de ziua LIMBII ROMÂNE

”Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.„
Timpul nu prea are răbdare. Înconvoiat sau repezit, își duce povara cum găsește de cuviință, că doar nu-l trage cineva la răspundere.
Pe câmpuri, în locul unde pe la sfârșitul primăverii se adunau în salbe purpurii macii, țâșnind printre bolovavi și pietre, au năvălit ciulinii, ca altădată cei din Bărăganul lui Panait Istrati.
În cârduri de cocori și-n zvon de frunze rotate,august se retrage cuminte în vechea lui băncuță.
Slănina și mălaiul, materiile prime potrivite pentru a se unge școlile,ca-n vechiul proverb, sunt tot mai scumpe.
Mascată, școala își chinuiește mersul, elevii, de asemenea. Mulți ar vrea ca învățarea să se facă din dormitorul dotat cu laptop, fursecuri, cafea, țigări.
Profesorul învață din toate, că asta îi este menirea: SĂ ÎNVEȚE!
Toată viața.
Brazda lui se numește LIMBA ROMÂNĂ.
La mulți ani, ție, frumoasă unică Doamnă!
”Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.”
Gheorghe Sion

laolaltă , astăzi și ieri

Pânza de iederă i-a cucerit fațada dinspre stradă. Puțin câte puțin. Ca barba nerasă a unui bărbat. Tulpinile lungi s-au sucit, s-au răsucit deasupra celorlalte ferestre, ocolind ușa din lemn masiv, cu impletituri fine, cenușii. Un colț de perdea obosită și câteva ghivece, în care violetele ți-au stins culoarea, amintesc de o mâna grijulie.
În curte, printre pietre stinghere, picotesc fire de iarbă O coțofană își poartâ penajul nou-nouț , incolo si-ncoace.
Casa pare incremenită. Într-un timp numai al ei. Doar iedera își duce drumul.
Cândva, vor fi trecut pe aici niște fete. Două. Frumoase. Elegante.
Mergeau la bal.
În stradă le aștepta o trăsură. Și ei.
Sau doar un vizitiu.
Dincolo de perdele or fi răsunat glasuri. Bunici, nepoți, botezuri, colinde, rochii, sărbători, jucării, lecții, ziare, un baston, lacrimi, ochelari, pălării, râsete, zile și nopți..
Cine știe?
Pereții tac.
Poarta este închisă.
De partea cealaltă a străzii, pe un povârniș, altă casă. Ce- a mai rămas din ea. Ziduri groase, cojite. Ploile și zăpezile au rupt bucăți mari.
Tristă, bătrână și obosită, privește , nepăsătoare, strada.
Prin orbite întunecate.
Jur-imprejur, mărăcini și tufișuri.
Două cuiburi de păsări in salcamii din spate.
Timpul curge.
Mereu leneș.
Două case.
Un car de povești.

despre școala vorbelor

Nu-mi plac  discuțiile agresive. Nici polemicile.  Nu aș putea explica de ce, poate  că prea  aud  atâta larmă în jur, oameni vorbind  în același timp,  fără  acea răbdare a ascultării celuilalt.
  Nu agreez  nici   formele de plural  noi, profesorii, noi,  cei -cu-

stea-in -frunte  sau pe umăr.
Suntem diferiți- asta este foarte  bine,  cred. Ce-ar fi  să  cântăm toți aceeași  moțăită    melodie  sau  să  luăm poziția de  „drepți”, că trece    nu-știu cine....
Dar ceva  de zis, poate că am dreptul la vârsta și la experiența mea: am  lucrat cu  copiii , da asta am făcut,  aproape patruzeci de ani.  în sate sărace-  primul a  fost  unul în care  curții   directorului   i se rupsese  poarta, așa  că  oricine  vedea porcul legat de țăruș,  aici în județul  Argeș.Într-un alt sat, copiii își însoțeau părinții  să le cânte  oamenilor pe la petreceri.  Veneau la școală de câteva ori pe lună.
Un an, am fost „defectolog„ într-o școală, unde copiii aveau probleme speciale,erau
  inadaptabili, pentru că, de prea mici, rămăseseră ai nimănui. Sau pentru că așa hotărâseră   unii dintre învățători.
Am lucrat  niște ani buni  și cu  clase selecționate, cu olimpici.
Copiii  sunt copii.
 Cum și profesorii sunt oameni. Mai mult sau mai puțin.  Unii   sunt devotați,  talentați,  deschiși  la minte și la suflet, alții  sunt altfel.
 Deunăzi, a circulat pe aici cea mai nefericită   justificare  a  domnului care conduce guvernul , cum că  dacă s-ar  aloca  din buget bani pentru mărirea salariilor profesorilor ar fi ceva  asemănător  cu   ceea ce face săracul care se împrumută  ca să se ducă la cârciumă.„Când îți scad veniturile, e ca într-o familie, îți scad veniturile și abia mai ai bani de mâncare, de plata chiriei, nu te duci să-ți bei banii la cârciumă.”
  Stranie  și  dureroasă abordare a   unei probleme  foarte serioase de către  o persoană    care, ierarhic,  ocupă un scaun foarte înalt.
    Bizară este și   intervenția  unei doamne  pe care  un distins jurnalist a numit-o   ministreața.   Persoana care  ocupă  locul  de unde, cândva,  a slujit școala Spiru Haret, a  creat  ceva  paronimic, cumva,  vorbind despre pepsiglas.„Aşa cum spuneaţi şi dumnevoastră, să poarte măşti, să aibă viziere sau fie băncuţa dotată cu PEPSIGLAS, că de fapt despre asta vorba".
 Curat meșteșug de tâmpenie....
  Cum să te aștepți ca  învățătorul de la  Țuțuiatul  din  Deal să învețe săracul,  să  lucreze pe calculator, dacă  „vârfurile ” societății  se împleticesc în  vorbe  fără  noimă?
Totuși,  nu-i înțeleg pe niște domni,  care   de pe margine,  vin cu bățul prin gard,  doar să  asmută  câinii  unii împotriva altora.
  Da,  școala noastră a luat-o de  multă vreme  la vale.  Motivele  s-au încâlcit,  banii s-au dus pe apa sâmbetei, multe clădiri în care  ar trebui  ca  micuții să se simtă în siguranță  stau să cadă;  altă  doamnă, care  a  abramburit  învățământul și a  desființat  școlile  profesionale,  a lăsat  să fie admiși în învățământul superior   indivizi fără bacalaureat,  propune   să devină săli de  clasă  restaurantele golite de pandemie.
  Îmi vin în minte  ”Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă, când povestește   Nică al lui Ștefan a Petrii  cum învățau ei în chilia   bisericii  sau  când  scriau  cifrele cu bețișorul  în grămada de nisip.
Jalnice vremuri  au venit peste noi!
 Dar, dincolo de  toate necazurile,  trebuie  ca școala să rămână școală!  iar profesorul, învățătorul și educatoarea  să se bucure de sprijinul comunității.
Copiii  sunt ai părinților  lor!
 Cui folosește doar  critica  distractivă, fără  a pune în locul ei ceva constructiv?

„Omul nu este doar o ființă finită,

cum vrea să afirme gândirea contemporană, ci şi o fiinţă infinită; el este infinitul sub o formă finită, sinteza finitului şi a infinitului.„
Nikolai Berdiaev, filozof

Nu m-au ocolit deloc problemele, la  viața mea, așa că nici eu nu am putut sări peste ele.  Cum, necum,  uneori  cu  mai multă răbdare, alteori  cu nervi,  ba chiar cu strâns din pumni  sau cu  lacrimi șiroi, le-am cam dat de capăt.

Îmi vine în minte o întâmplare, era vară ca și acum, poate  să fi  fost chiar  jumătatea lui august. 

 Fiul cel mic era student într-o   țară europeană.  Cu bursă.  Ca să -și poată menține  bursa și în anul IV, avea  nevoie nu doar de  note bune. Îi trebuia, din țară, o adeverință cu salariile părinților.  Cumva,  trebuia să justifice că,  dacă   nu ar mai învăța bine sau, din cine știe ce motive  bursa de acolo nu ar putea acoperi creditele,  banii să fie recuperați din salariile de profesori  ale  părinților, salarii care, oricum, erau modeste.

 După ce am bătut pe la nu știu câte uși,epuizată de  câte ori  trebuise  să povestesc ce vreau și de ce , am ajuns  în biroul unui director de la finanțe.

 Omul era  foarte fericit. Nu  pentru că venisem eu cu o problemă, ci  pentru că tocmai primise diploma de  doctor în finanțe. A fluturat-o  mândru,  el ocupa ditamai fotoliul, eu mă așezasem pe un scaun, l-am felicitat și am  povestit  ce  voiam.

  S-a uitat la mine, a ridicat o sprânceană   („student  în Franța, doamnă, și vrea  să plece în Germania?”)  Am spus   că  asta este  voința    fiului meu și că nu fac decât să cer un act etc.

  Și-a chemat secretara, i-a spus ce și cum și m-a invitat  luni  ( era vineri)  să  iau adeverința.

  Nu mai puteam de bucurie!

  M-am prezentat  luni,  am primit adeverința  parafată și semnată de  domnul director.  ( doctor în finanțe,  doctor care   plecase în nu știu-ce țară- în vacanță)

 Acasă, aveam să descopăr  că,  din totalul  celor  două salarii, lipsea ultima  cifră, adică, înțelegi cum vine treaba?   modeste cum erau, salariile  fuseseră  scuturate rău.

Cu semnătura  noului doctor în ale  bugetului.

  Au trecut destui ani  de atunci.

  Din nou  am probleme. De alt  gen, dar tot probleme.

 Acum ar trebui să se rezolve prin telefon.  Sau on line.

Să-ți spun că nu vreau să mă plâng?

 Aștept.  

Sunt răbdătoare. 

cică literatura ar fi verișoară cu bârfa

  cu setea omenească de a afla ce se petrece  îndărătul jaluzelelor( trase)  ale altora.

Aud că astăzi se sărbătorește iubirea pentru citit. ( după ce ieri, a fost ziua pisicii)
S-a întâmplat să  termin lectura celei de-a patra cărți  scrise de  Amos Oz.
   Notez, așa, câteva  idei, pe care  vreau să le păstrez:
Întâi, ceva la care nu mă gândisem până astăzi: 
Care este deosebirea dintre un filozof și un om de rând?
Tu știi?
 Eu nu.
Așa că  aflăm acum:
Omul de rând se uită la un pod si-și spune:podul ăsta se sprijină pe niște stâlpi.

 Filozoful știe că podul nu se sprijină pe stâlpi, podul se sprijină pe legi, și dacă  se va schimba deoodată fie și numai o singură lege dintre cele pe care se sprijină podul- legi ale geologiei, ale fizicii,ale metalurgiei, ale hidrologiei  si ale ingineriei- niciun stâlp nu va mai fi de folos, iar el se va prăbuși sub propria-i greutate, ca un pod din cărți de joc.

Și am mai aflat  astăzi, spre finalul  aceleiași cărți, că nu ar trebui să se vorbească despre „funcția literaturii„.
 Ar trebui să  învățam să aflăm „Darul  literaturii„

Iei o carte, un roman, o poveste și  la pagina-nu-știu-care ți se taie răsuflarea„
”ăsta sunt eu, cum de a știut scriitorul ăsta care sunt secretele mele, secrete pe care  nu le-am dezvăluit nimănui?

  Sau, la altă pagină:
 N-aș vrea să fiu așa, chiar de mi s-ar da un milion de dolari, n-aș face asta„.

Ce am înțeles eu și am vrut să împart cu tine ( dacă treci pe aici și citești) este că  citind ne  redescoperim granițele....

Seară plăcută!

 Cu lectură  pe măsură!

”ceasul meu cine , oare, are să-l întoarcă? „

  

”  Și izvoarele își au rădăcinile lor,
Nici munții  nu țâșnesc dintr-un loc liniștit,
 Nici aripile mele nu cresc din aluatul altor semințe,
Important este cât de mult te poți înălța,
 Ca să cuprinzi nemărginirea...„
  Aripile„, Petre  Nicolescu

”Binecuvântare”, un dar de suflet de la fostul meu  coleg de  bancă din anii studenției. O confesiune lirică, fără detalii ornamentale, o carte care vine din substanța unui eu ce se caută în izvoarele timpului.
Aleargă în „dor de lumină„, uneori  adunându-se într-un spațiu cunoascut, cu străzi, arbori, iarbă și flori, cuiburi în lumină, culori, anotimpuri rotitoare în mers de ceasornic nevăzut.
 Alteori, același eu, prins „în descânt de lumină„, într-o mare de întrebări, în  suișuri, mai apoi  în retrageri, incertitudini, dar și în luminiș, popas pentru alte interogații.
Întrebările fundamentale zidesc constelații, se  alătură în  contemplări metaforice, în  mijlocul cărora  există un loc cu ”sere  solare”, în dans  insolit”Al unei lumi pierdute-n/Cântarea  veșniciei timpului„.

 O sută de poeme!
și tot atâtea parabole, cuprinse între  întâiul  suspin
 ” Îmi este atâta dor”, atingând„Clipa  înaripată” și ”Dansul viclean„, într-o ”Călătorie  cu îngeri”, spre a surprinde, brusc,  prin coborâre în lumea reală, întrupată în ”Labirintul„

Oamenii se răriseră, sperând ca, în drumul lor” să nu  ajungă, ca alții, în propriile labirinturi,

 Curios  era faptul că dispăruseră

Și semnele  firești  ale unui drum

  Cu o țintă anume„.

Un volum pe care l-am citit  cu ochii sufletului larg deschiși, o carte în care l-am tot căutat pe  tânărul delicat, îndrăgostit de chitară, colegul meu de odinioară.

 În locul lui, am descoperit  un  spirit metafizic, un  erudit căutător de sensuri, un  cunoscător al realității zilelor noastre retras în  explorarea  propriei sensibilități, adeverind, cumva, ideea  că  oricât  de sus poți urca și oricât de  adânc ai coborî, nu uiți  niciodată de sine

”  Într-o poveste neterminată,

 Din anii  chemați ai amintirilor„.

    

cât s-ar fi înălțat,

 dacă ar fi fost lăsat să crească în voie?

Din colțul meu preferat, unde   beau cafeaua în  dimineți liniștite de duminică, mai ales,  printre șiraguri de conuri aninate pe ramuri de brad, mesteacănul meu drag își mișcă  bănuții verzi- argintii în  vârfurile fragilelor lui degețele. Încoace și încolo.

 O fi simțind el, oare,  că între  mine și el se rotește o energie aproape frățească?

  Sunt niște ani de atunci.

Când l-am descoperit, era înalt, chipeș, alb, nici puternic, nici firav. Era noapte.

Nu obosisem  făcând curse prin toată casa, până la fereastră. De cu seară- sfârșit de noiembrie- era toamnă aspră.

 Fiul  meu cel mic, proaspăt admis la clasa de informatică  nou- apărută la  Colegiul Brătianu, plecase la prima lui petrecere importantă:  Balul  bobocilor.

 În costum de  blugi. 

 Pantofi adidas.

A fost o noapte  lungă, albă  și grea.

Iarna a venit din senin. A nins cu nemiluita, necontenit. Circulația în oraș a fost întreruptă, au căzut liniile de  curent,  telefoanele au amuțit.

 Curgea noaptea  într-un alb  liniștit,  necruțător.

 Așteptam. Ce altceva  puteam face?

   Doar plânsul îmi era de ajutor.

 Atunci l-am zărit.

 Mesteacănul se   înconvoiase ca un moșneag cu șalele rupte.

Paralel cu stratul înalt de zăpadă, care tot urca. Pe tulpina lui frântă , alt strat înalt înghețat  își făcuse loc, manșon strivitor.

Eram deznădăjduită, goală, neajutorată.:unde o fi copilul meu nepotrivit îmbrăcat, cu  capul descoperit, o fi înghețat pe undeva, cum să ajungem la el?

Am pierdut șirul orelor, noapte se  topea  lent de tot,  alb pretutindeni,  cred  că  am prins ceva vești de  la radio.

Într-un târziu, o fi fost către prânz, băiatul meu înghețat a apărut printre  blocuri.

  În spatele lui,  înghețat și el, în mantie uluitoare, purtând un fel de solemnitate  cavalerească,păstrată cu  puterile secătuite  ale   degetelor lui rătăcite, în mantie, mesteacănul strălucea  în  albul imens al  zilei.

”Urmașilor mei Văcărești,

Las vouă moştenire:

Creşterea limbei româneşti

Ş-a patriei cinstire.”

Ienăchiță Văcărescu.

Sunt momente în care simt că trebuie să -mi spun, cu modestie, părerea despre cum scriem? / cum citim? în limba noastră, care, vorba poetului ”este o comoară

în adâncuri înfundată„.

Pe pagina mea de fb, apar , în ultima vreme, imagini foarte frumoase, surprinse în tipul zilei sau noaptea, intr-o  zonă argeșeană renumită:

Transfăgărășeanul!

Chestiunea este că numele acestui loc este scris greșit chiar în materiale cu valoare documentară.

Adică se scrie.”Transfăgărășan”, când forma corectă este ”Transfăgărășean”, acesta fiind un cuvând format prin derivare parasintetică. ( a primit și prefix„trans„ ( peste)„, dar și sufix ”ean”)

Derivarea cu sufixul ”ean” se aplică tuturor cuvintelor(de bază) terminate în 
”ș”,”j:
 Argeș, Făgăra,Cluj, Someș,Dolj, Maramureș.

Așadar, vom scrie :( și vom rostI) argeșean, făgărășean, transfăgărășean, clujean, someșean,maramureșean.

Dacă ai altă explicație, o aștept cu mare interes!