de maine,

alta faina se va macina la moara.//

Or fi si porecle simpatice, nu zic nu. Cele mai multe sunt patimase, zgarie , lovesc..Stii cati copii, la elevi ma refer , am vazut suferind groaznic de pe urma lor? De asta, niciodata nu vorbesc despre cineva , numindu-l cu porecla. Cand vine vorba de politicieni, oricat de revoltata as fi, nu pot sa ma gandesc la porecle. La injuraturi , da, recunosc, dar in gand. Cum mi-ar sta , sa zic de toate cate nu sunt cum ar trebui sa fie, si sa injur sa ma auda lumea? Ma racoresc, ma descatusez, in gandul meu, eu cu mine. .
Nu despre asta vreau sa vorbesc, de fapt, am atatea in minte, ca nici nu prea stiu cu ce sa incep. Uite, fiindca tocmai am fost la cumparaturi, o sa vorbesc despre aprovizionare, da, despre aprovizionare , ieri si astazi.

Inainte de ’89, in zilele cand se da ratia de zahar, unt, carne, paine, untdelemn, unii vecini se anuntau de la ferestrele apartamentelor, apoi se asezau la cozile incolacite pana in piata si carau sacose uriase cu tot ce puteau gasi. Umpleau frigiderul, camara, balconul. O colega de cancelarie, la un 23 august, isi cumparase o plasa cu sapunuri si pasta de dinti. N-am comentat nicicum atunci, dar n-am uitat.

Mi-am amintit aseara, cand, mergand la unul dintre supermarcheturile din oras, am vazut aceeasi inghesuiala , aceeasi disperare pe fetele unora , ca atunci. De maine creste teveaul, da? Asa ca, lumea, cu mic cu mare , fuga, la cumparaturi! detergenti, e bine, tot ne spun altii nespalati, zahar, asta e rau, creste glicemia, ulei, rau, creste colesterolul, pui, cascaval vidat, cereale , salam, cafea..Nimeni nu mai citeste pe pachet, cate euri, ce termen, toti imping carucioarele, casierele nu mai prididesc.
In parcarea din fata , masini fitoase, burti revarsate, burice goale, zapuseala, desi un nor ameninta, telefoane mobile, toti vorbesc, ce-or fi avand de intrebat/raspuns/comunicat..
Un caine plictisit isi taraie coada pe trecerea de pietoni, insul de la volan franeaza brusc. Un copil se joaca intr-o baltoaca.
In fata blocului aceleasi trei’ doamne’ n-au terminat conversatia inceputa cine-stie- de – cand.
Ziua se pierde greoaie peste copacii care au depasit ca inaltime blocurile. Miroase a flori de tei. Dulce binecuvantare!
Instinctiv, iau telecomanda-animale inecate, izbite de valuri negre, figuri disperate, saci de nisip, strigate, namol, un dulap fara usi, valuri fara maluri, reporteri ragusiti. Deasupra cerul. Intunecat. Preot (sin)ucigas, in casa Domnului.Undeva, la un liceu, bacaloriatul domnului ministru cu nume predestinat costa 2000 de lei. Curat murdar, domnilor profesori..
Va inscrieti in partidul poporului? Haideti, este haiducesc , sa stiti, o sa luam de la bogati si o sa va dam dumnevastra , saracilor, si eu am fost baiat sarac..Catuse imaginare..
Domnu’ dan, sa ma ajutati si pe mine, zice cea mai frumoasa fata cu fundite, daca nu fac operatia de o suta saptezeci de mii de euro, pot sa mor, lasati numarul de telefon, poate se gasesc niste suflete milostive. Mai tarziu, domnu’ dan o sa povesteasca ce se intampla cu un canin personal, curg reclamele, se inmulteste averea.

Pe realitatea, domnul Boc da intruna palme unei femei care a lesinat, unii spun ca e rau, altii cred ca mai bine nu trecea pe acolo, actorul Mircea Diaconu stabileste ca mecanicul de locomotiva nu trebuie sa impinga trenul avariat in mijlocul campiei.
Cate Romanii or fi?

'Numai cu inima

poti vedea bine, lucrurile esentiale raman vesnic ascunse ochilor.'
Amintindu-ne astazi de Antoine- Marie Roger, viconte de Saint-Exupery- 29 iunie 1900/31 iulie 1944, creatorul uneia dintre cele mai frumoase povestiri pentru copii, dar si pentru oameni mari', Micul print', sa redevenim, fie si pentru cateva clipe, COPII!






'Toti oamenii mari au fost , mai intai, copii, numai ca putini dintre ei isi amintesc'.

cine pe cine invata?

Ne tragem din maimute, asa-i? Sau , intre timp, lucrurile se vor fi schimbat?
Am sa spun o poveste, pe care o stiu de la un tanar, acelasi tanar, de la care am auzit mai multe povesti.
Zicea el ca a primit de la un prieten , fiul unui paznic al unei statiuni de cercetari, un mail/ . Continutul suna cam asa: niste oameni de stiinta au vrut sa vada, daca, dupa atatia ani de la disparitia lui Darwin, maimutele, adica , stramosii nostri, ne mai seamana. Sau daca noi.. ..ma rog, au facut un experiment.

Intr-o cusca, au pus o scara , nu prea inalta, vertical. Pe ultima treapta a scarii, au agatat niste banane, mari si frumoase. Imediat, o maimuta s-a si cocotat sa inhate bananele.

Cercetatorii au lasat-o sa se rasfete, dar au turnat o galeata de apa peste celelalte.
Alte banane proaspete si numai bune de mancat au fost agatate in capatul scarii. O maimuta pofticioasa a tras cu ochiul la surate si , crezand ca nu este vazuta, repede- repede, a inceput sa se catere. N-a scapat de vigilenta colegelor, asa ca a primit o chelfaneala zdravana. Dupa cateva zile, indiferent cat de puternica era aroma bananelor, nicio maimuta nu se mai incumenta sa urce.
Oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta dintre cele cinci existente in cusca. Cum a vazut bananele, fuga!pe scara. Celelalte i-au aplicat o corectie strasnica. A fost inlocuita alta maimuta si, tentata, a primit o si mai mare bataie, pentru ca si prima maimuta i-a tras cateva labe. S-a intamplat cam la fel, pana cand toate maimutele au fost inlocuite.
Desi peste cele din cusca n u s-a mai turnat apa, ele continuau s-o bata pe indrazneata care jinduia dupa banane.
Oamenii de stiinta si-au formulat concluzia, imaginandu-si ca, daca ar fi fost posibil un dialog intre ei si maimute, una dintre ele, liderul de opinie, ar fi raspuns la intrebarea- de ce o bateti pe colega voastra care vrea banane? cam asa ' nu stim , dar aici, in cusca, totdeauna asa a fost'.
p.s. mi-a venit in minte povestea, nu doar dupa ce am constatat ca, si in virtual, unii folosesc ghearele , fara ca macar sa se vada treptele scarii.

intre statii

Citim carti de tot felul- pentru suflet, pentru minte, impuse, recomandate, dorite, necesare, asteptate, intamplatoare. Recitim carti. Putine. Pentru ca .., pentru ca.
Citesc o carte recomandata’ Alimentatie inteligenta’, autor, cum era de asteptat, un medic- Emil Radulescu. Nu stiu mai nimic despre el. Cartea este interesanta, documentata, cum altfel ar putea fi o carte semnata de un specialist?scrisa pe intelesul oricarui cititor.
Ma opresc la un capitol care m-a impresionat, si, pe care , de altfel, chiar imi doream sa-l gasesc- Stilul de viata influenteaza sanatatea si longevitatea’. Cred ca tot omul, fie ca recunoaste, fie ca nu, isi doreste sa traiasca cat mai mult si cat mai frumos.
Uite ce spune cartea mea: acum 35 de ani, doi autori americani au initiat un studiu, pentru a vedea care factori ai stilului de viata ajuta la prelungirea ei, avandu-i ca subiecti pe cei sapte mii de locuitori ai oraselului Californian Alameda Country.
Belloc si Breslow- cei doi cercetatori- au identificat 7 factori de sanatate, care intretin si mentin longevitatea:
1.zilnic , 7/8 ore de somn;
2. sa nu se manance nimic intre mese;
3.masa de dimineata( nu mic dejun) sa fie luata cu regularitate;
4.mentinerea greutatii corporale in limite normale;
5. activitatea fizica efectuata in mod regulat;
6. abtinerea de la alcool sau, cel putin, un consum moderat;
7. abtinerea de la fumat.
Urmarirea , timp de 9 ani , a subiectilor a condus la ideea ca procentul deceselor celor care au incalcat toti factorii sau pana la 4 dintre ei, a fost de 20%, in timp ce , pentru cei care au respectat toti indicii, mortalitatea a fost de 5,5%.
Nu mi-am propus – nici sa fac vreo reclama cartii, nici un rezumat . O chestiune mi se pare demna de luat in seama- varsta sanatoasa, in legatura cu care si eu m-am supus unui test.Rezultatul m-a bucurat. Nu-l comentez.
Lucrurile ar sta cam asa: o persoana de 50 de ani, care ar respecta un numar bun de obiceiuri sanatoase, poate avea aceeasi varsta fiziologica sau aceeasi sanatate cu o persoana de 35 de ani.
O alta persoana, care n-a respectat un stil de viata sanatos, ar corespunde varstei de 70 de ani. Esenta acetui experiment ar fi ca varsta sanatatii cuiva poate fi mai mare sau mai mica decat cea inscrisa in actul de identitate, in functie de stilul de viata adoptat.
As incheia cu o anume secventa din carte, referitoare la relatia dintre creativitate si imbatranire- un artist poate fi productiv , pana in ziua mortii. Exemple sunt multe:Tizian, Monet, Hokusai, Cassela, Goya.
Am cautat, spre exemplificare, Nuferii lui Monet. I-am gasit in Wikipedia.//

De-abia plecasesi, Tudor Arghezi

De-abia plecasesi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ti-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam si să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

daca

esti foarte bun prieten cu medicul de familie inseamna ca durerea ti se ia cu mana?
Sau ca maine vei fi mai sanatos decat ieri?//


esti pensionar inseamna ca, dupa ce ai auzit vestile pe care le asteptai , maine o sa-ti fie mai bine?
Copiilor si nepotilor tai, bugetari , le va fi mai buna ziua?

orice drum,

cat este de lung, incepe cu un pas.

Este bine sa -ti urmezi propriul drum, dar numai daca este un drum care urca.

Nu merge pe unde te duce drumul, mergi pe unde nu exista drum si lasa o urma.


Chiar de-ai fi Alexandru Macedon, nu porni la drum fara batrani.

( Batranei din fotografie i-am dat aseara un leu. Saru'mana, domnisoara, mi-a spus, privindu-ma in ochi. Sa ma bucur pentru compliment, ori sa plang ca eu mergeam la concert , iar ea , pe aceeasi strada , strangea bani pentru o paine?)

Cand ai 10 pasi de facut, 9 pasi sunt la jumatatea drumului.

Nu suntem decat molecule de drum...

o fi bine, o fi rau..

Undeva, intr-un sat , uitat de lume, traia un om . Singura lui avere era un cal. Alb, puternic, frumos. Puteai trece pe sub el, fara sa-ti apleci capul.
Omul abia isi tinea zilele si familia. Isi iubea calul, asa cum isi iubea lumina ochilor.
Saracia crestea cu fiecare zi. Localnicii i-au cerut sa le vanda lor calul. I-au oferit multi bani.
Omul s-a gandit, s-a uitat la copiii flamanzi, s-a uitat si la calul sau, si a refuzat oferta. Cumparatorilor nu le venea sa creada. Si l-au intrebat de ce isi condamna familia la saracie si chiar la moarte. Scarpinandu-se in cap, omul a zis mai mult pentru sine o fi bine, o fi rau..
Si iarasi au venit alti cumparatori, oferindu-i si mai multi bani. Si omul a raspuns la fel.
Intr-o zi, cineva a lasat usa grajdului deschisa. Calul a fugit . Au venit satenii Ai vazut? Dumnezeu te-a pedepsit..trebuia sa-l vinzi, familia nu ti-ar fi murit de foame.
Omul a privit catre cer, zicand mai mult pentru sine o fi bine, o fi rau..si a intrat in casa.
Peste cateva zile, calul s-a intors. A adus inca trei cai salbatici. Omul i-a ingrijit, erau mari si puternici. Si toata lumea il pizmuia. Celor care il intrebau daca are un cal de vanzare, le raspundea ca nu se poate desparti de niciunul, o fi bine, o fi rau..
Intr-o zi, fiul lui a plecat undeva , in alt sat. Calare pe calul cel mai puternic. Undeva, pe o costisa, a cazut. Si-a rupt trei coaste.
Oamenii il invinuiau pe omul care nu si-a vandut calul si , uite, Dumnezeu l-a pedepsit. El asculta si, uitandu-se la cer, vorbea mai mult pentru sine, o fi bine, o fi rau…
Intr-o zi , a inceput razboiul. Toti flacaii din sat au primit chemare. Au plecat si nu s-au mai intors. Niciodata.
Feciorul ranit a fost lasat acasa. Oamenii il ocoleau, privindu-l chioras.
Batranul se uita la cer, intrebandu-se o fi bine, o fi rau…

Cunoaste cineva calea cea dreapta?

p.s. Povestioara am auzit-o de la un tanar teolog , in urma cu vreo zece zile, calul, de pripas, pe internet.

Le dau mai departe- o fi bine , o fi rau..

fara calcule

Durere mare. Toata lumea plange.
In televiziuni, prin ziare, in sala Parlamentului- cati mai trec pe acolo, ca vorba cuiva- multi au fost , putini au ramas, pe la cozi, cum care cozi? la izvor, ca, deocamdata, ceva se da , pe gratis, fara lista de asteptare, pe bancile din parc, cata vreme , ziua sunt libere.
De ce plange lumea? Plange cand vine vorba de pensii. Tinerii plang, ca li se taie din salarii, sa se dea batranilor. Pentru huzur. Altii suspina gandindu-se la ajutorul pe care nu-l vor mai primi de sub perna bunicilor, morti de inanitie.

Pensionarii nu plang. Nu mai au lacrimi. O viata intreaga le-au varsat , fara sa stie ca vor mai avea nevoie de ele. La propria inmormantare.
Pana ieri se povestea ca pensiilor li se va scurta coada cu 15%. Unii au mai lungit-o, adica au dublat partea care urmeaza sa ajunga inapoi la stat.
Altii vin cu o teorie si mai intunecata, cica in scurta vreme nu vor mai fi pensionari. Au citit pe 'Nasa despre radiatii solare'.
Propun un exercitiu . Optimist , in felul lui:
Un paznic de noapte moare in timpul zilei.
Intrebare: ce pensie va avea?

in mai putine vorbe

Opt zile departe de zgomotul orasului.

Tot atatea dimineti fara cafea, fara politica, fara amenintatrea crizei.

Doar verdele culmilor domoale ale masivului Cozia, scaldate de sopotul Oltului. Acum ii cred pe localnicii care il vad in forma bizara pe care vremea a sapat-o in stanca, pe Decebal , dormindu-si eternitatea, cu fata catre cer .In diminetile limpezi, dupa ce negura se pierde in zari, pe bolta limpede, profilul lui domina muntii. In toata maretia .

La Cozia, salasluieste, inca, umbra lui Mircea. .

prin locuri stiute

Oricare le-ar fi destinatia, plecarile au ceva special.
Cu graba, neliniste, cautare, liste mereu ratacite, lucrusoare asezate cat sa incapa, la ce renunt, ce-ar mai trebui, vai, cat de multe sunt, la munte vremea se schimba usor.. ganduri de ieri , vise de astazi.

De multa vreme , la inceput de vacanta, primesc flori.
Mesaje tacute. In grai de parfum si nuante.
S-au tot adunat, pastrandu-si culoarea, intr-un buchet urias, manunchiuri cu nume de clase si de chipuri dragi. Vremea nu le stinge frumusetea. Sunt, cumva, mai grave.
Ador florile de camp. Povesti risipite la margini de drum. Printre spice si spini. Vorbesc sub licar de stele, mangaiate de lungi fire, toarse din caier de luna. Pentru ele, ciocarlia, inca, isi spune povestea. Stropita cu lacrimi de roua.

Nu pot lua cu mine buchetul proaspat de ieri. Ar ocupa prea mult spatiu.
Il las in fereastra. Cu tot dragul.

cu arcusul prin Europa

Fiecare vacanta mare ma indeparteaza putin cate putin de inceputul meseriei in care am investit multa dragoste. Mi-am iubit elevii cu grija mamei- nici prea blanda, nici prea aspra. Si pe cei talentati , dar si pe aceia care, din cine-stie-ce – motive, nu prea se omorau cu invatatul. //
Cand am fost numita, pentru prima oara diriginta, ei erau in clasa a VII-a, majoritatea - baieti rromi.
Scoala?-o constructie modesta intr-un sat micut, sarac, situat la 7 kilometri de statia de autobuz. Nu-mi mai amintesc daca imi era greu sau usor. Stiu doar ca multi elevi lipseau de la ore . Parintii erau lautari. Isi incurajau fiii sa le calce pe urme. Ii luau la nunti de vineri. Copiii veneau la scoala miercuri si joi. Unii lipseau cu saptamanile. Am inceput sa-i vizitez acasa . Imi era teama.
Casele nu aveau garduri, dar erau pazite de caini.
M-a insotit seful clasei. Il alesesem , fiindca avea cele mai putine absente. Stia sa citeasca si, din cand in cand, isi facea si temele . Scund, cu par des cret, mereu cu manecile prea lungi ale unei haine , care parea de imprumut . Fusese a tatalui sau a vreunui frate mai mare.

Mi-a spus sa nu ma tem-are el grija! Si a avut.
Am cunoscut atunci familii cu multi copii . Trei- patru care ar fi putut merge la gradinita, doi-trei ceva mai mari . In camarute intunecate, cu lut pe jos si paturi joase, se inghesuiau noua- zece suflete.

Vorbele imi ramaneau pe buze. Ce raspuns puteam primi la intrebarea-De ce nu-l lasati la scoala?
Am revazut satul dupa multi ani, cand a trebuit sa merg la Consiliul Popular, pentru o adeverinta.
Acelasi drum serpuit, cu multe gropi . Case mari, vopsite in toate culorile, strajuite de garduri de ciment sau de fier forjat. In curti-masini si, pe langa ele - gaini , rate , curci si chiar cate un purcel.

Baietii poarta blugi si lanturi groase de aur, la gat si la mana. Fetele au bluze mulate si se fardeaza pronuntat. A disparut saracia. Multi tineri au plecat sa-si incerce norocul , cu vioara si cu acordeonul prin Italia, Spania sau Franta. Sotiile lor isi oxigeneaza parul si poarta bijuterii scumpe. Ei se reintorc cand cade frunza . Cu masini luxoase.
-Iti trimiti copilul la scoala? l-am intrebat pe cel care, cand era elev , imi aducea primele micsunele culese din zavoi.
-De, doamna, nu chiar zilnic. Avem cateva discoteci in sat. Si biliard si internet . Cand plec sa cant la vreo nunta si ma intorc dupa doua-trei zile, nu-l gasesc acasa.
Am revazut si scoala. N-am intrat, pentru ca nu mai cunosc pe nimeni. Am privit-o din mers. S-a schimbat putin. Are termopan . In curte - doua porti de fotbal si o magazie cam darapanata. Probabil pentru lemne .

Niste gaini fara ocupatie se invart in jurul unui caine plictisit.
Satul acesta isi are locul lui pe harta.
Si in lume . Pe valea Raului Doamnei .
Fiii lui , cu pasaport si arcus, bat la portile Europei.
Sunt cetatenii ei .

ochelari progresivi

Oscaruri muzicale si trandafiri albastri //
La capatul unei zile toride, nu doar din cauza vremii, timp de doua ore, intr-o sala plina, am avut privilegiul de a simti bucuria , pe care, de prea putine ori in viata iti este dat s-o traiesti. Sub bagheta magica a dirijorului austriac Gottfried Rabl, filarmonica noastra a prezentat, intr-un concert extraordinar, pagini célèbre din coloana sonora a unor mari filme , rasplatite cu oscaruri, de-a lungul vremii.//
.....................................................................................................................................................................................
Acesti tineri frumosi ai timpului nostru

La intoarcerea acasa, mai mult de jumatate din masina era ocupata de niste studenti simpatici , cam zgomotosi. De pe locul meu, i-am putut vedea pe toti, erau vreo douazeci, mai multi baieti. Ca la comanda, in dreptul fiecareia dintre cele trei biserici pe langa care trece autobuzul, inceta orice soapta . Toti se inchinau.

Conteaza ca o faceau cu gandul la examenele trecute sau viitoare?

........................................................................................................................................................................
Captura

Acasa, am deschis televizorul.
Pe un post foarte solicitat , oameni mari discutau chestiuni mult mai arzatoare decat temperatura acestor zile de ciresar.
Asa am aflat ca s-a descoperit un robinet deschis, prin care 11( unsprezece) evazionisti inselau statul .
Sunt elevi din Vrancea, cu varste intre 11 si 18, ani care au distrat publicul din Focsani, jucand in Snoave cu Pacala sau Cocoselul neascultator. Contaminati de neascultare, n-au fost constienti , pe deplin, de calitatea lor de cetateni, dupa ce au castigat pentru prestatia artistica cate 30 ( treizeci) de lei.
Doar 5 dintre artisti si-au depus declaratia de venit la administratia locala. Ceilalti s-au sustras de la plata impozitului, inseland statul cu cate 7( sapte) lei de persoana, aducand astfel , cu sau fara stiinta, prejudicii bugetului tarii.
Institutia abilitata a ‘intrat pe fir’, somandu-i ca, daca in 48 de ore nu-si vor achita impozitele, , vor fi atacate conturile bancare ale parintilor sau vor primi amenzi de la 10 la 100 de lei, conform articolului 219/ alineatul 3 din OG. 92/2003, completata si modificata.
Ca sa se stie.

incapacitatea de a reactiona

Nu, n-o sa povestesc intamplarea, este rea, gretoasa, daca mi-a facut atata rau, de ce sa-i supar si pe altii? Mi-a lasat, asa, un gust amar, dar si un fel de forta de a rupe. Nu pot. Nu pot sa rup, nu mi se pare corect. Nici chiar pentru mine.
Poate ca ar fi trebuit sa reactionez, n-am putut, mi-am inghitit vorbele. Acasa, am deschis, la intamplare, prima carte pe care am pus ochii, Pessoa, Cartea nelinistirii.

Cum sa ma linistesc citind ?
‘La ora actuala , lumea le apartine doar imbecililor, celor lipsiti de suflet si agitatilor…La jumatatea drumului intre credinta si critica se afla popasul ratiunii. Ratiunea este sa crezi ca poti sa intelegi fara sa crezi, dar tot credinta ramane, fiindca a intelege contine si presupunerea ca exista ceva de inteles’.

remember

Multa vreme, adica atat cat elevii mai mici au avut pentru acasa de scris teme, postarea mea cea mai solicitata a fost propozitii-independente, din iulie 2009. Bineinteles ca nu prea avea legatura cu ceea ce cautau ei- propozitii gata facute.
Zilele trecute , Daurel observa ca il tot solicita elevii care tocmai isi incheie cursurile gimnaziale sau liceul. Cautau discursuri, bineinteles, gata scrise.
Ieri si alaltaieri s-au mutat la mine .
Am scris , in 2009 , despre doi dintre profesorii mei-despre unul pentru ca a insemnat atat de mult pentru mine, incat am ales sa devin profesoara de limba romana, desi am terminat sectia real a unui liceu teoretic. Despre celalalt profesor- diriginte, am scris , pentru ca , prin felul lui rigid si special, m-a determinat sa invat chimie , de frica. Dar, dupa ce am ' incasat doi de 3 in aceeasi saptamana, am invatat atat de bine, ca as fi putut intra, fara probleme , la facultate.
Nu stiu daca musafirii mei, cautatorii de discursuri, au gasit ce le trebuia in postul cu multa recunostinta. 13 septembrie 2009//

A inceput scoala. Sub semnul incertitudinii.

Din noianul de imagini pe care le port in suflet, se desprinde figura intaiului meu profesor de limba romana, domnul Fulga.
Amintindu-mi-l, il asociez , involuntar, cu caietele mele de notite, niste maculatoare fosnitoare , cu foaie galbuie, aspra . Scrisul, pe tabla si in caiete, trebuia sa fie impecabil. Titlul era marcat printr-o subliniere speciala , pe care, mai tarziu, le-am cerut elevilor mei s-o respecte. Acorda mare atentie memorarii textelor frumoase ; stiu si acum fragmente mari din "Scrisoarea III","Amintiri din copilarie”,"Ardealul". Rostirea clara, limpede , a textului, isi avea partea ei de frumusete.

La vremea aceea, nu stiam ce inseamna sa ai un dascal adevarat. Nici ca eu insami voi fi profesoara de limba roamna. Poate ca simteam doar , in marea mea admiratie pentru profesor. Era singurul din zona aceea care terminase Facultate de Litere si Filozofie.

Inalt , imbracat totdeauna ireprosabil, desi venea la scoala , adesea, cu o motoreta visinie "Simpson", impunea respect tuturor , parinti , colegi.

Am pastrat multi ani caietul de teze din clasa a V-a. Cand, nu stiu din ce cauza , nu l-am mai gasit, am suferit. Ca dupa un dar nepretuit. Erau subliniate cu creion rosu doua sintagme.

Retin ca am avut si o greseala de scriere, care nu s-a mai repetat vreodata incepe ai, in loc de incepe a-i.

La sfarsitul tezei , domnul profesor a adaugat: Desi lucrarea nu este lipsita de unele greseli de exprimare si de scriere , este foarte buna. Ea anunta pe viitorul intelectual. Daca vei munci mult si fara intreruperi , vei cuceri cetatea stiintei.

N-am schimbat niciun cuvant din vorbele dumnealui , pentru ca n-am uitat nimic din ce era scris pe teza mea. M-am intrebat , adesea- ce voi fi scris cu mintea mea de atunci, incat sa-l fi impresionat , sa-mi scrie atat de frumos? N-am cucerit cetatea stiintei, dar mi-am facut meseria cu daruire si dragoste.
Vremea fuge ca nebuna...36 de ani de munca. Nu doar la catedra. Cu copiii. Alaturi de ei. Printre ei. Au fost multi , sunt putini, deja tin de trecut. Necrutator este timpul!
Domnul Fulga isi odihneste pasiunea sub o tufa de liliac, nu foarte departe de scoala, unde am invatat.//Si , pentru ca este saptamana in care elevii isi amintesc de dascalii lor, las amintirile sa se astearna...


babacu//iunie 2009//Nu radea niciodata .
Chelia si fata rosie , rotunda , pe care spanzurau ochelarii cu o rama groasa, cafenie , il faceau mai de temut decat atitudinea . Ochii mici , cenusii ne tineau atent sub observatie , astfel ca in clasa nu se auzea nicio soapta. Adresandu-ni-se, asta se intampla de cate ori chema la lectie cate doi sau trei elevi, epuiza intreg campul lexical al preocuparilor noastre de popor mioritic" berbeci", "oi", "ciobani"," la pascut" , "miei".
Daca nu folosea creta , cu care in timpul unei ore de curs umplea de doua-trei ori tabla , se misca incoace si incolo, tinandu-si mainile la spate, calcand apasat cu galosii care ii protejau pantofii.

Dupa primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda . Cine promova la el era un om fericit . Nu exista lectie de zi , asa ca- aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerina- erau teme de care nu aveai cum sa scapi nici in visele tale de adolescent indragostit .

Notele primite cel mai des erau cele de 2, unii , mai norocosi, se puteau lauda cu nota 6 , daca stiau teoria perfect si nu puteau rezolva problema data . Cativa alesi ai sortii erau rasplatiti cu 9. Ei stiau tot.
Pana la sfarsitul anului scolar, toti stiam aproape intreg manualul , la orice ora, din zi sau din noapte, am fi fost intrebati.

La bacalaureat ne-am ales chimia ca proba de examen , iar notele au fost cele mai bune.
Doi ani ne-a fost diriginte. Nu-mi amintesc sa ne fi intrebat vreodata ce vrem sa devenim ori sa-si fi dorit sa afle cate ceva despre noi , despre gandurile si sperantele noastre.

La banchetul de absolvire, l-am vazut razand prima oara , cand un coleg talentat si rebel, astazi medic bucurestean serios, a compus o epigrama despre Ali-Baba si cei 40 de hoti .

Nu l-am revazut de atunci niciodata ; niciunul dintre colegi nu l-a mai intalnit vreodata. .
M-am gandit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de solutii si de substante . Un fel de duiosie , amestecata cu un respect , de care n-as fi putut pomeni in anii de scoala , a inlocuit frica pe care o simteam cand trebuia sa ies la tabla .
Stiu si astazi cateva formule din chimia organica si anorganica ; deseori am rezolvat , cu fiii mei sau cu elevii carora le-am devenit diriginta, cand se plangeau de chimie, de-a lungul anilor, probleme , desi specialitatea mea este una care nu i-ar fi placut nicicum fostului meu profesor.

Timpul rabdator a facut din figura aceea inspaimantatoare un batranel , pe care il asociez , zambind , ori de cate ori imi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi in anii de liceu .

p.s ati avut vreun babacu'?Si ca sa va faceti o idee, Ali-Baba (babacu') este pe randul al doilea; ii recunoasteti ochelarii. Ramane s-o identificati pe subsemnata.

un ochi plange,

zambim cu celalalt.
Rabdam, scrasnim, uitam, trecem, ne ascundem, o luam mereu de la capat, asteptam, privim uimiti in jur, traim, cadem, ne scuturam de praf, ratacim busola, si timpul, si locul, speram..

...cu trenul din Franta!

- Ia spune-mi, Gigele, îţi place să mergi la şcoală ?
- Da, bunicule, îmi place să merg la şcoală, îmi place să vin de la şcoală acasă, dar nu-mi place, deloc, ce trebuie să fac între timp.

Glumita m i-a venit in minte, gandindu-ma ca se apropie vacanta. Vacanta mare, adevarata, ca daca ar fi sa ne gandim la cat de serios s-a invatat in 2009/2010, am descoperi, usor , ca este anul cu cele mai putine zile de scoala. Din 173 s-au bifat 130. Cu mare indulgenta. Motive? O multime- proteste , din cauza salariilor mici, gripa , mai ales , porcina, concediu fara plata pentru profesori, sarbatori, calamitati..
Cu niste ani in urma, circula o cimilitura- pauzele lungi si dese , cheia marilor succese. S-au schimbat vremurile. Si oamenii. Strigatura s-a demodat.
Apa trece, urmele raman.
La ce bun atata scoala, daca mintile luminate iau drumul strainatatii, iar celelalte fac cu totul altceva decat au invatat, in cel mai fericit caz?
Tezele si examenele se pot inghesui printre greve. Examinatori se gasesc, pentru un banut, oricat ar fi de ruginit.
Ziua invatatorului a disparut. La ce bun? Cine sa multumeasca ? pentru ce? cui?
Au aparut alte prilejuri de veselie- zilele scolii. Intre 3 si 5 zile. In functie de culoarea sefului.
Nici verile nu mai sunt ce-au fost.
Pana in septembrie e cale lunga.
Nu aduce anul ce aduce guvernu’.

fara titlu

De dimineata, trandafirul cel mai bogat din gradinita, cu disimulata cochetarie, si-a aninat in fiecare din multimea de ramurele cate o floare . Unii bobocei isi deschisesera petalele moi de cu seara. Asa ca mi-am primit buchetul, spalat cu straluciri de roua.
N-o sa ma plang..a mai trecut un an. Fara cateva ore.

Adica, inca, este ziua mea.

' mincinosii nu castiga alt lucru,

decat acela de a nu fi crezuti cand spun adevarul’- Esop

Unii o numesc – prudent- diplomatie. Fie vorba intre noi, ca atitudine, se inscrie in acelasi spatiu semantic cu prefacatorie , perfidie, slugarnicie. De multe ori, diplomatii- nu cei de cariera sau, mai stii?-chiar reusesc sa-si intimideze prietenii, rudele , colegii – cu aerul lor superior.
Nu m-am vaicarit ca-mi lipseste , aproape cu desavarsire, arta asta a disimularii, chiar cand am avut de pierdut mult, in plan material, de exemplu, o promovare, un loc mai in fata, un anturaj prielnic.
Cred ca lipsa diplomatiei personale are legatura cu bunica dinspre tata. Sa fi avut vreo cinci-sase ani, cand o tot auzeam daca minti, iti taie popa limba. Intr-o zi, s-a intamplat sa vad cum felcerul satului i-a luat sange de sub limba cuiva. Mai tarziu , la o lectie de anatomie, domnisoara Nitu avea sa ma lamureasca despre practica absolut criminala cu care se incerca vindecarea celor bolnavi de hepatita, cunoscuta atunci sub numele de galbenare. Retin foarte putin din intamplare, suficient, insa, spre a pastra in minte, pentru toata viata, interventia de care zicea bunica.
Daca in copilaria mea , a minti era ceva care sa se pedepseasca barbar, cu timpul, am perceput minciuna , de fiecare data, altfel. Ce bine-ti sta cu rochia asta, sa-ti pui ceva rosu, sa nu te deoache cineva. Asta , cata vreme , persoana era de fata. Dupa ce pleca- arata ca dracu. Sau du-te in cutare loc, sa maturi toata curtea, ca-ti cumpar sandale..si sandalele intarziau o vara.
Pe la 17/18 ani, am auzit, suspinat intr-o romanta, acel nemuritor minte-ma frumos! L-am avut deseori in preajma, l-am asteptat, a venit, a plecat, s-a reinors, l-am folosit si eu, ma mai lovesc de el.., sunt convinsa ca, inca, da bine, in orice mica adunare, nu mai mare de doua persoane.
Unii specialisti spun ca nu se poate trai fara minciuna.
De exemplu , pentru orientali, a fi sincer devine o incalcare a conduitei sociale. La musulmani, sunt pretuite lucrurile ascunse din pudoare , este ofensa sa-l intrebi pe un barbat ce mai face sotia lui.
In lumea moderna, a pastra un secret este o dovada de maturitate si de incredere. Doar in copilarie, te lasi ispitit de insistentele mamei. Asa se pot explica expresiile a-ti pune lacat sau fermoar la gura. Sau tine-ti limba!, inghite-ti vorba!
In ultimele saptamani, cuvantul minciuna si toate derivatele lui s-au intins ca o plaga. Fiecare acuza si-l gaseste mincinos pe celalalt. Daca o iei din aproape in aproape, nu mai ramane loc pentru adevar. Adica suntem o tara de mincinosi. Sau adevarul exista doar la negru. Adica ar putea deveni marfa de contrabanda.
Asta m-a dus cu gandul la un pamflet, atunci ii spuneam simplu- poezie- de Alexandru Vlahuta. Era pe la jumatatea cartii mele de literatura, din clasa a VII-a. Poemul are multe strofe, merita la un sfarsit de saptamana sa fie citit in intregime, chiar cu pixul in mana. Asta , daca volumul de versuri exista in biblioteca. Daca nu, se gaseste pe google.
Uite cum suna ( o parte):

Minciuna stă cu regele la masă.../
Doar asta-i cam de multişor poveste:/
De când sunt regi, de când minciună este,/
Duc laolaltă cea mai bună casa./
O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,/
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!/
Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,/
Scutarul lui nu poate fi oricine./

Ce ţară fericită, maiestate!.../
Se lăfăieşte gureşa Minciună./
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună/
De-nţelepciune şi de bunătate/

Păstor acestui neam ce sta să piară,/
Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,/
De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,/
De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară./

Că tu sălbatici ai găsit aice,/
Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,/
Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul.../
Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice/

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,/
Izvoarele vieţii se desfundă;/
De pretutindeni bogăţii inundă;/
Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă./

E-o veselie ş-un belşug în ţară,/
Că vin şi guri flămânde de pe-afară./
Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume./

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e../.
Cresc flori pe unde calci, şi râde firea./
Tu-mparţi norocul numai cu privirea./
Încai ţăranii zburdă pe la sate!...”

de ieri până mâine

Îmi povestea cineva  că niște specialiști ar fi descoperit cum că, în ultima vreme, timpul fuge mai repede, ca de obicei. Adică ar fi niște rezultate argumentate științific...n-am citit, dar simt, clar, în plan personal, chestia asta cu fuga.

Peste câteva zile, mai adaug un an.

Nu încerc o mare tristețe, dar nici o revărsată bucurie. Dacă aș face media celor două stări, n-ar ieși chiar rău de tot. Și pentru că nu-mi pot alunga nostalgia, postez doua fotografii, primite în dar, cândva, de la cineva  drag. Le-am găsit , în ritualul anual, de căutare, în cutiuța cu oglinda vie.
Orașul Pitești, asa cum l-am văzut prima oară.

avem ceva

din mladierea trestiei, ne indoim, dar nu ne rupem.

Asteptam ceva sau pe cineva care sa ne redea zambetul pierdut. Cu timpul, acceptam faptul ca exista lucruri pe care nu le ( mai) poti schimba, oricat de mult ti-ai dori. Asa ca e ( mai) bine sa nu fie spuse niciodata cu voce tare.
Ce ramane de facut?
Sa crezi ca exista si minuni. Cand trecutul s-ar putea contopi cu prezentul. Sau cu viitorul.//
p.s. or ( mai) fi si alte solutii?

' copilul este ca o oglinda

care te amețește puțin. Sau ca o fereastră. Totodată copilul te intimidează ca și c\nd el știe ce știe. Nu te inșală, pentru că spiritual lui este puternic, înainte ca tu să-l pipernicești’. Antoine de Saint-Exupery//
Ochi rotunzi de nucă proaspătă, rostogolindu-se fără încetare. Vorbe ușor sâsâite, din care nu-ți era prea greu să auzi înjurăturile băiețești. Mai ales de mamă.
Nume de fată, Dana, atitudine incertă. Nu purta niciodată fustă, nu-și vopsea buzele, nici obrajii, cum făceau toate colegele ei, unele chiar mai mici. Își îngrijea  cu sfințenie părul sârmos, blond-castaniu, în care intra  dușmănos foarfeca asistentei, pe care  Dana  o accepta scrâșnind.
În multe zile, lecțiile deveneau spectacol. Chicoteli și pocnete, răbufneli și înțepături,tocmai când credeai că le-ai adunat gândurile rătăcite, lângă tine.
Danei I. nu-i intra nimeni în voie. Câteva profesoare, care trecuseră pe la clasă, după nici  măcar o lună, dăduseră bir cu fugiții. Motive? Haine pătate de ulei, prăjituri scăpate’ din greșeală’ în păr, cate o lingură de pilaf turnată în buzunar, în gluga hanoracului. Sau direct în poșetă, o piedică ‘întâmplătoare, la intrarea sau la ieșirea din clasă.

Prin anii ‘77/78 era aproape imposibil să obții o catedră de limba română mai aproape de casă. În realitate existau destule, dar se păstrau pentru nevestele, iubitele, fiicele, cumnatele activiștilor. Fără pile și relații, fiecare 1 septembrie era un adevărat coșmar. Cuvântul șomer nu circula decât în limbajul de specialitate. Eram licențiate, unele chiar cu gradul I, fără catedră. Primeai ce ți se oferea. Nu prea aveai cum să refuzi.
Asa am ajuns defectolog într-o școală specială. La 22 km de oraș, lux adevărat, dacă în anii anteriori, distanța era dublă. Salariu mai mare cu o treaptă, program de 6 ore pe zi,4 ore la clasă , două ore pentru a-ți însoți elevii la masă și  la programul  de odihnă. Când erai de serviciu, programul începea la 7 și se termina la 15.
Diriginta la clasa a VII-a: copii cu diverse afecțiuni motorii, tulburări de comportament, instabilitate emoțională, retard, agresivitate, vârste cuprinse intre 15 și 19 ani.
Cine m-a avertizat ca Dana este copilul cel mai agresiv n-a glumit.

Primele luni au fost un adevărat război, în care eu și ea ne încrucișam săbiile de câteva ori pe zi. 
M-am întors la cursurile, notițele și însemnările de psihologie din studenție și la puținele cărți de specialitate, găsite prin librării. Aproape nimic nu-mi ieșea cum ar fi trebuit.
Deseori, rămâneam peste program. Fiecare dintre cei 16 elevi avea un dosar voluminos:declarații, însemnări de la miliție, maternitate, de prin școlile pe unde mai fuseseră înscriși, spitale ...
Mă interesa, în mod special, Dana. Nu înțelegeam de ce urăște atât de tare femeile. Din dosarul ei lipsea certificatul de naștere. Nu spun că m-am transformat în detectiv, dar, prin ianuarie, am aflat că mama ei naturală, o alcoolică vârstnică, o abandonase într-un spital din județul Olt. Tatăl era necunoscut. Copilul fusese’ plimbat’ prin multe centre și scoli.
1 martie- ziua ei de naștere- a devenit și pentru ea, și pentru mine o zi bună.
Erau în clasa Danei și câțiva copii ajunși întâmplător acolo- asta este o alta poveste, despre învățătorii și profesorii care trimiteau cu ușurință un copil mai încet în gândire, într-o școală specială. Împreuna cu ei și cu alte colege profesoare  am împodobit o sală de clasa cu flori, desene, baloane. Pe măsuțe, zâmbeau în multe culori bomboane, prăjituri, păpuși cu rochițe de  ciocolată..
Tortul, pregătit acasă, l-am adus cu mare grija pe tren.

 Nimic din  ce i se pregătea nu  știa sărbătorita. Cu greu, o colegă a reușit s-o convingă să intre. Cântece, aplauze, zbor de baloane! Am luat mâna care se lăsa greu prinsă  în palma mea, am apropiat-o de  tort și i-am spus să sufle în cele 15 lumânări.
Nu-mi amintesc decât obrajii ei uzi de lacrimi și degetele de copil tremurând, agățate de gâtul meu.
În anul următor, am obținut catedră mai aproape de oraș. Dana m-a vizitat și la școală,  și acasă. Mi-a cunoscut familia. Am păstrat legătura câțiva ani buni.
Într-o zi, m-a anunțat că se mărită. I-am cumpărat costumul cu care a mers la cununia civilă,fusta neagră și bluză argintie.. .

S-a mutat în casa soțului ei, undeva, într-un sat de munte.
De când s-au schimbat numerele de telefon, nu mai am vești .

Știu doar că atunci când mă gândesc la ea, am o mare bucurie. Ca pentru o plăntuță care a prins rădăcini, înflorind după mulți ani de secetă.
Profesional, pentru mine, Dana nu se compară cu niciuna dintre diplomele olimpicilor mei. Este ceva mai mult. Este un suflet găsit sub un  lacăt ruginit, a cărui cheie se rătăcise.

O fetiță bătăioasă, îmblânzită doar prin vindecarea unei traume , cu care soarta a plesnit-o, brutal peste suflet,de când s-a ivit pe lume.