luni, 27 decembrie 2021

din luminișul anilor

 Potrivit de inaltă, cu mers semeț, pe care l-a păstrat și în anii ei de  bătrânețe târzie,maica Fănica,mama naturală a tatălui meu, locuia  într-o căsuță, pe care și-o construise ajutată de tata și de mătușile mele din București, după ce în casa unde își crescuse cei șase copii s-a mutat Mișu, fratele mai mic al tatei.

Deunăzi,m-am dus la cimitir; spicuia a zăpadă, ascultam, undeva în vale,susurul Argeșului, priveam pâlpâitul lumânărilor, înconjurate de imortele și o revedeam ca prin vis pe femeia cu ochi albaștri, tiviți într-o privire mereu pătrunzătoare.
      În zilele de vară, Maica  Fănica- așa i-am spus mereu-era tot pe  fugă.  
Fustele pe fond negru cu melcișori albi, încolăciți asimetric, îi acopereau gleznele.Purta bluze de americă scrobită, cu un pătrat  în  jurul  gâtului, încheiat  într-un zbor de șabace, lucrate cu croșeta.
În spațiul acela ars de soare, se ascundea cam pe jumătate un fir de  busuioc. 
Era gestul ei de cochetărie pe care l-am admirat mereu. Îmi amintesc că noi două am vorbit despre asta, cum, de altfel, am vorbit și despre cum să fie femeia care se respectă. 
Nu știu câtă școală învățase maica Fănica, învățase  sigur, pentru că venea dintr-o familie înstărită, Vișteanu. 
Ce știu bine este că avea un fel al ei de a fi și de ase purta,că  impunea respect și oarecare teamă.
Tatale, soțul ei și bunicul meu natural, fusese dulgher. Se întorsese  bolnav de pe front, unde își  pierduse un ochi. 
  Copiii și gospodăria rămăseseră pe umerii femeii.
Nu știu  când și de unde învățase  datul în bobi„ patruzeci și unu de  bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi  dați...”
 În cămăruța ei, mereu albită cu var  proaspăt,se adunau  femei  chemate de fel și fel de îndoieli. 
 Maica Fănica trăgea în dreptul  patului  măsuța cu trei piciorușe, o privea în ochi pe  femeia care îi trecuse pragul și învârtea bobii. 
 De fiecare dată, un bob rămânea stingher;  în mersul lor în grupuri de patru, citea ea cam ce ar fi trebuit să înțeleagă neliniștea femeii.

Într-o vreme, maica Fănica practica  un mic comerț. 
 În două coșuri împletite, aduna ouă, brânză, făină,lapte  prins și lapte dulce, unt scos de la putinei,smântână,legume și fructe.
Sâmbătă, pleca dis-de-dimineață, cu rata, la București. Își făcuse un cerc de cucoane, cărora le vindea tot ce adunase  în  încăpătoarele ei coșuri. Alerga apoi în câteva magazine din Dămăroaia, unde făcea  cumpărături.
   Câteodată, o așteptam, la rata de seară, ajutând-o  să ducă în căsuța ei, coșurile, din care se revărsa mirosul dulceag  de halva, franzelă, bomboane, drojdie. Rând pe rând, pe măsuță, se aliniau pachețele cu  vopseluri, păpuși de mătase pentru cusut ii, nasturi de  culori și mărimi diferite, lumânări, tămâie,croșete, dantelă pentru lenjerii și perdele baticuri.
Maica avea  micul ei  capital.
Au trecut anii,  părul ei rar, adunat sub o basmaua  neagră părea tot mai nins. 
Nimic nu i s-a schimbat în atitudine.
 Îi studia cu aceeași  mare atenție pe băieții  care se opreau la noi la poartă; fiecăruia îi găsea  câte un cusur, pe care nu se sfia deloc să-l spună cu  voce tare.
  Într- iarnă, când a venit ”munteanul”, cu flori, ciocolată și portocale, maica a cam zâmbit. O cucerise.

Este a treia  zi de Crăciun, ziua bunicii mele, Ștefana.
  Plouă mărunt.
De undeva, dintr-o altă dimensiune energetică sau  cine-știe- de-unde,  ochii ei  albaștri  îmi mângâie dimineața.  

joi, 2 decembrie 2021

vis frânt

  Școlar, părinte sau doar iubitor al poeziei lui Nicolae Labiș, ai citit/ ascultat, poate, de nenumărate ori, cel mai dureros poem despre tandrețe și suferință, scris de mereu tânărul

Nicolae Labiș.

2 decembrie1935, Mălini, Suceava/ 22 decembrie 1956, București.

Ai zice că atât de candida bijuterie lirică,”Moartea căprioarei”, a fost concepută în luni sau ani de muncă și strădanie.
Alex Ștefănescu, cunoscutul critic și istoric literar, narează cu nedeclarată duioșie confesiunea Margaretei, sora poetului, parte și ea din poem.
Fratele ei a venit pe neașteptate la Mălini, cu promisiunea că va rămâne două săptămâni să se odihnească.
Brusc, fără vreo vorbă, împrumută calul unei vecine și, într-un suflet, se duce, călare, la Poiana Mărului,
Cineva din sat a văzut calul legat de un plop și pe Nicolae , cu capul în mâini,stând pe malul șanțului.
Cu 8 ani, în urmă acolo fusese vânarea la care copilul își însoțise tatăl.
În noaptea aceea, Labiș a scris, pe foi, întreg poemul, apoi a chemat-o pe sora lui, i l-a citit și i-a spus că, în zori, trebuie să plece la București, spre a-l publica.
În trenul care venea de la Dolhasca, l-a întâlnit pe Fănuș Neagu căruia, vrând să-i citească ce tocmai ce avea să devină o inegalabilă creație, a descoperitcă uitase foile acasă.
Margareta le-a găsit împrăștiate, le-a cules cu grijă și i le-a trimis la București.
Toamna, ea a primit, prin poștă, un pachețel, într-o cutiuță erau frumos aranjate niște bomboane verzi, mentolate.
S-a necăjit femeia, dar, uitându-se atent, printre bombonele, a descoperit, înfășurat într-o scrisoarică, încheiată cu ”La mulți ani!”, cel mai frumos ceas de mână, cu limbi de aur, darul pe care l-a iubit toată viața ei de soră.

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fantana nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târșuri,
Și brazii mă zgârie, răi și uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munții Carpați.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apa prelins din cișmea.
Tâmpla apăsă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă și grea.

Așteptăm într-un loc unde încă mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni să s-adape
Una cate una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri si c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palida, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș.
Vai cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar vaile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, il clătina spre stele,
Il prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasare albastră zvâcnise dintre ramuri,
Si viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.

Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...
Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în maini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea ....
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plîng. Mănânc!
Nicolae Labiș

joi, 18 noiembrie 2021

Spune cartea

că pentru fiecare defect al minții se poate  găsi un leac.

Mi-am iubit manualele deșcoală. Și maculatoarele cu  file gălbui, cu prețul  fiecăruia înscris pe copertă: 0,65 lei.Notițele  nu se diferențiau prea mult, ca ordine, de caietele în care îmi făceam temele.
La fel de mult  am iubit manualele copiilor mei  și pe cele folosite ca profesoară. 
Mă poți contrazice spunând că nu era bine cu un singur manual etc.  
Treaba ta!  
Păstrez, din fiecare segment de viață, câte un manual/două, caiete de teme sau de notițe.
  Acolo  mă regăsesc:școlăriță, studentă, mamă, profesoară.
Sublinierile, adnotările, semnele de întrebare  sunt parte din  ființa mea!
    Știam că în  primul an de liceu,în manualul de Limba și literatura  română, între primii noștri cărturari, la loc de cinste, era mitropolitul  Ardealului, Simion Ștefan, născut în  a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Pentru că prima parte din manual s-a pierdut, m-am dus la ”Istoria literaturiii române de la origini până în prezent”, a lui  George  Călinescu și, la pagina 1o, am găsit:
„.Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țările; așea și cuvintele, acealea sînt bune carele le înțeleg toți.Noi derept aceea ne-am silit, de încât am putut, să izvodim așia  să înțeleagă toți, iară să( dacă) nu vor înțelege toți, nu-i vina  noastră, ce-i vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte țări, de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toți într-un chip„.
În vremea aceea, banii  noștri de aur circulau  peste tot!
Același  cărturar laudă disponibilitatea limbii  noastre de a se îmbogăți cu neologisme, mai ales grecești:„sinagogă, poblican, gangrenă” etc..//
Cuvintele, ca și oamenii, migrează:unele, fără să vrea, se  trezesc la periferia vocabularului, în vreme  ce altele, înnobilându-se, urcă  spre  nucleul acestuia, chiar sus de tot.
 
Am adus  vorba despre manuale  vechi, despre școală, învățătură și cuvinte, pentru că în zilele astea pur și simplu amețești tot auzind, în bâlbâiala împleticită a  sus-pușilor, două  cuvinte care ar vrea să  reprezinte un fel de (stupidă) cosmetizare a realității. 
” flexibilizare” 
și  
”rotativă”.
„flexibil, flexibilă , ”i„, ”e„ ( adj)=care are proprietatea de a se îndoi, de a se înconvoia ușor ( și de a reveni la  forma inițială)
elastic, mlădios.
2. care are  flexiune. (din fr. „flexion„)
 ”Flexiune/ flexiuni, s.f. 1.înconvoiere, îndoire, mlădiere.( din fr. flexion)
rotativ,rotativi, -e, adj.s. f. 1. Adj. (Despre mișcări) Circular. 2. Adj. (Despre sisteme tehnice sau despre elemente ale acestora) Care poate efectua o mișcare de rotație parțială; care are părți rotitoare. 3. S. f. Mașină pentru tipărirea ziarelor și a publicațiilor de mare tiraj, care are forma de imprimare și suprafața de presiune cilindrice. – Din fr. rotatif.
Probabil  că și copiii le  folosesc  spre a se distra. 
Asta, în timp ce  unii  dintre mai-marii  zilei nu sunt siguri  dacă guvernul va fi investit sau învestit.
Nu știu ce ar  fi spus cărturarul Simion Ștefan,  dacă i-ar fi fost să trăiască în aceste  vremuri...
 Un gând  al lui Titu  Maiorescu („Critice„),  găsit  în  dragul meu  manual de școală veche:
”Ai un  singur bloc de marmură, dacă îl întrebuințezi pentru o figură caricată, de unde să mai poți sculpta o Minervă?”

miercuri, 3 noiembrie 2021

pași în limpezimea toamnei


 În intimitatea liniștitei amiezi, pădurea  și-a potrivit  ceasul printre transparente draperii umede.

Tăcere parfumată în molatică trecere.


Discrete tonuri croite de o nevăzută mână de colosal artist!
 Oricât  ai încerca, nu poți explica legile după care, în doar câteva zile, totul se schimbă.

Pădurea ne învață, în felul ei  tăcut,  lecția separării sublimului de plăcere.
 Mister pândind de niciunde!
 Ca un  surâs în  fereastra luminii.

luni, 1 noiembrie 2021

omul, ca o steluță


Citeam undeva- a trecut ceva  timp de atunci, așa că  formularea  nu este ca în carte- că fiecare om are  o cale a succesului, care seamănă cu Calea  Lactee:o îngrămădire de stele mici, mici, care, dacă ar fi luate în parte, nu li s-ar observa lumina.

Laolaltă, strălucesc!
Dacă în drumul său, fiecare om este  asemenea unei steluțe ( unii  oameni strălucesc ei înșiși puternic , cred  că  suntem ce suntem și  datorită altor oameni-steluțe, pe care i-am întâlnit  de -a lungul  existenței  noastre.


Le  spuneam simplu. moș Andrei și tușa Vasilina.
 Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.
Moș Andrei era nevăzător din naștere. Tușa Vasilina îl purta numai în alb; era singurul bătrân pe care îl țin minte îmbrăcat așa . Pânza din care erau croiți, atât pantalonii, cât și cămașa, peste care își punea o curea neagră, era  țesută  în casă, din cânepă toarsă subțire și ținută  în leșie, să se înălbească și  să fie moale  pentru tors. 
Toată ziua, el împletea mături: mici, pentru periat hainele, mari , pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească. Sătenii și locuitorii satelor vecine știau de meșteșugul lui, așa că măturile aveau mare căutare.
Seara cânta la clarinet. 
Nu știu cine i-l cumpărase.
Știu doar că  sunetele , când triste, când vioaie, mă încântau atât de mult, că abia așteptam să prind prilejul să fug  la ei. 
 Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.

Moș Niculaie era meșter: potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi în forma de T.
În fiecare  vară noi, copiii  din casele vecine, primeam, din  căciula lui încăpătoare,  prune  durdulii și pere gălbui  aromate. 
Îngrijea cu  mare dragoste grădina boierească.  Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu. 
Era o livadă mare cu mulți cireși. Îl urmăream, de multe ori , când oblojea  rana câte unui cireș bătrân sau rotunjea coroana vreunuia tânăr.  Îl ajutam și eu cum puteam, pentru că miercuri seara mă chema  să ascult, la radioul lui cu galenă teatru radiofonic pentru copii. 
Acolo, în   camera lor mare, cu  fructe aliniate ca soldățeii pe corlatele ferestrelor,   am ascultat prima oară, până când  tata  a  cumpărat  un radiou de perete, ” Per Gynt.„
Într-o seară, tușa Dumitra m-a chemat pe la ei.
 Am intrat tustrei în odaie.  Dintr-o cutie mare, moș  Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie, a învârtit o manivelă și au început să se audă niște sunete extraordinare. Ascultam și mă minuna!.
La gramofonul lor, am auzit  voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povesti: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței, la două gospodării de noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii de ghiveci, îngrijite de coana Vetuța,o doamnă cu coc și cu papuci ușori, de catifea. 
Domnul Ionel lipsise o vreme,  se vorbea în șoaptă despre asta, fusese la canal, fratele lui trăia în Bărăgan.
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți.
Câte una. 
O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Puneam un semn lucrat în casa, pe pânza de etamina , când îmi întrerupeam lectura.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, mă privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui m- a învățat  primele cuvinte în limba franceza și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita, nu spunea prea multe vorbe.
Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea să dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.

Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat, fără să le cer, atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI??
”Mândria celor tineri este legată de putere și frumusețe, mândria celor bătrâni este legată de discreție„  
Democrit.

vineri, 29 octombrie 2021

Să trăim bine!

Ca profesoară, am fost dirigintă și înainte de 89, dar  și după.

Conținutul vechilor programe de educare a elevului de  gimnaziu era organizat respectând  niște componente: 
educație civico-etică, sanitară, de formare profesională, circulație pe drumurile publice  etc.
Prin 1987, viața  devenise  foarte grea, mă refer la  traiul omului de la  bloc, pentru că eu și elevii mei locuiam în același cartier.
Într-o zi,  la  clasa a V-a, a  cărei dirigintă eram, tema se referea la  educația sanitară:
”Minte sănătoasă, în corp  sănătos”.

Vorbesc eu, vorbesc  elevii, spunem lucruri frumoase despre rolul esențial, în viața fiecăruia al apei, al săpunului, al pastei și al periuței de dinți.
Despre  cât de bine ne poate fi tuturor, dacă respectăm niște norme esențiale de viață și de comportament.
Se ridică un băiețel  blond, pistruiat; bineînțeles  că îi rețin numele, cum să fi uitat lacrimile din ochii lui și pumnii mici, strânși? 
 De altfel, în lista mea de prieteni de pe fb sunt doi dintre colegii lui  de clasă.
Cu o  deznădejde  peste care  plutea revolta, copilul spune  că seara, pe rând, toți ai casei ( patru) se spală  pe picioare, în  apa din  același  lighean.
Nu știu  ce am spus...imaginea aceea  și liniștea apăsătoare din clasă  mi s-au lipit de suflet.
Ca o etichetă pe  un ghiozdan de  copil, care duce în ranița lui  speranța  că  mâine ar trebui să fie mai bine.

Deunăzi, uitându-mă  fără să vreau pe lista unde se afișează componentele consumului fiecărui proprietar de apartament, pe număr  de persoane,sentimentul pe care atâția ani l-am  ținut captiv  în  memorie a țâșnit  cu intensitatea durerii de odinioară.

În această„peroadă”, în care aleșii neamului „ne duc cu zăhărelul ”( expresia  am  luat-o de la un prieten, care le cerea „ musafirilor” să o explice), astăzi, în octombrie 2021, sunt persoane care  consumă  lunar  1/2 metru cub de apă. 

M-am gândit la  blânda cugetare  latinească” Sol  lucet omnibus”,  care  adună în câteva  cuvinte ideea  că ne  naștem  egali în fața  vieții, că roadele pământului  sunt dăruite tuturor, că legile sunt aceleași pentru toată  lumea, așa  cum  Soarele își trimite  razele  binefăcătoare  pentru toți  pământenii.
 Totuși,  imediat, realitatea  m-a tras serios de mânecă.
 Am zărit, la  un   pas  de  masa pe care țin calculatorul cartea unui străvechi  gânditor, care  spune că păstorii poporului trebuie să cunoască semnele furtunilor din statul pe care îl cârmuiesc, care seamănă cu acelea care apar înaintea echinocțiilor...

joi, 28 octombrie 2021

poate că fiecare își urmărește, într-un fel, iluziile

 Visam   un   sat cu case albe,risipite printre brazi. O  școală frumoasă, copii cu mult roșu în obraji, eu-profesoara lor, undeva o căsuță cu perdele albe, lungi, croșetate.

Foc în sobă, iarna!Primăveri  cu parfum de flori răsfirate în zori cu gene albastre!


Când am terminat facultatea, fiul  cel mare  trecuse de un an, satul de munte, cu poteci și pârâu șerpuind printre brazi, a rămas suspendat undeva, pe o scară de visuri.
Școala- într-o zonă de deal- aruncată la șapte km de șoseaua care duce către bătrâna cetate de Argeș.
Înainte de a mă prezenta unde fusesem repartizată fără să fiu de acord- este altă poveste- m-am documentat, așa că am primit  ca dar de școală nouă o bicicletă albastră.
 1 septembrie, prezență obligatorie la post.
O vecină, doamna Oprescu, fostă învățătoare și inspectoare, s-a oferit să mă însoțească.
Șoferul autobuzului a acceptat să transporte și bicicleta mea.
Am coborât în centrul comunei, am urcat-o pe temerara mea prietenă pe portbagaj și am pornit cu mari emoții către școală .
Drum îngust de țară, gropi, pietre.
Livezi întinse de pruni și de meri. Din când în când, încetineam, nu pentru că aș fi obosit, la nici douăzeci și trei de ani nu prea se simte neodihna, opream să văd cum se mai simte doamna.
Și să mai furăm un măr, o prună. 
În coji mustoase se loveau prin iarbă nucile.
 De după un deal, s-a arătat  satul . 
  Să nu crezi că ar fi vorba despre Sărăcenii cusurgiului Popa Tanda, nu chiar.
Curți înguste, paie, coceni de porumb, buruieni, case, fără garduri,  gata să se prăbușească, păsări de curte, laolaltă cu băieței și fetițe, fără pantalonași, câte un purcel legat de țăruș lângă prispă, nu doar sărăcie, mizerie mare.
Cu chiu cu vai am găsit  școala.
Un dulău, lăsat probabil de pază, își făcea somnul în praful din fața porții fără zăvor, cine ce ar fi putut fura?
Am bătut în ușă. Tăcere. Am întrebat pe la vecini.
 A apărut atunci directorul.
De ce oare nu-i pot uita sandalele din picioarele cu degete obosite ? Și mâinile adâncite în  buzunarele pantalonilor peste care de multă vreme nu trecuse fierul de călcat...
Imediat  și-a făcut apariția consoarta, învățătoare la clasele I și a III-a, capot de zanana, roșu, cu flori mari, albastre.
Cancelaria, o cămăruță  trei  pe trei, cred, câteva scaune, o condică pe o măsuță cojită, într-un colț, un cuier strâmb.  
De o parte și de alta, câte o încăpere,dimineața  se învață la simultan, m-a lămurit femeia în capot roșu. 
După amiază nu știu cum ar fi fost, probabil la fel.
  Două săptămâni, zi de zi, bicicleta mea Carpați a străbătut  14 km/7 dus, tot atâția la întors. O lăsam în curtea cuiva.
În livezi, merele erau tot mai roșii. Prunele tot mai puține.
 Îmbujorate, zâmbeau  printre ghimpi măceșele!
 Flori mov, albastre și galbene își cântau simfonia de toamnă printre  ierburi înalte.
Odiseea mea s-a sfârșit brusc. Au venit inundațiile. Ploile nu se mai opreau. Un fel de prolog pentru cele din 77.
Pârâiașul din marginea satului s-a supărat rău de tot. A spart drumul, a înghițit livezile coapte. 
Izolat, sătucul s-a apărat, doar el știe cum. 
 Bicicleta am recuperat-o abia în primăvară. 
Prima de instalare, niciodată. Poate că era și firesc, până să mă instalez, am și renunțat la catedră. 
Să nu crezi că mi-a fost prea ușor să înfrunt consecințele. 
Cine a terminat în acei ani facultatea știe ce urmări avea  fuga de stagiu. Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat, dacă nu se pornea,  în acea toamnă, pentru a doua oară, potopul.
După niște ani, directorul școlii  de centru, profesor de limba rusă, mi-a scris  prima adeverință de muncă .
O jumătate de lună într-un sat din județul în care mi-am petrecut toată viața de profesoară .
În slujba comunității.
Acum, când scriu, revăd  cu ochii sufletului drumeagul șerpuind printre  ierburi uscate,  într-o toamnă culeasă în calendarul noianului de întâmplări.
Zboară lin, în amintirile mele, frunze galbene și roșii printre mere parfumate, răsărind în livada unui colț de lume, rătăcit pe harta vremii.