14 decembrie 2018
Nu doar despre
”Un veac de singurătate„.
Ci și despre lume, așa cum este ea ” multiplă și oceanică„.
Astăzi, după ce o prietenă virtuală m-a chemat într-un joc de-a bulgăreala cu cărți dragi, m-am gândit la unul dintre cei mai fascinanți scriitori ai secolului al XX-lea.
Am citit patru dintre cărțile lui.
Nu știu de ce m-am oprit, trebuie să-mi fac timp pentru celorlalte.
Ne unesc trei ani frumoși. Într-un fel, am învățat să zburăm împreună. În aceeași grupă, 118.( sper să nu greșesc) Lidia și Marilena au fost colegele mele de facultate și de cămin..
Au zburat anii, fiecare dintre noi și-a urmat calea. Ne-am revăzut după mai bine de patruzeci de ani. De atunci, ne mai spunem una, alta, aici, în pătrățica asta albă.
Astăzi le provoc să se alăture acestei frumoase intenții de a reașeza cartea în locul ei unic.
Cartea care zidește umanitatea!
Gabriel García Márquez.
„Toamna patriarhului„. spune autorul, este cartea l-a salvat de la uitare .
”A fost romanul care m-a făcut cel mai fericit scriindu-l, căci este cel pe care am vrut dintotdeauna să-l scriu și, în același timp, cel în care mi-am împărtășit propriile experiențe și confesiuni....L-aș defini ca pe un poem despre singurătatea puterii.
Am scris Toamna patriarhului„ cum se scriu versurile...”
Dictatorul este ”unicul personaj mitologic zămislit de America Latină”.
Garcia Marques, o întrecere cu realitatea cuprinsă într-o istorie universală.
De la egal la egal!
El și o lume în care multe lucruri nici nu aveau nume când naratorul le-a descoperit.
marți, 11 decembrie 2018
despre cărțile care zidesc!
sau parfumul cărților cu frezii!
O prietenă din spațiul virtual, numindu-mă „doamna profesor”, îmi cere să postez titlurile câtorva cărți preferate. Și, probabil, la rându-mi să continui „acțiunea”. O fac, cu mare plăcere, cu o singură observație: nu mi se pare , în ceea ce mă privește, potrivită formula de adresare.
Eu voi rămâne toată viața profesoară, chiar dacă ar apărea, între timp, în DOOM, nu știu ce reglementări, vizând folosirea numelor unor profesii. Există cuvântul „profesoară„, pe care eu chiar îl iubesc , asta nu înseamnă că aș avea ceva împotriva formei de masculin.
Nu găsesc că ar fi potrivit , însă, a se folosi forma de masculin pentru doamnele care lucrează în învățământul superior, vezi doamna profesor Cati A., dar, dacă, prin nu știu ce întâmplare dumneaei sau altcineva , cu aceleași studii și grade didactice, ar „preda„ în învățământul preuniversitar, ar trebui să primească titulatura de „doamna profesoară„.
Cum spuneam, există profesii exercitate la fel de bine sau la fel de mai puțin bine , în a căror definire, nu se impune forma de masculin.
Mă simt excelent, când mi se spune „ doamna profesoară”!
Sau „doamna dirigintă„!
( mai ales, dacă se adaugă „vă mulțumesc„! , nu doar ”mulțumesc „ sau, brrr! mersi!)
”Există pe lume o mulțime de lucruri inexplicabile de care habar n-aveam mai înainte-lucruri inexplicabile care depășesc rațiunea noastră.Ne închipuim că știm totul și când colo nu știm nimic...Absolut nimic”
A.J. Cronin, Gran Canaria.”, pagina 290.
I-am mângâiat de multe ori coperta în ultimii ani, am scotocit în minte, voiam să-mi amintesc acțiunea, primeam doar vagi semne, finalul, da, finalul este extraordinar:
„Inima i se strânse. Din nou se auzi un scârțâit în tăcerea casei-un scârțâit slab, ca de pași ușori prin vestibul. Nu e nimic, absolut nimic și totuși fața i se făcu albă ca varul. Inima zvâcni și se opri în loc. Nu se mai auzea niciun zgomot, însă în cameră plutea o undă de parfum distinct, îmbătător. Era parfumul florilor de frezia..., 294.
Ieri, când am primit imaginile din Gran Canaria, m-a cuprins așa, un fel de tristețe, gândindu-mă cât de necruțător este timpul care șterge din minte impresii pe care cândva le simțeai mai puternice decât orice.
De ce să uit? m-am toot întrebat. Este nedrept. O carte frumoasă ar trebui să-ți rămână în minte, ca într-o bibliotecă de suflet.
Și m-am culcat cu gândul că mâine, adică în dimineața asta, o să recitesc romanul lui Cronin.
Sunt atât de îngălbenite paginile, așa de uscate, că parcă s-ar rupe, atât de mărunt scrisul...
Și tot gândindu-mă că mai am două cărți care mă așteaptă, a apărut, nici eu nu știu cum, o idee : teatru radiofonic!
Am ascultat dramatizarea, cu cartea alături, pagină cu pagină!
Extraordinară experiență!
Atât de frumoasă!
Ca în copilărie!
” Harvey cită din memorie: Lasă-mă să plec de la toate acestea nu plângând, ci cântând ca o lebădă- e din Platon, Ismay. Apoi adăugă cu un zâmbet slab;Platon ăsta a fost un tip măreț, ar trebui să-l citești, tinere, dacă ai ceva timp liber.„
duminică, 9 decembrie 2018
Am un fel de a mă bucura cu tot sufletul!
Clipocit de clipe!
Ascuns în reflexe de lumină copilărească , trecutul se lasă atins cu blândețe,toate stau undeva, gata să fie redescoperite. Amintiri simpatice , întâmplări de toate felurile, el era „șeful clasei”, se adunau destule admiratoare în juru-i.
Despre câte am mai vorbit...
Timpul fuge, așa era și mai ieri, atunci când îl mai muștruluiam că prea erau compunerile telegrafice, era primul la matematică, din clasa cu predare intensivă, de limba engleză , mai sărea peste câte o temă, o necăjea pe doamna de chimie sau, la ultima oră, dacă profesorul de sport încurca orarul, după ce unul, mai îndrăzneț întrerupea lumina, se băteau cu bucăți de cretă...se încingea o aprigă bătălie, că doar apariția mea ,pe nepusă masă, potolea nemotivatele ostilități.
Copii! cu multe și originale moduri de a-și risipi energia.
Altfel, o clasă foarte frumoasă!
Ultima mea promoție!
Tot unul și unul!
8D.
Astăzi, tineri foarte serioși!
Unii dintre ei chiar s-au căsătorit.
S-au împrăștiat care încotro, nu prea mai rămâne vreme pentru rețelele de socializare.
Nu au timp să se vadă, poate, cine știe, în vară, dacă se ocupă careva să-i trâmbițeze.
Astăzi, domnul proaspăt avocat bucureștean mi-a adus un superb buchet în alb și roșu!
Și o părticică din anii aceia când, de multe ori, ca și acum, uitam câte minute numără ora...
miercuri, 5 decembrie 2018
despre bucuria de diseară
Că ar trebui să vină Moș Nicolae.
Mie îmi plac poveștile. Și starea aceea incertă, când uit că sunt femeie în toată firea și, nu știu cum, mă trezesc, dintr-odată cu suflet de copil.
Ce bine că există gândul!
Fuge nebunește, străbate fără de număr kilometri, prin frig și prin ploaie, alungă necazuri, că nu poți scăpa de ele, se duce, se cuibărește în locuri dragi, pe poteci, sare gardul drept în curtea părintească, se uită în toate părțile:cine mai șterge fereastra aburită, cine a mai pus rufele alb/ albăstrii la geruit, să fie mai strălucitoare decât zăpada.
Și iar fuge înapoi, mai știi amiaza aceea cu pregătirea tezei la fizică, eram toți în sala mare de meditație, ce emoții, circulau și bilețele, alungam frica de subiectele „fizicuței„și mai completam ceva într-un oracol.
Nu era voie să te gândești la Moși aducători de daruri.
Și timpul se aruncă nebunește , aleargă ca în poemul lui Alexandru Phillippide
, ce mult îmi place mie poetul ăsta! L-am descoperit la un seminar de Literatură modernă. Cu profesorul Mihail Diaconescu.
, ce mult îmi place mie poetul ăsta! L-am descoperit la un seminar de Literatură modernă. Cu profesorul Mihail Diaconescu.
Iată-te mamă, vii de la școală, în curând, ghetuțele lustruite se așază în dreptul ușii”mami, să mă trezești, vreau să-l văd pe Moș.”
Mâine dimineață, ghetuțele își deschid laaarg ochii a uimire, sunt pline cu bunătăți.
Ce darnic este Moșul!
Amiaza mea de dinaintea venirii lui Moș Nicolae, că zău! îl aștept cuminte, a fost specială . Mai întâi, un fost elev, bărbat de acum, cu robă peste blugi , mi-a spus, pe mess( alte vremuri, nu-i așa?) ”sărut mâna, doamna dirigintă, abia aștept să vă văd!„
În drumul meu prin câteva locuri din cartier, nu prea a contat că ploua, mie nu-mi displace ploaia, cât pe ce să mă lovesc de mama Andrei.
Andra este profesoară de franceză. Câți ani să fi trecut de când îi vedeam ochii mereu atenți la mine, din banca a doua, rândul dinspre ușă?
”-Mereu vorbim despre dumneavoastră„, îmi spune doamna ușor căruntă, cu zâmbet frumos și voce emoționată.
Și dacă , diseară, Moșul uită să sune la ușa mea, nu cred că voi fi prea supărată.
Bătrân, cum este, își va fi rătăcit agenda cu adrese...
marți, 4 decembrie 2018
Astăzi
Dar și despre mama lui!
În vara aceea, grădiniţele intraseră în vacanţă înaintea şcolilor.
Se ivise o problemă serioasă: nu aveam în grija cui să-l lăsăm pe grădinarul nostru de nici patru ani.
Școala mea se afla la vreo trei kilometri de gara Costești. Zilnic, parcurgeam drumul dus/ întors pe jos. Era imposibil să-mi iau copilul cu mine.
L-a luat tatăl lui.
Tot la școală, dar în oraș.
Secretara îl simpatiza, așa că problema era pe jumătate rezolvată.
În ziua aceea, liceul lor găzduia o ședință cu directorii tuturor școlilor din județ. Lume multă pe coridoare, treceau încoace și încolo bărbați și femei cu tot felul de dosare în brațe.
Prin ușa secretariatului, larg deschisă, Malvina trăgea cu coada ochiului la copilul care își vedea de mașinuțele lui. De la o vreme, văzând atâtea figuri care urcau și coborau scările, el își abandonase jocul și se uita la musafirii grăbiți.
La nici doi pași de el, se oprise cineva ; un personaj mai mult lat decât lung, pantaloni prinși în bretele, ochelari de soare , mai să-i acopere toată fața O pălărie de pai, cât roata carului.
Omul aștepta pe cineva.
Copilul se uită, se tot uită, Malvina se uită și ea...
- Nenea, dumneavoastră sunteți piticul cel bătrân ?
Ați pierdut-o pe Albă ca Zăpada?
Luat prin surprindere, omul face stânga împrejur, câțiva bărbați aflați în preajmă râd șmecherește, Malvina tușește, înecându-se, aplecată peste hârtiile ei.
Puștiul de atunci este tată a trei copii.
Cel mare este student.
Cel mare este student.
La mulți ani, băiatul mamei!
vineri, 30 noiembrie 2018
povestea ochilor albaștri
Printre multele ore de mate/ info și de lecturi din Emil Cioran, pe care și eu l-am citit atunci, cu voluptate, ca să țin pasul cu al meu fiu rebel, el își găsea vreme pentru pictură, dar și pentru chitară.
Prin clasele mici, învățase ceva/ ceva cu o doamnă mărunțică, foarte
simpatică, singura care accepta să-și pregătească doritorii la ei acasă.Prin clasele mici, învățase ceva/ ceva cu o doamnă mărunțică, foarte
Fugiseră câțiva ani de la „ Moș Crăciun cu plete dalbe”, așa că repertoriul chitaristului a cunoscut transformări vizibile.
Făcea schimb de partituri cu diverși colegi, prieteni, cunoscători.
Aveam voie doar să trag cu urechea, spectacolele jucându-se în camera lui. Zăvorâtă.
( pe dinăuntru, bineînțeles)
Într-o zi, pe ușă, a apărut un afiș:
Într-o zi, pe ușă, a apărut un afiș:
„ 10 lei pentru fiecare piesă ascultată”!
M-am înscris, am plătit biletul, am ascultat, aș tot fi ascultat...
Un coleg de gimnaziu i-a împrumutat o partitură, iar am tras cu urechea, chiar îmi plăcea romanța.
„Călugărul din vechiul schit„ .
În serile acelea de toamnă au crescut substanțial încasările, pentru că eram o spectatoare fidelă.
Aseară, în interpretarea unui lăutar autentic, Constantin Lătărețu, am ascultat romanța cu gândul la un noiembrie târziu, când chitaristul meu era un copil.
Iar eu, spectatoarea îndrăgostită de povestea unui nefericit călugăr !
Un coleg de gimnaziu i-a împrumutat o partitură, iar am tras cu urechea, chiar îmi plăcea romanța.
„Călugărul din vechiul schit„ .
În serile acelea de toamnă au crescut substanțial încasările, pentru că eram o spectatoare fidelă.
Aseară, în interpretarea unui lăutar autentic, Constantin Lătărețu, am ascultat romanța cu gândul la un noiembrie târziu, când chitaristul meu era un copil.
Iar eu, spectatoarea îndrăgostită de povestea unui nefericit călugăr !
Suprasolicitat, telefonul meu nu a vrut să înregistreze întreaga romanță...
miercuri, 28 noiembrie 2018
„Elixir„ sau, cumva, misterul vieții ce doare
Motto:Iluziile dragostei pot fi mai plăcute; dar cine nu ştie de asemenea că sunt mai puţin durabile?
Choderlos de Laclos, „Legături primejdioase”.
Choderlos de Laclos, „Legături primejdioase”.
Povestea începe la Paris, când, invitați de niște prieteni comuni la Operă, văd ”Elixirul dragostei”, de Gaetano Donizetti , mitul lui Tristan și al Isoldei inspirându-i într-o iubire, care arde vreo cinci ani.
Când dragostea lor obosește, Louise și Adam se despart. Ea, avocata, Maia Morgenstern, pune un ocean între ei, alegând să plece la Montréal. El, psihanalistul, Marius Bodochi, rămâne la Paris. Ai zice că subiectul piesei lui Eric-Emmanuel Schmitt. pe care am văzut-o aseară, înfruntând capriciile unui noiembrie cu bici de chiciură, este simplu.
Se poate spune și așa., dar ”În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincția dintre dorință şi sentiment. Cred că, în privința iubirii, problema constă în faptul că denumim cu același cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinței şi cel al sentimentului. La granița dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracția fizică şi dragostea, se nasc marile noastre povești. „( autorul romanului epistolar, devenit mai apoi piesă de teatru)
Când dragostea lor obosește, Louise și Adam se despart. Ea, avocata, Maia Morgenstern, pune un ocean între ei, alegând să plece la Montréal. El, psihanalistul, Marius Bodochi, rămâne la Paris. Ai zice că subiectul piesei lui Eric-Emmanuel Schmitt. pe care am văzut-o aseară, înfruntând capriciile unui noiembrie cu bici de chiciură, este simplu.
Se poate spune și așa., dar ”În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincția dintre dorință şi sentiment. Cred că, în privința iubirii, problema constă în faptul că denumim cu același cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinței şi cel al sentimentului. La granița dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracția fizică şi dragostea, se nasc marile noastre povești. „( autorul romanului epistolar, devenit mai apoi piesă de teatru)
O realizare complexă, adaptată la specificul vieții moderne;internet, mailuri, cybercomunicare globalizată,discuții la telefon care uită diferențele orare, înaintări prudente, retrageri pe cât de grăbite, pe atât de simpatice. Departe unul de altul , fizic, la capete de lumi, mereu aproape cu lucruri indispensabile vieții, fiecare își dorește o viață , dacă se poate perfectă, o fericire completă în care toate visurile să se realizeze.
Psihanalistul vrea ca dragostea lor epuizată să se continue într-o prietenie, îndărătul căreia fiecare să-și trăiască existența. Un joc periculos, acceptat și de ea, femeia ale cărei răni sângerează.
Psihanalistul vrea ca dragostea lor epuizată să se continue într-o prietenie, îndărătul căreia fiecare să-și trăiască existența. Un joc periculos, acceptat și de ea, femeia ale cărei răni sângerează.
Cine pe cine păcălește în acest joc?
Povestea curge, realitatea se confundă pe alocuri cu fantezia, ai zice că fiecare, pe rând este un nebun simpatic, ea se înconjoară de păpușele, care țin locul prietenelor cu care se laudă , când îl trezește în miez de noapte , ca să-i spună cât de bine îi merge profesional, social, în dragoste, într-o țară unde ninsoarea face pauze forte scurte într-un an.. Se inventează o colegă de cabinet, Lili, tânără, frumoasă, care ar ajunge la Paris, îi trebuie o locuință, el, psihanalistul , marele fanfaron, de care pacientele se îndrăgostesc sinucigaș o va primi pe ipotetica avocată , venită tocmai din Canada. Ce dragoste, câte cine, romantice ce plimbări , într-un Paris nemaipomenit, inundat de lumină și de ferire!. Louise îți trăiește singurătatea, se revoltă, se calmează, continuă jocul, un ursuleț de pluș devine iubitul ei Grice, pe care parizianul Adam l-ar sugruma de gelozie.( nerecunoscută, bineînțeles)
Nu, niciunul dintre foștii iubiți nu este gelos, fiecare se minunează de cât de bine îi merge celuilalt. Se și văd, cam pe fugă, de două ori, apoi acțiunea cam lâncezește, Maia are o voce languroasă, dar sala de spectacol nu prea ține seamă de asta, fac efort să aud șoapte, vecinele mele sunt plictisite, un domn din dreapta tot încearcă să-și țină atentă consoarta.
Două ore simpatice, am și răs . m-am și încruntat, am admirat imaginea Parisului noaptea, inundat de muzica unor celebrități, pentru ca, în final, să ajungem la Roma.
Maia, foarte elegantă, exuberantă, dansatoare ca la douăzeci de ani, partenerul ei încearcă să-i țină pasul., locțiitor al amantului fierbinte, ursulețul de pluș rezolvă misterul, Lili a plecat, tam/nisam în Australia, ce mici sunt , dintr-odată, distanțele astea.Pentru Adam, neobositul cuceritor, rămas singur ,obsedat de tratatele lui despre nefericire, Parisul și-a pierdut brusc strălucirea, el și Louise descoperă , așa, simplu, elixirul dragostei În timp ce-mi continui viaţa obișnuită, o parte din mine locuieşte încă la Paris, se dă cu capul de pereţi, urlă și plânge furioasă. E acea parte din mine legată de tine, cea care nu te-a părăsit niciodată, sufletul tău pereche„
O voce de la capătul firului , o Lili reală ,află că totul este bine când se termină cu bine!
O poveste trăită nu doar de eroii lui Eric-Emmanuel Schmitt, o poveste în care deziluziile devin nocturne splendori , cine pe cine a sedus, de la distanță? cum de s-au topit orgoliile?
Finalul este un dans în care, pentru o clipă, spectatorul poate fi erou, parcă îi și auzi vocea gândurilor.
O poveste trăită nu doar de eroii lui Eric-Emmanuel Schmitt, o poveste în care deziluziile devin nocturne splendori , cine pe cine a sedus, de la distanță? cum de s-au topit orgoliile?
Finalul este un dans în care, pentru o clipă, spectatorul poate fi erou, parcă îi și auzi vocea gândurilor.
”Mă interesează în această nouă variantă să vorbesc despre virtualizarea excesivă a relaţiilor dintre oameni, cu predilecţie dintre bărbaţi şi femei, despre separare, despre izolare şi nu în ultimul rând despre teama de a te abandona celuilalt, într-un timp în care totul pare să îndemne la precauţie, un realism sinonim cu dezumanizarea şi o aşa-zisă «obiectivitate» sinonimă cu apatia. Un timp care pare stăpânit de frici şi angoasă”. Eric-Emmanuel Schmitt.
`
duminică, 18 noiembrie 2018
de unde vine fericirea?
Poate că nu aș fi deschis subiectul despre cât de minunat este momentul acela, când cineva îți aduce în dar o carte, dacă nu aș fi găsit pe pagina unei prietene virtuale un fărâmă de gânduri dedicate, printre altele, cărții.
Cu nu foarte mulți ani în urmă, Târgul de carte, „Gaudeamus„, era, pentru mine, o mare sărbătoare, o sărbătoare de suflet. Acolo, printre mii de cărți răsfoite în murmur de glasuri voioase, purtătoare de trăiri citite în ochi, trăiam și retrăiam o stare inconfundabilă, aceea de a simți până în suflet ruperea de realitate, oricare ar fi fost ea, asociată cu un fel de plutire într-o lume doar a mea.
Au trecut anii, nu știu de ce nu mă mai duc la acest eveniment bucureștean, a rămas doar nostalgia, pe care, din când în când, o înlocuiesc cu mersul în librăria centrală a orașului, unde îmi doresc să mă întâlnesc cu mirosul de hârtie proaspăt tipărită, să răsfoiesc cu un anume fel de tandrețe cărțile mereu noi, mereu mai multe.
Și să-mi ofer un dar.
O carte frumoasă!
Primele două cărți pe care le-am primit, eram în clasa a III-a, ( cred) ”Nuielușa de alun” și „Palatul de cleștar”, veneau de la o ființă deosebit de sensibilă.
Mătușa mea, sora cea mică a tatei, bucureșteancă, așa cum deveneau în anii aceia mulți copii de țărani, plecați de acasă, căutându-și rostul în cel mai dorit oraș, într-o duminică, mi-a adus un pachețel, în care aveam să descopăr cu o voluptate, pe care nu știu dacă am mai trăit-o vreodată, o bluziță albastră cu buline albe, ( am îmbrăcat-o la serbarea de sfârșit de an, când învățătoarea noastră, domnișoara Silvia, mi-a încredințat dirijarea corului școlii ) două cărți și o punguță cu bomboane spirtoase, verzi.
Nu știu ce s-a întâmplat cu cărțile mele, au trecut mulți ani de atunci.
Undeva, în suflet, tainică, se scaldă în lumină calda lor amintire.
Îi mulțumesc mătușii mele, ori de câte ori vorbim la telefon sau ne când merg eu la ea în câte o vizită scurtă.
Timpul....
Când , în școala unde am fost profesoară aproape treizeci de ani, rând pe rând, colege și colegi își încheiau activitatea, că așa a decis legiuitorul, sindicatul, reprezentat în anii aceia de o doamnă care predase limba rusă, sărbătorea evenimentul , dăruind persoanei în cauză un pachet, cu același conținut: niște pahare și o lenjerie de pat.
Nici eu nu am scăpat, la vremea potrivită, de acest stupid cadou.
Nu știu ce sentiment vor fi trăit respectivii colegi, când, ajunși acasă, desfăceau pachetul.
Ce știu este că, într-un astfel de moment, eu am ales să înfrumusețez clipa despărțirii de școală,pentru fiecare coleg ,însăilând un fel de medalion, cu momente, mai ales simpatice, din viața noastră de cancelarie.
Și, celor din catedră, să le pun o carte sub vorbele mele.
Ca o paranteză, o fostă colegă, profesoară de biologie, ori de câte ori ne întâlnim, îmi spune că păstrează, la vedere în bibliotecă, medalionul pe care i l-am dedicat prin 1990.
De ce am scris ce am scris?
Așa.
vineri, 16 noiembrie 2018
”Lumea noastră este o lume de nuanțe.
Nu putem trăi doar în culorile curcubeului.„
Seară de poezie, muzică, istorie!
„Aș vrea să fiu copac
Și-as vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-as auzi,
Și-n voie te-as privi întreaga zi
M-aș apuca și iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!„
Vis vegetal,Magda Isanos
La Filarmonica Pitești, o seară strălucitoare, ca o sărbătoare!
Seară de poezie, muzică, istorie!
„Aș vrea să fiu copac
Și-as vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-as auzi,
Și-n voie te-as privi întreaga zi
M-aș apuca și iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!„
Vis vegetal,Magda Isanos
La Filarmonica Pitești, o seară strălucitoare, ca o sărbătoare!
Istorie, muzică, poezie, toate într-un registru limpede, curat, elegant, entuziast.
Profesorul Adrian Cioroianu, vorbind „Despre centenar și pace; primul război mondial”,în fața unui public cuminte ca o clasă de copii, care sorb cu nesaț vorbele învățătorului.
”Pianul cu poeme, 100 de ani de poezie românească„,
cu două superbe doamne, care au strălucit, armonizându-se în acuratețea atingerii clapelor și a rostirii:
pianista Ioana Maria Lupașcu și actrița Daniela Nane.
Rachmaninov, Vivaldi, Chopin, Ioan Dobrinescu, Guy Bacos.
cu două superbe doamne, care au strălucit, armonizându-se în acuratețea atingerii clapelor și a rostirii:
pianista Ioana Maria Lupașcu și actrița Daniela Nane.
Rachmaninov, Vivaldi, Chopin, Ioan Dobrinescu, Guy Bacos.
Mihai Eminescu, George Coșbuc, Magda Isanoș, Nichita Stănescu,Jaques Prevert , Ana Blandiana.
O seară cu implicații profunde, prilej de meditație, de bucurie, de emoționante trăir!
O seară cu implicații profunde, prilej de meditație, de bucurie, de emoționante trăir!
Mulțumiri și felicitări celor care țin mereu aprinsă, la Pitești, făclia culturii!
duminică, 11 noiembrie 2018
11.11
Anotimpurile nu se rotesc de dragul nimănui,
mișcările lor sunt obiective ,
se pierd spre a renaște,
doar noi tânjim către noi înșine,
chemați de ceva nedeslușit.
Toamna este,
cumva,
partea nevăzută a fiecăruia și a tuturor,
oglinzi tremurătoare în rotirea vremurilor,
revenind,
mereu,
la copilul din suflet...
mișcările lor sunt obiective ,
se pierd spre a renaște,
doar noi tânjim către noi înșine,
chemați de ceva nedeslușit.
Toamna este,
cumva,
partea nevăzută a fiecăruia și a tuturor,
oglinzi tremurătoare în rotirea vremurilor,
revenind,
mereu,
la copilul din suflet...
marți, 6 noiembrie 2018
Șase zile în Israel
Dintre jidovi, a chemat pe Moise și i-a poruncit: Tu să scrii o lege; și când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit, Isus;și după aceea, să îndurați mult năcaz și prigonire;iar pentru aceasta eu am să las să curgă peste voi banii ca apele”,
Milail Sadoveanu, „Baltagul”
Nu-mi propun să vorbesc despre credință.nici despre religie. Credința este ceva mult prea personal, este esența vieții. Cum să povestești ceva atât de tainic?
S-a întâmplat să iau hotărârea de a călători într-o lume la care m-am gândit adesea.Voiam să văd, să calc cu piciorul, să ating cu ființa mea locuri, zări, drumuri, către care lumea își deschide speranțele.
Israel.
O excursie în grup, oricare ar fi destinația, presupune o decizie. Nimeni nu te obligă, tu hotărăști. Așa că , vrei nu vrei, trebuie să accepți felul în care cel/ cei care organizează deplasarea, urmată apoi de o acțiune care cuprinde un număr de zile
Astăzi,la puțină vreme după ce am revenit acasă, când privesc înapoi, cu ochii minții și ai sufletului , aș zice că nu am găsit prea multe răspunsuri la întrebările care mă cutreierau. Dacă nu cumva, numărul lor chiar s-a înmulțit.
Lucrurile nu curg pe un singur făgaș, ele se amestecă, lumea văzută și cea nevăzută se întrepătrund.
Nu puține au fost emoțiile, nici prea ușoare încercările.. De tot felul . Mi-au fost necesare niște stări speciale: răbdare, toleranță,( nu sunt chiar o campioană, dar m-am străduit) tăcere, atunci când ar fi trebuit să mă revolt.
Evenimentele s-au succedat cu mare repeziciune, uneori plăcut, alteori agresiv: oameni suntem, așa că nimic din ce este omenesc nu ne poate fi chiar străin.
Ce am învățat?
Nimeni nu te poate transforma. îți ești singurul stăpân.Întâmplările doar te marchează . Credința este firul care te leagă de Creator, intermediarii rămân cu ale lor treburi, de multe ori străine total de misiunea pe care o au.
Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii
Și uliii de seară dau roate după pradă.„
Vasile Voiculescu
Voiam ca, la întoarcere, să fiu mai tolerantă decât ființa care plecase la drum. Sper să fi reușit.
Ce am prins eu cu puterea mea de înțelegere, în cele șase zile petrecute în Țara Sfântă, este acea armonie suavă între suflet și univers, simțire deschisă acolo unde toate câte sunt se împletesc:trecutul, prezentul, Pământul și Cerul, drumul, marea, uscatul,arborii, lumina,florile,sunetele , gândurile.
Am văzut cam toate locurile în care voiam să ajung, să calc cu piciorul căi și pietre, să văd, să ascult, să percep.
Inițial existase un program, dar, cum de cele mai multe ori, socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, programul s-a cam încropit, informațiile primite legându-se greu.Mi-am cumpărat cărți, am făcut fotografii, sper ca după ce vor dispărea oboseala și dezamăgirea să-mi adun gândurile într-o ordine apropiată de realitate.
Acum , când scriu, am în minte nu doar nume de locuri, port în suflet sentimente create în timpul opririlor, dar și starea trăită privind din mersul autocarului: kilometri întregi de spinări nisipoase, într-o repetabilă adunare, fața crăpată a solului, pe care ici/ colo apăreau livezi de curmali și de bananieri, chibuțuri, acolo unde nu te-ai fi așteptat ca omul să-și caute un rost, soare arzător și drumul șerpuind în deșert.
Marea Galileei, albastră, primitoare, un lac, mai degrabă, pe malul căruia Isus i-a îndemnat pe alți trei apostoli să devină” pescari de oameni„, învățându-i răbdarea. A mers pe mare ca pe uscat”Îndrăzniți, eu sunt, nu vă temeți” Valurile din suflet sunt mai mari decât cele ale mării. A înmulțit peștii, hrănind 5000 de oameni înfometați.
Croazieră pe mare, muzică românească, posesorii vasului știu să se adapteze ușor la ceea ce ar plăcea, muzica populară românească răsună, la catarg se înalță tricolorul..
Se zice că de sus, Marea Galileei seamănă cu o vioară.
Urmează Capharnaum, orașul cel mai iubit al Mântuitorului, Casa lui Petru,
Muntele fericirilor
Matei cap.5,1-16:
"Când a văzut Isus noroadele, s-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:
Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!
Ferice va fi de voi, când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! „
Muntele Tabor.
Drum șerpuit printr-o pădure de foioase, mulți soldați , fete și băieți, ducând ranițe grele și tărgi. Microbuzul oprește în fața mănăstirii ”Schimbarea la față„, loc liniștit, iarbă și flori în toate culorile firii, măslini și curmali, un fel de smerenie se așterne, arde soarele, în arbori se aud triluri.
Atâta pace!
Din nou la drum, se apropie amiază, vizităm Biserica” Bunei vestiri”, izvorul la care Maica Domnului ar fi aflat că ea îl va aduce pe lume pe Mântuitor, catedrala catolică a Bunei Vestiri.
Cana Galileei.
Apa Iordanului, râul sacru., locul unde Ioan Botezătorul l-a declarat pe Isus Fiul Domnului și Mielul lui Dumnezeu.
Râul își face loc printre maluri verzi, mângâiate de sălcii și flori, revăd cu ochii minții scena din filmul ”Patimile lui Isus„, când Ioan Botezătorul îl creștinează pe Isus.
Ce urmează este ceva la limita fragilă care separă credința de kitsch,au mare căutare cămășile albe de pânză, turiștii le îmbracă, taie apa în rând, o frunză de curmal, udată în râu le atinge frunțile, cineva filmează, un cd costă 10 dolari, lumea stă la coadă.
Atâta mulțime!
Alt drum, ondulări de nisip arzător, livezi și piatră, pâlcuri de ierburi, înfometate cârduri de căprițe căutându-și prețioasa hrană, tractorașe la margine de terenuri lucrate cu migală, poteci, straturi de legume, flori, răsărind în întinderea fierbinte.
Ierihon, dudul lui Zaheu,
” Zaheu, coboară, căci astăzi vreau să dorm în casa ta„
Biserica grecească ortodoxă, o școală pentru copiii familiilor nevoiașe, călugărițe/. învățătoare, mașini , câte un măgăruș rătăcit de stăpân. La poartă, poartă, un puștan cu ten măsliniu , înfruntându-și fratele mai mare, pentru concurență, vinde banane, știe prea bine valoarea banilor.
Popas de un ceas la Marea Moartă, unul dintre cele mai joase locuri de pe pământ, pe locul Sodomei și Gomorei. În N sunt peșterile de la Qumran, unde s-au descoperit Manuscrisele, cu istoria despre Dreptul Lot și soția lui, prefăcută în stâlp de sare.
Coborâse seara, când am ajuns la „”Zidul Plângerii”, construit de către Irod, regele Iudeii, în anu 20 î.H. Construirea zidurilor ar fi durat 11, perioadă în care, în Ierusalim , a plouat doar noaptea.
În anul 70 e.n. , romanii au distrus Ierusalimul și Templul său. Începând cu secolul al XVI-lea, Zidul a devenit locul principal de perelinaj pentru evrei
Lumina se prelingea în raze lungi peste ziduri, colorându-le matern, peste trandafirii din vasta grădină pluteau acorduri simfonice, undeva în piață mulți tineri se adunaseră într-un dans, nu știu dacă improvizat,.Trecutul și prezentul își dădeau mâna într-o armonizare greu de explicat.
Am atins zidul cu palmele și cu urechea, m-am simțit învăluită de un val cald, de emoție, noaptea se așternea blândă, ca o uriașă mănușă, din adâncuri venea trecutul cu ale lui nebănuite înțelesuri
Dimineața de vineri începe cu intrarea pe Poarta leilor, urmând Drumul Crucii. Via dolorosa se strecoară printre străduțele întortocheate ale vechiului Ierusalim, începând de la Mănăstirea ”Ecce Homo”, până la bazilica Sfântului Mormânt. Este drumul pe care Isus l-a făcut ducându-și în spate crucea de la sala de judecată a lui Pilat, „O! voi care treceți pe lângă mine priviți și vedeți dacă este vreo durere ca durerea mea”
până la Colina Căpățănii , Golgota. Locul crucificării.
Sacru , smerenie, meditație, tăcere, simțire, durere și zbucium, tragism, pietre în lumini și neliniști.
Atâta lume!
Sfântul Mormânt,
„Iosif a luat trupul, l-a înfășurat într-o pânză de in și l-a pus într-un mormânt nou al lui însuși, pe care-l săpase în stâncă.
Apoi a prăvălit o piatră mare la ușa mormântului”
viața și lumea cu ale lor mereu nerostite întrebări,
Un strop de speranță.
„Cina cea de taină„
O zi încărcată, Biserica Înălțării domnului”Biserica Lacrimei „ Tatăl plânge„ Biserica Națiunilor„, pe ai cărei pereți ”Tatăl nostru ”este scris în toate limbile pământului. Varianta românească este chiar în interior.
Grădina Ghetsimani
La poalele Dealului Măslinilor, pe o suprafață de 20 de
hectare,măslini bătrâni, ale căror rădăcini se adună întocmai ca neamurile lui David, în statul Israel, scorburi adânci, uitate de timp, orbite rămase deschise către lume, pacea înserării, pași tăcuți, raze piezișe atingând frunzele.
hectare,măslini bătrâni, ale căror rădăcini se adună întocmai ca neamurile lui David, în statul Israel, scorburi adânci, uitate de timp, orbite rămase deschise către lume, pacea înserării, pași tăcuți, raze piezișe atingând frunzele.
Locul drag al Învățătorului, arestat aici de către soldații romani și de gardieni ai Templului Herodian.
„Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă.Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii
Și uliii de seară dau roate după pradă.„
Vasile Voiculescu
În dimineața de sâmbătă, multe ar mai fi fost de văzut, împrejurările ne sunt potrivnice, ne oprim la ”Biserica Nașterii Mântuitorului”, moment încărcat
de mare, mare emoție, lumea toată cântă ”Tatăl nostru”.
„Grota laptelui„. sacru, liniște, smerenie.
Ne despărțim cu emoție de o lume în fiecare oraș își are propria identitate venerată, dominată de mesaje profunde, de miracole și de simboluri sacre.
Vreau să păstrez lumina tainică a unor clipe;
imaginea acea mai tulburătoare cu care ochii mei s-au întâlnit în seara aceea blândă, când am ajuns în Ierusalim; lumină cernută din cer și de aievea, ramuri colorate mângâiate de briza înserării, buchete de gânduri, ceva inimitabil.
Trăire în cea mai tainică mantie.
Vreau să păstrez starea!
De fapt, este ceva incomunicabil.
Prima zi de noiembrie 2018, la Zidul Plângerii.
Vreau să păstrez lumina tainică a unor clipe;
imaginea acea mai tulburătoare cu care ochii mei s-au întâlnit în seara aceea blândă, când am ajuns în Ierusalim; lumină cernută din cer și de aievea, ramuri colorate mângâiate de briza înserării, buchete de gânduri, ceva inimitabil.
Trăire în cea mai tainică mantie.
Vreau să păstrez starea!
De fapt, este ceva incomunicabil.
Prima zi de noiembrie 2018, la Zidul Plângerii.
.”Nu ne putem măsura iubirea prin ceea ce nu facem, nici prin ceea ce refuzăm”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)