”Noi știm ce suntem,

 dar nu știm ce putem fi....„

„ Hamlet”, W.Shakespeare

Mica Sirenă a Scandinaviei, o săptămână în lumea lui Andersen și a lui Hamlet)

Mi-am dorit mult să văd o țară nordică; s-a întâmplat să fie Danemarca.
Și o părticică din Suedia, Malmo.
La sfârșit de mai, nu este deloc cald în țara nefericitului prinț Hamlet, bat vânturi seci, soarele stă ascuns sub pături groase de nori cu fețe cernite, Marea Baltică își rostogolește în cascade talazuri întunecate, doar măreția lui Andersen dăltuită din iubirea lui Eduard Eriksen”Mica sirenă„ cu sufletul topit în spumă de mare, rezistă tuturor vitregiilor vremii.
Își tace povestea ei de îndrăgostită părăsită pentru o prințesă adevărată, fiindcă ea, frumoasa adâncurilor, n-a reușit să primească un fel de nemurire muritoare.
Asta, în vreme ce danezii sunt considerați cei mai fericiți oameni din lume.
Niște cârcotași din grupul cu care am petrecut acolo o săptămână friguroasă, care pe mine, una, nu m-a speriat, pentru că mi-am îndesat în geamantan haine potrivite, zâmbeau ironic„ cum , mama dracului să fii fericit, dacă îțí începi ziua cu 4/5 grade și vii acasă când termometrul a mai căpătat cel mult 10„?
Danezii își trăiesc viața lor civilizată, o viață lipsită de corupție și de păcăleli, alergând cu bicicletele, de la cel mai mic până la cel mai vârstnic, căruia timpul darnic i-a desenat pe frunte și pe obraji un fel de răboj nobiliar.Nu contează nici frigul, nici vântul,contează doar el, omul.
Este greu să înțelegi fericirea celui care și-i iubește doar pe ai săi.
M-am gândit la un proverb de-al lor: cine te înșală prima oară te nedreptățește; dacă te înșală a doua oară o face pe dreptate, te ia ceea ce ești.
Și m-am gândit așa, fără să vreau, la noi,la a noastră înșelătorie perpetuă...
Am văzut multe lucruri în țara lor rece cu vânturi tăioase: palate dăinuind peste secole-Amalienborg și Rosenborg, magice castele: Kronborg, Fredensborg, Fredederiksborg, monumente istorice, turnuri, muzee și porți, bijuteriile coroanei, rochiile reginei, marea și verdele copacilor, grădini ca-n povești și bulevarde largi, foarte curate, străzi ale marinarilor de odinioară, colecții de vase pescărești ancorate cu ale lor catarge împodobite cu steagul danez, istorie și arhitectură, hoteluri și simboluri ale regalității,vestigii și colonade, tablouri și tapiserii uluitoare, argintărie și mobilier exorbitant,buticuri cu haine create de nume celebre, antichități,vechi metereze, motive albastre și verzi, cristaluri și sticlărie scumpă, mori de vânt, niște cochete picioroange , mișcându-și alene rezistența, statui de ieri, piețe și fântâni, hoteluri moderne ( cel în care am locuit are 23 de etaje- din patul meu vedeam uriașa lebădă într-un picior, învârtindu-și neobosită aripile impare) vapoare și turiști, mai ales asiatici, câtă frunză, prin parcuri, gărzile reginei, grupuri de tineri petrecând așezați prin parcuri sau prin piețe, magazine cu prețuri uriașe, afișate în vitrine...multe am văzut.
Să nu uit liliacul, bogat, alb și violet, parfum în ciorchini, căzând răsfățați peste frunze lucioase.( am furat o crenguță din preajma „sirenei„!).
Ce m-a impresionat cel mai mult și mai mult a fost acel pestriț furnicar neobosit, un permanent du-te /vino de bicicliști pedalând pe trotuarele lor, tineri și vârstnici, bătrâni și copii, mame cu bebeluși în coșulețe, respectabile doamne cu păr grizonat,sfidând vântul, ploaia și frigul, fiecare cu drumul, cu gândurile, cu proiectele lui.
O lume în mers echidistant, frumoasă și blondă, convoaie de figuri deloc întristate!
O lume care pleacă și vine, construindu-se pe sine!

Ocrotită de munți și de cer

povești pentru prieteni😘

Blând zbor,zidit în lemn și obidă, cerând, parcă, Cerului binecuvântare peste Pământ!

Sabia Arhanghelului Mihail a luat chip de turlă, amintindu-le celor ce au dorit să-i supună credința că Dumnezeu i-a ascultat ruga.
Mândră ca și moroșenii, care au primit ceva din semeția brazilor, turla îmbrățișează văzduhul.
Bat vânturi, o scaldă ploi și viscole, se apleacă în dreapta și în stânga, dar își păstrează verticalitatea de axis mundi, rezistând în fața tuturor vitregiilor.
Construită pe un soclu de piatră, mânăstirea Peri din Săpânța este cea înaltă bisericuță de lemn, din Europa,poate chiar din lume.
Povestea ei păstrează ceva din soarta vitregită a Maramureșului: pe la 1391, nepoții lui Dragoș au construit în mijlocul unui loc binecuvântat o biserică, ca semn al recunoștinței lor pentru credință .
În 1761, ea fost distrusă, pentru că localnicii nu voiau să treacă la catolicism. Peste mai bine de două sute de ani, asemenea Păsării Phoenix, biserica a renăscut din propria-i obidă, și pe locul unde cândva s-au tradus: Psaltirea și Evanghelia, astăzi biserica, a cărei turlă înseamnă șase ani de muncă, fiecare șiță purtând semnul securii meșterului Ioan Macarie, se înalță spre cer, ca o flacără vie .
75 de metri au însuflețit lemnul, sub mâna magică a meșterului Ioan Știopei, Buga de la Bârsana, urmând întocmai planurile arhitectului Dorel Cordoș .
Văzând-o, te pierzi în visare, te uimește misterul rezistențéi unei asemenea siluete, spintecând zarea.

Muzica, pictura, chiar poezia pălesc, în fața acestui simplu, dar măreț edificiu!
Suport de piatră, zvelt trup de lemn , stropit cu sudoare și credință,ocrotit de munți și de cer.
Admirație, uimire, încredere, verdele brazilor și albastrul celest își unesc puritatea în îmbrățișarea credinței!

bastonașe arămii

  Toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să  plece.

În fâlfâiri  ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții, își răsfira, generos, roadele..
Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau  că au căsuțe.Ieșeau prin ferestre.Ca niște degete strâmbe .

 În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.

Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea  că, de rea ce este, doamna are o spărtură în cerul gurii.

Linioarele se învălmășeau printre lacrimi...

Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.

Fără vreo vorbă, talițu, bunicul meu  patern,și-a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.

Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.

În zvon ușor de frunze aromate, linioarele s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.

Talițu era pădurar.
Pentru  arbori...
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.

lumina unui gând

 povești pentru prieteni.

Asfințit de soare în dumbrăvioara de pe sprânceana tăpșanului.

Vânători, Neamț.

Parcă n-ar conta durata. Nici chiar toate locurile văzute.

De fiecare dată, când plec în vreo drumeție, cum trec de jumătatea ei, aștept să se întâmple acel ceva, țâșnind ca o scânteie, brusc devenită vâlvătaie, da, un fel de punct culminant al întâmplărilor.

Ce se întâmplă mai apoi parcă n-ar mai conta chiar atât de mult.

Acest ceva durează puțin de tot, dar nu timpul în sine contează pentru mine,contează acea mângâiere fără raționamente, care cuprinde tot și nimic, o infinită complexitate a lucrurilor în mijlocul cărora simți cum se țese armonia.

Dincolo de deal, soarele cobora leneș într-o mare de nori, vălătuci verzi acopereau zarea.

Copiii uitaseră oboseala și căldura zilei.

De pe băncuțele așternute ca la școală, ascultau

vocea preotului povestindu-le despre un Sadoveanu altfel decât știau ei.

Am închis ochii, poate că am și ațipit pentru o clipă, curgea povestea, toate- spațiu și timp- se contopeau în albastru și verde, natura avea planurile ei, straniu

joc de vis și realitate, simț și înfiorare, nicio grijă, doar gândul mereu mai departe, în pacea tainică a locului, precis și incert laolaltă.

Și da, a venit atunci de aievea lumina unui gând, eu, profesoara, povestindu-le copiilor, altor copii, mereu alții, mereu copii, cu ochi mari de uimire:

„Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca din negură, ș-o asemănare cu ochii și zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zâmbet și cu-o privire un trecător ceas al vieții„.

clipa și eternitatea ei

  Se întâmpla în 2002.

Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.

Italia.

Pompeiul figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .

La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.

Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.

I-am furat o frunză, o păstrez undeva, printre fel și fel de nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.

Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite de foc, tufe de trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer. Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.

M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit.

Case, străzi, ateliere, prăvălii. Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,

trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.

Printre ele, flori și arbuști.

Oamenii uită, este legea firii.

Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.

Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În mijlocul mării, mereu amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .

Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămîna în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini. Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care de-a lungul vremii a erupt de multe ori. Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater. Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare statură de colos.

Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.

Vulcanii!

În clasa a IX-a, lecțiile de geografică fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute. Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar cu un fel de magie.

Au trecut anii. Ne fură vraja mării. Și albastrul nesfârșit al cerului.

Și atâtea frumuseți ale Terrei.

Timpul șterge spaimele. Sau doar le acoperă.

În adâncuri, clocotește focul.

Pământul își continuă mișcarea.

Clipa are multe chei.

cam într-un picior

povești pentru prieteni

Ca să mă bucur cu adevărat că  trecusem examenul pentru  Gradul  al doilea cu  bine ( examenul dura  doi ani: mai multe  inspecții la ore, urmate de probe scrise și orale, la specialitate, pedagogie/ metodică, socialism, la Universitatea  București ),după afișarea  rezultatelor, mi-am cumpărat o rochie plisată- pătrățele alb/ negru- cu o curelușă roșie. 

 Am adăugat și o pereche pantofi.

Roșii!

 Cu toc înalt, bineînțeles.

Era iunie, aproape de vacanță. 

Ca de obicei, mergeam pe  jos de acasă, la școală ( îmbrăcată cu rochia mea  preferată ; purtam pantofii roșii). 

În curtea școlii, mi-am dat seama că un toc stă să cadă- obosise, probabil, de atâta grabă.

 A sunat de intrare.

  Am  căutat și am și găsit o piatră, am încercat să repar  necazul, dar  pantoful se încăpățâna.  M-am dus, într-un picior, la atelierul școlii  și l-am rugat pe unul dintre  maiștri să mă ajute. Omul a fost înțelegător, a făcut reparația, treaba  a durat cam vreo 10 minute.

 Am intrat ca vijelia în cancelarie, am înșfăcat catalogul și am fugit pe scări, până la etajul al doilea, unde aveam „dirigenție„, uitând  de puterea precară a pantofului meu .. 

 În clasă era liniște perfectă( mi-am zis în sine că elevii mei, drăguții, or fi aflat pățania și s-au gândit  să mă  răsplătească, fiind foarte cuminți). 

În câteva cuvinte, m-am scuzat pentru întârziere,  jenată fiind, cred că am spus ceva despre incidentul cu pantoful).

 Am scris titlul lecției pe tablă” Eminescu și Creangă- doi buni prieteni„, adăugând, la linioară, planul de discuție.

 Prea liniștiți erau copiii mei. Dădeau răspunsuri, nu  neapărat în doi peri, dar  păreau cam reținuți.

  Când am ajuns la „Eminescu- revizor școlar„,  ca la  comandă, toți și-au întors capetele către ultima bancă, rândul dinspre ușă.

 Aplecat asupra caietul său de observații, parcă fără să mai prididească cu însemnările, directorul( profesor de muzică) scria și tot scria.

 Am trecut- nici până astăzi nu știu cum- peste momentul penibil , mi-am făcut lecția așa cum făceam de obicei,

La discuția, din cabinetul lui, nici eu, nici el nu am comentat, în vreun fel întârzierea mea de la oră.

 A ținut să sublinieze că am ”furat10 minute „din oră, adică exact informarea politică.

 Da. 

 În vremea aceea, lecția de dirigenție începea, obligatoriu,  cu sublinierea  marilor rezultate obținute de partid și de  conducătorul lui.

p.s. tu ai trăit întâmplări bizare, în meserie?

fire...văzute și nevăzute

 Nu ai cum să simți poezia satului de câmpie, dacă nu te-ai oprit, fie chiar  numai pentru câteva minute, la poarta casei, în curtea căreia o femeie melița( verb, la imperfect).

Poate că și cuvântul ți se pare luat dintr-o altă lume...

 Prin iulie/ august, din câmp, se culegea cînepa: aspru lucru;firele țepoase săpau răni în palme și pe degete 

Pentru multă vreme.

Lăsați să se usuce, răsfirați  prin toată curtea, poate chiar și pe la porți,snopii erau duși, cu căruța, la  Argeș,se îngropau meșteșugește, acoperindu-se cu mâl și pietriș, peste care țăruși puternici, împletiți cu sfori și sărmă ancorau ”zestrea„ asta cu parfum inconfundabil. Pentru vreo două săptămîni, rămânea  la dospit. Din când în când, cineva de-al casei  trecea  să le verifice starea.

 Într-o amiază, snopii, deveniți albi ca zăpad,  erau scoși cu grijă.

Am ascultat, de multe ori, muzica unică a plesnetului fiecărui snop pe luciul apei!

Muncă deloc ușoară, dar minunată în esența ei!

În scurt timp, curțile gospodarilor  se colorau în alb; snop lângă snop se uscau perfect.

Și apoi, într-o zi sau două, de multe ori chiar în aceeași zi,începea melițatul.

 Aș tooot povesti, mi-e drag gândul la anii aceia, când mama lua brațul de fire, îl punea  sub ”cuțitul ”meliței și-l transforma în fuior ca de mătase.

Muzica aceea, cadența inimitabilă de alb, atâta alb, cu fire curate, limpezi, acoperind până către seară  toată culmea de rufe- toate  sunt parte din sufletul meu!💝

Dacă nu ai simțit parfumul de cânepă  toarsă, țesută în război, dacă  n-ai inspirat cu nesaț vălătucii verii adunați în palmele asprite ale mamei, nu cred că poți să spui cum se naște poezia în satul românesc de câmpie.

Mi-e dor de pânza țesută din fir tors de cânepă albită în baie de leșie, mi-e dor de somnul din camera mea de fată, cu  perdele țesute de mâinile mamei! 

Toate le am în suflet!

Ele, toate, suntem noi: o generație care a luat cât a putut din tot ce poate fi frumos.

Copiii aceia au  înțeles rostul muncii, au fost ascultători și  grijulii, au avut responsabilități. 

 Și  au învățat carte serioasă.

  Nu le-a fost deloc ușor nici lor, nici părinților.

Ei sunt părinții și bunicii voștri.💖

măi fete!

💝Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată prea  vesel. Înalt, cu mers  legănat, sprijinit, de cele mai multe ori în bastonul pe care  singur și-l lucrase  cu mare grijă, talițu, bunicul meu patern cânta la  caval( rareori, la  fluier), iarna  rezemat de soba albă din camera lor, cu ferestre  mari, în partea dinspre curte,  în serile de  vară, în pridvorul casei.

Îl ascultam, fără   să prețuiesc clipa. 

 Măicuța nu-l prea lua în seamă, sau poate că se prefăcea..

  Într=o zi,  să fi fost cam pe la mijlocul verii, m-a luat cu el la lotul de la Uștubee. 

Era mulțumit, în fire verzi, sănătoase, porumbul își lega mătasea   galben-roșiatică.Un murmur ușor răsfira frunzele.  În pacea tainică a amiezii, se auzea  doar  cum botul  văcuței noastre  rupea frăgezimea ierbii de pe răzorul lat.

Am ajuns în marginea pădurii Pintenoaica.

Talițul și-a scos cavalul.

Ascultătorii- eu și Bălțata- îl urmăream  uimite;ca-ntr-o poveste.

Oricât  m-aș strădui,nu-mi  amintesc  decât că, din senin,s-a iscat, mai întâi, un vânt, care tot creștea, iar  pe cerul  pe  verii, a apărut un nor mare, tot mai mare. Izgonit, soarele  a dispărut  fricos. 

Speriată, văcuța se smucea   în lanțul ei, că bunicul abia o putea struni.

 Ne-am îndepărtat în fugă de pădure,  am găsit cu greu cleata.

Ploua  în ropote amenințătoare, pietre colțuroase loveau din toate părțile. Agățată de mana   bunicului, abia îmi târam picioarele.

  Si-a scos nelipsitu-i   jerseu, și așa ud, a acoperit spatele  vacii, iar  pe mine m-a ascuns sub burta ei caldă.💖

Talițu nu mai este  de mult...

Undeva, într-un colț de suflet, îl zăresc, din când în când, înalt,uitându-se în toate  părțile, așteptând  să-și potolească cerul șuvoiul.

Și vocea lui șoptită: măi fete!💓

 Așa mă alinta!  

minunea din fereastră

 Frunzele-i lungi și subțiri ca niște săbiuțe se adună într-o elegantă fustă  plisată. 

 De la o vreme,  ici-colo, au apărut niște punctișoare  negre, lipicioase.

  Planta și-a pierdut  energia, fustița a îngălbenit, plângându-și  durerea.

  Mi-a stârnit și mie lacrimi- părea o ființă bolnavă, care nu știe să ceară ajutor.

  Ploua.

Am scos ghiveciul pe  pervaz, picăturile de ploaie au spălat-o, noaptea a fost blândă, m-am gândit că nu-i este frig dincolo de fereastră. Și nu i-a fost 

Ieri  dimineață își  revenise.

  Dintre frunze, a țâșnit  un lujer timid. Pănă către seară, s-a înălțat- ajunsese cam la vreo 10 centimetri. Aseară, în  vîrful lujerului ,se ivise un smoc roz.

 Dis-de-dimineață, după ce am udat-o, m-am bucurat să văd  că   moțișorul colorat își desface petalele, rând pe rând, ca niște degețele vesele.

   A crescut până acum vreo oră.

 Și, brusc, s-a deschis, ca o față de copil!

  Zău că florile sunt minuni!