joi, 13 mai 2021

„trece lebăda pe ape...”

 ”Trebuie să iubeşti lumea căreia îi aparţii. Să munceşti pentru mai binele ei.„

Camille  Saint-Saëns.

9  octombrie 1835, Alger,/ 18 decembrie 1921, Paris

Un veac de  nemurire!

Concertul de astă seară  al Filarmonicii Pitești, dirijor, maestrul Alexandru Iosub, concert/ maestru, Mădălin  Sandu, a  fost dedicat  compozitorului  francez, Camille  Saint- Saëns.

1.”Lebăda pentru  violoncel și orchestră”, solist- violoncel, Paul Oneci.

2.”Concertul nr.3 pentru vioară și orchestră în si minor”.solistă,  Simina  Croitoru, vioară.

3.”Simfonia nr. 2 în la minor.”.

  În acest an, lumea muzicală  îl omagiază pe  compozitorul  francez, cunoscut, mai ales,  prin opera ” Samson și  Dalila”,  a cărei geneză a durat  10 ani,  premiera având loc  la Opera  din Weimar, în 1877,  textul și muzica fiind  adaptate de către autor în limba germană.

 Succesul a fost răsunător! 

  Totuși, în Franța,  opera   a fost recunoscută, abia în 1890, jucată fiind  la  Theatre de l; Eden,  Rouen.

     De atunci, această creație a intrat în circuitul   muzicii universale.

 Poate  că  ar trebui să ne amintim  cine a  fost copilul-minune Saint- Saëns: la trei ani, compunea  prima piesă, talentul  fiindu-i  descoperit  de mama sa și de o mătușă dragă. La 13 ani  este admis, ca student,  la  cea mai înaltă școală  de  muzică  din capitala  Franței. Studentul iubea, deopotrivă: matematica, astronomia, geologia, literatura franceză,  latina și greaca.

Muzicianul, care a fost admirat de către Wagner, pentru strălucita lui  tehnică pianistică, a  compus. douăsprezece opere, cinci simfonii, cinci concerte pentru pian, trei pentru  vioară și   două pentru violoncel, un Recviem, un oratoriu pentru Crăciun, multe piese  pitorești, cea mai cunoscută fiind„  Carnavalul  animalelor„,  o  parabolă alcătuită din paisprezece  părți,  prin care sunt satirizate  defecte umane  (  cea de-a  treisprezecea, ”Lebăda„, devenind, în timp, hit),, lista   creațiilor  nu se oprește aici.

Saint- Saëns a fost  primul compozitor  recunoscut, care a compus  muzică pentru coloana sonoră  în ”Asasinarea  ducelui  de  Guise”.

Astăseară,ne-am  bucurat de farmecului  unui concert, în care personajele principale  au fost, în prima parte,  violoncelul lui  Paul Oneci, acompaniat  de   prestația  deosebită  a   Orchestrei  Filarmonicii noastre.  Am plutit  frumos, într-o lume de basm..  Devenită simbol, în  fine unduiri  sonore,„ Lebăda” Le  Cygne„ este  un ideal luminos, o imaculată   vietate,țesută  din  note muzicale,  în dans divin.

 Tu, spectatorul, asculți, ca și cum trăiești  partea  netrăită a  vieții,dincolo de spațiu și de timp, în timp ce lebăda își desăvârșește  trecerea lină în zbor înșirat de  limpezimi  sonore.

Un  ”balet„ pe notele de  violoncel, ca un basm  de note suave! !

”Lebăda   este  poarta deschisă  către toate  visele”   ( Francis  Blanche)

   În partea a  doua a concertului,Simina  Croitoru  și vioara ei  vrăjită  au creat  o  adevărată revelație. Artista, vioara și arcușul au captivat total sala. Mă  întrebam  cine cui  aparține? frumoasa artistă   are o vioară magică  sau  vioara este parte din sufletul ei?

   În cazul copiilor atât de talentați, așa cum este această superbă domnișoară, nu poți să nu amintești de tatăl ei, maestrul  Gabriel Croitoru.   


   Aș  pomeni maximatel arbre tel fruit„ 

 Artista pe care publicul piteștean a ascultat-o astă seară  cu  sufletul în palme, ovaționând-o îndelung  este strălucitoare!

 Superbă interpretare!

 Extraordinar talent!

 Ultima parte a concertului a fost  ca o împlinire, armonizându-se perfect  cu celelalte două.

 Am avut parte  de un concert frumos,  încărcat de lirism și de  farmec,  cu  elegante  străluciri  sonore, o adevărată  încântare .

O seară pe  măsura geniuluicompozitorului căruia i-a fost dedicat concertul.

  Felicitări și mulțumiri , Filarmonica Pitești!

Felicitări, maestre Alexandru Iosub! 



vineri, 7 mai 2021

pentru unii o fi simplă fizica

 Prietenia  noastră a început în primul an de liceu.   De atunci, chiar dacă nu ne vedem, pentru că  așa  decide  viața,  suntem  și mai apropiate.

  În prima zi de Paști, ne-am  cam dat  la  vorbă.
  Și  tot povestind noi una/ alta, ne-am amintit  cum cum a fost  într-a   X-a, cu prima teză  la fizică.
Cândva, Dom  Bălcescu fusese o somitate. 
Între timp,  devenise un  moșneag cusurgiu și tot   mai ciudat.
La oră,  ochelarii cu rame   grele îi tot  cădeau, alteori lentilele  i se mai  abureau, pentru că  se mișca  încoace și încolo,  gâfâind,  ca nu cumva să  ne scape din ochi.   Nu prea știai către cine  se îndreaptă.  Soluția  era să stai smirnă la ora lui. 
  Dacă  aveai  nenorocul ca el să creadă că  nu ești ochi și urechi,  tu, cel din fața lui, ajungeai  la lecție. Și începea adevărata odisee, la capătul căreia   erai terminat.  
Nota?  Cum dădea  Domnul.
  La teză, musai  să  tratezi  subiectul de teorie și, neapărat, să rezolvi problema.   
 Teoria, fie ea chiar  perfect detaliată ,  fără  rezolvarea problemei,însemna ” Alb în alb, nimic problemă.  Nota  4  ( PATRU)GH. BĂLCESCU.”
Urma  ca documentul să fie prezentat părinților,  unul dintre ei având obligația să-și pună  semnătura pe ultima pagină.
  Nico și-a amintit  că   fiecare dintre  noi  a semnat teza celeilalte, pentru că.... ai ghicit:  niciuna  nu a rezolvat problema.

vineri, 30 aprilie 2021

ziua de neuitare

 Copil fiind, așteptam Vinerea Mare cu mare, mare emoție!


Nu aflasem, încă, prea multe despre rostul și semnificația acestei zile.
Ce știam era că, spre seară,când tot satulse scălda într-un parfum delicat, în care se adunau zambileși leuștean, îmbrăcam rochiță și pantofi noi.
Și hainele noi aveau un parfum special, pe care nu l-am mai întâlnit, de atunci,niciodată.
Ulițele satului fremătau: copii, părinți, bătrâni se îndreptau către biserică și, mai apoi, către cimitir.
Masa încărcată cu flori, Prohodul, oale de lut, în care mocneau tăciuni și tămâie... ceva înălțător plutea în aer!
Toată lumea era bună.
În toate curțile era curat, trunchiurile pomilor și gardurile se văruiseră proaspăt.
Nu-mi amintesc să fi auzit în anii aceia că bogăția și sărăcia i-ar separa pe oameni.
Poate, cumva, doar știința de carte.
Mi-aș dori o fărâmă din farmecul de odinioară!❤
Există și aici, în spațiul virtual, ceva care hrănește frumos nu doar ochiul.
Pinterest.
Astăzi, când am primit o mulțime de modele noi, undeva, în suflet, am descoperit-o pe fetița cu funde în cozi, care ar vrea să pășească pe vechea uliță înflorită, purtând una dintre rochiile astea.
Să te întreb ce spui?

joi, 29 aprilie 2021

dor, mereu Dor!

de cu zori, în spuză

Cerc de foc, în lujeri de bozii uscați, 

adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn, 
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui, 
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră

foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada, sprijinită în bățul alb, noduros,
Joi Mari, spunea bunica-

rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

miercuri, 28 aprilie 2021

salutul dimineții

 Toate florile sunt frumoase; ele adună, duios, în petale doar zâmbet și parfum. Generoase, își dăruiesc harul spre încântarea noastră.

Cu aceeași liniște, fie soare , lumină, ploaie sau frig.💓

duminică, 11 aprilie 2021

schimburi și schimbări

 „  Să facem oprire pe calea cea veche, și apoi să privim în jurul nostru, și să aflăm care este calea cea bună și dreaptă, și  după aceea să mergem pe ea„.

Francis  Bacon, ”Eseuri„


, „Despre schimbări„,  
pagina 82.

Au trecut cincizeci de ani.
  Ca mai ieri, ne salutam pentru prima oară,  intâlnindu-ne pe scările   blocului.
  Toți tineri. Cei mai mulți număram sub  douăzeci și cinci / treizeci de ani..
   Se dăduseră , la cheie, în blocuri, primele  apartamente  proprietate personală, achiziționate cu împrumut  din bancă pentru un sfert de veac.
  Nu ne era simplu deloc cu două rate. la casă și la mobilă
  Treptat,  am făcut cunoștință unii cu alții, pentru că  fiii  noștri  se jucau împreună, frecventau același cămin cu  grădiniță, unde,  fie vorba între noi, nu se ajungea deloc   cu una, cu două.   Dacă aș scrie acum  cam câte ore am pierdut cu audiențele pe la diferite cabinete, câtă umilință am îndurat  în discuții cu fel și fel de personaje  cocoțate  pe  scaune  cu diferite înălțimi , nu știu dacă m-ai crede.
   Pe scară , locuiam  vreo zece profesori, cei mai mulți navetiști în județ.
  Se stabilise  un tip de respect între  noi, tinerii părinți, deveniți repede.:mama lui X, tatăl lui  Y.
  Ne era  bine. 
 Și copiii  creșteau.
  Cu timpul,  după revoluție,  lucrurile s-au schimbat.  unii dintre foștii vecini  și-au urmat copiii prin alte locuri,  alții  s-au stins.
  Din  generația aceea   care  își începea  ziua  cu noaptea în cap, au rămas puțini.  Suntem, deja, bunici, cu nepoți  de toate  vârstele.

Îmi vin  în minte   niște întâmplări: când cea mai  vârstnică dintre profesoarele de pe scară  s-a pensionat și-și petrecea   o parte din timp stând, pe banca din fața scării, de  vorbă  cu  alte pensionare.  am observat că  nimeni nu i  se  mai  adresa  cu ”  doamna profesoară”.
Era mai simplu. ”vecină”.

 La unul dintre  etaje,  după ce  un apartament a   fost vândut, a  venit o familie  de tineri, cu un copil.  Tatăl îmi era era cunoscut, pentru că  fratele lui   fusese elevul meu.  Știam bine   cam câtă carte învățase el, noul  vecin. 
  Acum, era om de afaceri; printre altele,  vindea  carton  folosit  pentru acoperișuri. În scurtă vreme, administrația  blocului  nostru a luat o  țeapă serioasă de la  proaspătul  afacerist.
  Seara, când se întorceau  cei  trei,  din oraș,  domnul  rotind , pe degete,  cheile    noului bolid, doamna  și  odrasla care nu saluta niciodată  pe nimeni, îmbrăcați  în haine de firmă, cele câteva  persoane nelipsite  de pe   bancă   îi salutau ceremonios.
Mai/ mai să se ridice.
 Pentru că „erau cineva”.
  Nu după multă vreme, când  urma „afacerilor” a fost mirosită,  atât de respectata  familie  a trebuit  să părăsească apartamentul...   domnul  a   primit  o ”locuință ” vremelnică  la  Colibași.
Se schimbă  multe,  vin și pleacă proprietari  sau chiriași....

 Odată cu vremea,  dispare acel respect pentru omul  care își duce  viața în aceste „cutii de chibrituri„ așezate unele peste altele,  a  fost uitată formula „vă mulțumesc”, privirile  sunt fără țintă, unii dintre copii deschid ușa cu piciorul, uitând să  rostească acel simplu „bună ziua„ !
Era să uit.  cineva  reproșa  cuiva  că nu respectă un program de liniște.
 Răspunsul:
 - Dacă nu-ți convine, fă-ți  casă...

miercuri, 7 aprilie 2021

rosturi și rânduieli


Locul  în care am deschis eu  ochii către lume  este un sat de pe valea  Argeșului, ocrotit în acei ani de  zăvoaie unde creșteau  laolaltă sălcii,salcâmi și plute, unele chiar uriașe.

 


Trei generații trăiam, la început, în casa  bunicilor.
Mie îmi era bine: măicuța și talițu mă luau  în partea  de casă, care era doar a lor. Seara, rezemat de sobă,  talițu cânta la caval, măicuța avea, mai meru, sub pernă, roșcove.
   S-a stins în ziua în care m-am dus la școală.
 Am pierdut atunci o  ființă de la care nu am niciun obiect, deși  în lada ei de zestre, verde  cu trandafiri roșii, păstra   un miraculos  univers  pentru mintea mea de copil: câteva   barișuri, unul era  negru de voal, cu scânteioare  roșii de catifea, câteva zăbranice- mi-l amintesc pe cel alb, lucrat în motive albastre, cu fluturași-fuste lungi de stofă, câteva  bluze cu înflorituri, un fișiu  lung, de dantelă.
  Obișnuia să mă țină lângă ea când, duminica după amiază, se gătea, înainte ca noi  două să plecăm în vizită la rudele ei.
    Nu știu cum reușea- era o femeie puțintică la trup-  să mă ducă în spate, atunci când oboseam.
 Vara  îmi împletea  funde roșii în cozi  și mă îmbrăca  cu rochița  de borangic, țesut în casă
.
 De la talițu, păstrez  două bancnote vechi. 
 După  moartea măicuței, m-a  luat în camera lor  bună.  Era  supărat, foarte supărat;fără știrea lui, bunica își vânduse  pământul ei  de zestre unor rude. 
  Un brâu  lung, roșu, înflorat, ascundea în  căptușeală  hârtii foșnitoare...venise imediat  stabilizarea.
  Banii aceia  nu  mai valorau nimic.
S-a rătăcit  și icoana sub care se inșirau decorațiile lui,  de la  Mărăști și Oituz, însoțite  de  Brevetul semnat  de  Rege. 
 Revăd, așa, cu ochii minții,  acel  nobil  F, într-o caligrafie pe care  nu o pot uita.

În locul casei bunicilor,  părinții mei au construit o casă doar a  noastră.
Acolo  am înțeles  adevăratele  rosturi ale vieții .
  În perioada asta  de dinaintea Paștelui- Păresimile- mama  trebăluia  din zori, până noaptea  târziu; pregătea   mâncare, de post și de dulce .
  Mâncăruri simple, atât de  gustoase și de sănătoase!
Tata nu postea niciodată.
   De cu toamnă, în „magazioară”,se adunau  de toate.cartofi,  ceapă, usturoi, fasole, varză crudă și murată,albă și roșie, ridichi, morcovi, roșii conservate,  prune  afumate  sau  opărite,  gutui, sfeclă roșie, frunze pentru ceaiuri, felurite murături, mălai, făină, ceapă roșie, șiruri de ardei uscat, „poame ”pentru compot, porumb de floricele, magiun, dovleci turcești, nuci, leuștean, pătrunjel, cimbru, busuioc..
Toate, recoltate  din  grădina  proprie.
Și ,bineînțeles, ouă, o putinică cu  brânză și  preparatele  din carnea de porc, păstrate  cu sfințenie  pentru vremea de după  sărbătorile  de primăvară, când începeau muncile  câmpului.
 După- amiezile,  mama țesea.  
  Când   mă întorceam de școală, o  găseam  mânuind  cu  mare iuțeală  suveica, urzeala,  ițele, Deseori,  îi pregăteam  țevile cu  lână colorată. Sau de  bumbac, atunci când țesea pânză.
  
 Într-un sat vecin,  trăia o  femeie  care  știa să năvădească  modele speciale  de  cuverturi  și macaturi.  Era mare întrecere  între femeile   pe care le cunoșteam, în privința  țesutului.
  Ele pregăteau  atât  obiecte pentru uzul casei: pânză pentru  cearșafuri, perdele și fețe de  masă,  pături, stofă pentru fuste,  preșuri,  cât, mai ales, zestre pentru fete.
În iernile acelor ani, mama a țesut  multă pânză albă, din care a  cusut  la muscă, în roșu și negru, vreo  douăsprezece  cămăși lungi  de noapte, pe care, la nunta mea, le-au primit cadou  rudele apropiate ale mirelui.
Văd, ca prin vis, mâinile neobosite ale mamei.💓
 Le  văd și le sărut  cu sufletul!
Și mă gândesc  că toate, pe lumea asta, sunt trecătoare...

marți, 23 martie 2021

lecția


 Luând eu  seama  la  cât de  schimbătoare este vremea în acest martie  pandemic,  parcă  nu m-aș mai gândi la capricii.

  Încerc să văd dincolo de   fuga  mărțișorului, când desculț prin iarbă, când încotoșmănat  cu  fular și căciulă, o lecție.
Lecția  vieții, cu toate ale ei.

  Atât de  aparent firav, ghiocelul rezistă sub biciul  zăpezii reci,  magnolia își ocrotește  stoic frumusețea , iarba  nu se lasă  învinsă....iar mugurașii  se încăpățânează,  își pun plăpumioara până peste urechi, știind că, oricum, va veni primăvara!

luni, 22 martie 2021

”marea și muntele viețuiesc împreună

Şi iarna fuge de căminul lor.

Fluturii ei albi când se aşază pe magnolii,

Pe eucalipţi, pe arborii de camfor,
Pe liniştiţii palmieri ..”
A.E. Bakonsky,
 „Fluxul memoriei„

Ninge și plouă, plouă  și ninge din nou. 
  Bieții mugurași se strâng în mănușile lor  vătuite, prea devreme  și-au scos  năsucul în lume...
Mergeam grăbită,  cu o mână țineam umbrela, cu cealaltă  căutam mănușile.  Eram în dreptul unei curți, când, am ridicat privirea  către cer.
 Dincolo de  gard, am zărit  înfiripându-se, pe vremea asta nebună ,  povestea  magnoliei.
 Atât de cochetă!
 Atât de  delicată! 
 La fel de îndrăzneață! 
Pentru că este atât de cutezătoare, în acest martie  nărăvaș,   îmi place să-i  laud   nu doar îndrăzneala!
Cochetă fără stridențe, suplă ca o gazelă,  deschide albumul  culorilor   de primăvară.
 Botaniștii spun că  s-ar fi ivit încă de pe vremea când dinozaurii stăpâneau  lumea, fiind printre primele  flori pe  care Terra și le-ar fi împletit în cosițe. 
Unul dintre ei,  francezul Pierre Magnol (1638 - 1715), atât de  mult  a îndrăgit-o, că  a luat-o  de soție...vorba vine: i-a  dat numele lui pentru eternitate.
Chinezii o numesc orhideea de jad sau floarea cu zâmbet secret.
Două state americane- Lousiana și Mississippi -și-au ales-o ca simbol.
În felul ei suav, erotic, nevăzut/aluziv , magnolia îi spune primăverii , oricât de nehotărâtă ar fi, „ Bine ai venit!
  Frumoasă și nobilă, singuratică, fără  să regrete, discretă și elegantă, magnolia ne farmecă  ochiul, lunecând în cântecul ei  fără note, între vis și realitate!
Frumusețe neîncoronată a  supleței  naturii!
Cu flori care, parcă, vorbesc!💓

miercuri, 17 martie 2021

la mijloc de săptămână.

  Și de martie mult prea schimbător !


După ninsori moșnegești, care mi - au amintit de o iarnă grea, cu nămeți până la streașina casei_ cred că nu mergeam, încă ,la școală _ au venit zile cu ploi lungi; apăsătoare, ca niște sarici păstorești uitate pe deal.
Zi și noapte.
Or fi spălat păcate, neajunsuri, dureri.
Până mai ieri, râdeau , în pâlcuri, ghioceii, ici_ colo, toporașii își țineau parfumul în firave degețele...ploile reci le _ au amorțit, parcă speranța.
Prietena mea cea mai bună, din anii de liceu, asistentă medicală profesionistă, o femeie puternică, aspru încercată de viață, mi-a descris traumele resimțite după infectarea cu covid.
Cei care tooot spun verzi și uscate despre acest dușman ar trebui să fie mai atenți
.Mai puțin slobozi la gură; ignorând situația, provoacă mult rău celor care îi ascultă.

Se revarsă zorii.
S -a limpezit cerul.

Începe o nouă zi
!🙂

vineri, 12 martie 2021

despre bine,

 corect, profesionist  și uman  

(aș îndrăzni  să  sper)

Nu este în firea mea să mă plâng; celor  mai multe probleme  cu care mi-a fost  dat  să mă confrunt, cam  din  anii de liceu,  le-am cam dat de  capăt  singură.  Nu înseamnă că nu am primit ajutor  în  toți acești ani. Aș  minți, ar fi   total aiurea din partea mea  să   mă bat  cu pumnul în piept  că aș  fi vreo  eroină. Sau că  nu mă sperie nimic.
  Ba  da.

 Chiar  mă sperii , împiedicându-mă de tot felul de  întâmplări. Pentru unii, ele vor fi flecuștețe. Chiar or fi. Pentru mine, în anumite momente,   ”nimicurile„  capătă   niște proporții.   
 Nu  foarte mari, nu imposibil de  a fi depășite, dar,  atunci , în clipele acele  încleștate, mi-ar plăcea să simt că lumea este mai bună.
 De fapt, vreau să ajung  cu  discuția  la o instituție  care se numește Medicul de familie.
   M-am întâlnit  cu  ideea  de medic al casei,  pe vremea când  citeam primele romane englezești. Apoi, prin filme.  Eram adolescentă.  Se vorbea despre ”doctorul casei”, care era  un bărbat  interesant,  înalt,frumos de cele mai multe ori,  cu sau fără barbă.
 În geanta lui uriașă încăpeau de toate. 
În vocea lui  se aduna atâta  blândețe, atâta cumsecădenie!
  Îi trata  pe cei bogați, dar și pe cei săraci.
  În filme, vedeam cum el intra în tot felul de  căsuțe, multe dintre ele improvizate,  mângâia frunți  fierbinți, mânuțe  tremurânde.
  RĂSPÂNDEA SPERANȚĂ!
Au trecut anii, în câteva  rânduri, eu, femeia, m-am intersectat cu  câțiva  medici, Doamne, ajută-mă   să rămân la acest stadiu!.
  A fost  vorba  , fie despre sănătatea mea, fie  despre  sănătatea celor dragi mie:  mai întâi  tata,  cu mama nu am ajuns niciodată la medic, eram mult prea tânără, când am pierdut-o, apoi  copiii  și , de mai multe ori,  soțul..
 Medicii și celelalte cadre  medicale  pe   care le-am întâlnit  au fost  de toate felurile:  unii    erau adevărați profesioniști, empatici,  chiar apropiați.
   Mi-a fost dat, însă, spre întristarea  mea,  să  mă întâlnesc  și cu persoane  din ”sănătate„, cam  de la toate nivelurile:  medici, asistente, infirmiere-  cu  care    nu vreau  să mă am vreodată vreo întâlnire.
Mă  mândresc   cu  niște foști elevi medici și asistente, de  o sănătoasă atitudine, conduită,  sunt profesioniști,  persoane cumsecade! 
Oameni în halate albe!
  Ajung la  acea instituție   numită „medic  de  familie”.
   Este  ceva, format din două persoane. o doctoriță și o asistentă.
  Până la pandemie, mergeam acolo, lunar, apoi, slavă, Domnului, mi-am dat seama  că se poate   să ajung doar  o dată la  trei luni.  Și ca o paranteză,  în primele luni   de la declanșarea pandemiei,  când am   dat un telefon și mi s-a sugerat  să merg acolo ( este în partea opusă a orașului), am încheiat discuția.
  Mă  gândeam , eu cu mintea mea  ( am furat vorba de la ”pârdalnicul „ Creangă), că,  în vremurile astea grele și ciudate, ceva, ceva se  va fi  schimbat în mentalitate 
. Și în atitudine. 
Aș! aceeași treabă. eu dau cardurile, urmează rețeta ( și calculatorul  acela merge  tot șchiopătând),
  Auzi, tu?  ce  luat tensiune, ce discuții, acolo, de  câteva minute  despre tine, persoana  vulnerabilă??
 Ultima oară, după ce am trecut  prin ambele etape ale vaccinării, pentru că una dintre nurori m-a înscris,  la timp, grație  cunoașterii ”secretelor  internautice”,  am luat cu mine   ”dovezile”.   ( să fi sperat  că  mă va înscrie  ”instituția  răspunzătoare, medical, de familie?)
Credeam că  voi fi întrebată, cumva.
  Nici vorbă, aceeași  treabă. dat  cardul, primit rețeta.
Mă gândesc ,  chiar cu tristețe  la  fostele mele colege  de liceu,de  facultate, de cancelarie, care   vor face vaccinul undeva, chiar la  50 de  kilometri departe de oraș.
 Suntem o  ”familie„....
 Și, de sănătatea  noastră,  se ocupă  niște persoane cu suflet.

„Un medic adevărat nu ţine la viaţa sa mai mult decât la cea bolnavului.”( este doar un proverb, și nu   unul românesc)

duminică, 7 martie 2021

limite

  În prima duminică  de  martie sticlos, dimineața  își ridică pleoapele în  zbor grăbit de  păsărele ; singuratice  sau în  grupuri mici,  asemenea unor  neobosite săgeți, nepăsătoare sub biciul  geros, ele   spintecă  zarea.

Sufletul unui prieten  bun, care  nu se  gândea  la ruperea de  viață, sau poate că nu voia să vorbească despre asta, rătăcește, cred,  în căutarea luminii.
  Sună  duios” în loc cu verdeață”, cald și ocrotitor.
 Am tot mai multe întrebări în legătură cu ființa umană și direcția drumului ei în partea din urmă a vieții.
  Între atâtea   neliniști, limpede  simt  o singură  convingere. există bucurii, mai mari, mai mici, trăite, simțite, dăruite.
  Viața este frumoasă oricum!

<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/IyzY5kKzfFM" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>


marți, 2 martie 2021

pâlpâiri în fereastră

Dacă ar fi să răspund la întrebarea: de ce  m-am trezit  cu noaptea în cap, adică la 6 și un sfert,  primul gând mă duce  la ideea că aseară, târziu, am vorbit cu o fostă colegă de cancelarie despre vaccin. Nu neapărat  despre el, ca fenomen, ci despre faptul că ea se duce să și-l facă  la Izvoru. 

Adică în interiorul Căminului Cultural al satului,pe care eu mi-l amintesc perfect. Sat situat la 50 de kilometri de oraș.
Acolo am  debutat, ca profesoară. Debutat ar cam fi impropriu, pentru  că  primul an de după absolvirea  facultății a fost cu multe peripeții.
Dacă nu te plictisești, pot să-ți povestesc câte ceva, bine? 

http://incertitudini2008.blogspot.com/2015/09/un-alt-fel-de-revedea_14.html

Povestind noi,  prietena mea și eu, mi-am amintit  de diminețile mele , care, în urmă cu aproape  juma de secol- dacă aș zice veac ar părea   că m-a uitat  timpul- începeau cam pe la 5, indiferent de vreme.
 De cum mă trezeam, pregăteam toate cele necesare familiei mele, mai ales pentru copilul meu, care, la 7, pleca  la grădiniță. 
În treacăt, prin fereastra larg deschisă, priveam blocurile din jur. Toate ferestrele erau luminate. Din fiecare apartament, una/ două/ poate chiar trei persoane plecau la serviciu.
 Astăzi, în cele  șase blocuri, câte sunt în raza privirii mele, s-au aprins  câteva firave luminițe, mai puține  decât   numărul blocurilor.

  Cine mai muncește?
Ce fac ceilalți locuitori ai orașului?

Cerul și-a delimitat și el niște teritorii.  în stânga,  o pâclă deasă de  nori aprigi, ca o pădure vrăjită, mai apoi, o fâșie transparentă, incoloră.
 Cu greu, își face locluna.
 Când învinge  întunecata  perdea, se arată în toată splendoarea ei de regină.
   Mândră,strălucitoare, rece.
  Acum, deja, s-a dus la culcare.
Dimineața  își ridică, alene,pleoapele.

marți, 23 februarie 2021

”Lemnul este un material asociat creșterii și progresului„



(semnificația  textului„Controverse„,  de  Nina Cassian

Manual de Limba  și literatura română, pentru clasa a VIII-a),   editira Art, pagina 103


Februarie este pe ducă.
La sfârșitul  lui  martie, pentru elevii  clasei a VIII-a încep  simulările.
  Îmi imaginez  că mulți copii,  zic mulți, dar  s-ar putea să fie foarte mulți, nu se  vor mai fi întâlnit cu  învățătura  de cel puțin  douăsprezece lunii.
În iunie,  urmează  examenul  ( se numește altfel, dar tot examen este) pentru admitere în liceu.
  În esență, el ar trebui să fie  o   emoție  pozitivă pentru toți cei implicați: copil, școală, familie. Fiecare își dorește să  aibă succes  și bucurie, în final.
  Pentru elev, principala  sursă  de  învățare  este manualul. (zic). 
 Întrebarea  ( nu doar pentru mine, cred)   este.   manualele acestea, care   s-au tot schimbat,
 -îl ajută pe copil  să se lumineze?
- îl apropie  de  linia  cărții?
- îl deșteaptă?
  Tu, părintele/ fratele/  bunicul/  profesorul ( adultul), știai, la intrarea în liceu  ( pe vremea ta nu era pandemie,  nu era școală  online),  cam cât ar trebui să știe   copilul   de astăzi? 
Doamne,  cât  vor fi  învățat  copiii din satele patriei  din toamnă, până acum?
  Știi  tu cum este  cu : elipsa,  cliticul,  funcție sintactică suprimabilă? 
    Uite,  ceva    ce o să-ți placă mult::  ”atribut interjecțional” Am mâncat o prăjitură   mmm!  ( știință, nu  glumă!)
Cum să  nu fi auzit  vorbindu-se despre. atribut  exprimat  prin pronume personal sau reflexiv:?
„În mintea-și plănuia  fapta”. 

Altfel, schimbări sunt multe față de anii  trecuți.:propozițiile subordonate   subiective și predicative  nu se mai studiază, pentru că oricine știe  din copilărie  că  nu trebuie  să le separe , prin virgulă, de regentele  lor.  
 Și  dacă și   toții  copiii  din oricare sat  al patriei  are treaba asta lămurită, din start, pot să priceapă , foarte  bine,  chestii mai elevate,  la  literatură:
  genul dramatic , cu ale lui  didascalii, interpretarea unui fragment din”Nathan  Înțeleptul„, de   Gotthold Ephraim  Lessing , din ”Romeo și Julieta”,etc, cronica de spectacol,  
cronica  de film. 
Toate sunt, așa, floare la ureche.
Prin urmare:  
 conectorii argumentativi/descriptiv/  narativi/ dialogatți/ explicativi  etc. devin  probleme minore.

  Până la examen, ar mai fi ceva timp.
  Așadar,  elevul   aflat în clasa aVIII-a  poate: 
 să înțeleagă și să dezvolte într-o  compunere spusele lui Platon:
„Frumosul   este legat de orice este lăudabil, rațional,  folositor, cuviincios și armonios”.
sau  nu are motive  să  se lamenteze, dacă  tema  îi cere:
 Realizează  o argumentare orală,  pentru a-ți convinge   colegii  că „Oamenii  care citesc  sunt mai frumoși”
a. notează în caiet , două argumente pe care le poți folosi
b.   găsește  exemple potrivite pentru fiecare argument.
c, prezintă în fața  clasei, într-un minut,  argumentarea ta.
d.  evaluează- ți  argumentarea, în funcție  de grila de mai jos.
(criteriile  de evaluare  te ung  pe suflet.)
1.  Am prezentat   clar  poziția   față de  teză, prin formulări de tipul.   Părerea mea este.../Punctul meu de  vedere  este...
2.Am prezentat două argumente  diferite pentru a-mi susține punctul de vedere, folosind   CONECTORI POTRIVIȚI.
3Am  folosit  exemple  relevante  pentru a întări  argumentele   formulate, folosind CONECTORI POTRIVIȚI.
4. Am formulat  o concluzie clară  și în acord cu argumentele  prezentate.”
Limba și literatura  română, clasa aVIII_a, editura Art  Klett., pagina  110.:
      Cear  spune  dascălul Creangă, într-o discuție  cu inspectorul școlar  Mihai Eminescu? 
Tu ce spui? 



luni, 15 februarie 2021

”Cum ninge soarta? „

Cred  că  de pe la  primele  salarii, am   început să  cumpăr , lunar,  una sau  mai multe cărți.



 În anii aceia, eram  navestistă, așa  că  tot drumul, de acasă, până la școală și înapoi, citeam.
   Biblioteca mea  s-a  tot  mărit,  pe rafturi s-au adăugat și cărțile fiilor  mei,cititori  neobosiți.
  Nu știu cine a  cumpărat  și  a citit primul„ ” Nostalgia”  lui Mircea  Cărtărescu-  eu  sau fiul cel mic, licean atunci. 
   Nu dau deloc de ea.   Nu găsesc nici „De ce iubim femeile?”.
Dintre cărțile care  mă așteaptă, aseară  mi-a făcut cu ochiul„ Melancolia„. Am citit  pe nerăsuflate prima parte” Punțile ”.
  N-aș putea  spune  de ce-mi place  Mircea  Cărtărescu.  
Parabolă,  basm,  realitate,  non/realitate, fără o demarcație  clară,  radiografii de conștiințe  fără să știi că asta face  autorul, acțiune fără timp, fără spațiu, o lume întoarsă, ca o mănușă,  văzută   din interior, părinții, două statui,  introspecție  în sine,  singurătatea copilului  într-o lume  suspendată  prin punți, mama  dominantă prin absență, poezie în  zeci de pagini de proză.
” Un alt  copil creștea din tălpile lui și-și afunda capul dedesubt, pe partea cealaltă a oglinzii, pășind cu dexteritate pe tălpile celui de deasupra. Și el ținea în brațe un căluț  cu șa roșie și coamă de ață„/  Melancolia„, pagina 62.

luni, 1 februarie 2021

” Un domn foarte bătrân

 și cu niște   aripi enorme”, la  teatrul ”Alexandru  Davila”, Pitești

Doamne, dac-aș avea un crâmpei de viață

nu aș lăsa

să treacă o zi
fără să le spun oamenilor



pe care -i iubesc
că îi iubesc”
Gabriel García Márquez
”Păpușa”
Am văzut , astă seară la Teatrul „Alexandru Davila ”, ocupată cu o treime din capacitate,un spectacol foarte interesant, realizat după nuvela omonimă a lui Gabriel García Márquez,
” Un señior muy viejo con unas alas enormes”,
”Un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme”, apărută în 1966.❤
O realizare originală, laborioasă, unică în felul ei, în care s-au implicat și talentați artiști- păpușari,de la Teatrul ”Așchiuță”.
Un spectacol creat pe antiteza dintre două mentalități : aceea reprezentând o generație dominată de ideea îmbogățiți materiale chiar speculând ideea de înger, de puritate, și o lume inocentă , candidă, al cărei simbol rămâne copilul, mereu doritor de bine.
O alegorie, în care fantasticul se împletește cu realitatea, confruntăndu- se : atitudini ,stări,mentalități, pentru a aduce în fața spectatorului triumful încrederii în mâine.
După o furtună, în curtea unui pescar, cade un înger deposedat de frumusețea aripilor și a părului. Este bătrân și neputincios.
Pelayo și Elisenda se comportă agresiv cu el, considerând că îngerul gârbov a fost adus de forțele întunericului pentru a le lua copilul bolnav.
Îl închid în cotețul lor de păsări.
Îngerul îl salvează pe copil.
Între cei doi se țese o prietenie sinceră, sănătoasă, frumoasă. Înțelepciunea bătrânului se adună cuminte în dorința de viață a copilului .
El crește, se bucură , este tot mai apropiat de bătrânul cu aripi ponosite.
Dintr-odată, în mintea părinților săi încolțeste ideea unei posibile îmbogățiri, pentru că sătenii bolnavi sunt dornici să fie atinși de ființa captivă, care le-ar putea aduce sănătate.
Și afacerea chiar prosperă, până când, în viața satului de pescari , apare o trupă de teatru, a cărei atracție este femeia- tarantulă.
O pasăre albă zboară deasupra gospodăriei pescarilor.
Penele ei, ca simbol al binelui, se vor așterne pe trupul obosit al îngerului, ajutându-l să renască, asemenea unei păsări Phoenix.
Cu mari eforturi, îngerul zboară în înalt.
Și-a îndeplinit menirea: aceea de a crește un copil iubitor,bun, mult mai înțelept decât părinții săi. Încrezător în bine!
Îngerul se înalță, spre marea tristețe a copilului, care a învățat, însă, lecția libertății !❤
Ar fi fost simplu ca subiectul acestei dramatizări să fi fost interpretat doar de actori.
Cele două personaje simbolice, îngerul și copilul, păpuși mari, sunt animate de niște artiști păpușari mascați, care au depus un efort extraordinar!
Am văzut un valoros teatru de idei, în care triumfă ideea că răbdarea, toleranța demnă în față opiniei celuilalt ajută binele să triumfe chiar și atunci când totul pare pierdut.
Învinge credința în răbdare și în smerenie,, în libertatea cugetului și a speranței!❤
Au fost răsplătiți cu aplauze calde : artistii-păpușari , artiștii teatrului , regizorii, scenariștii, realizatorii coloanei sonore,precum și ceilalți oameni de teatru, implicați în realizarea unui spectacol, care a adus pe scenă si in sufletele spectatorilor lumina speranței.
Felicitări tuturor celor care, în niște vremuri atât de încráncenate, ne - au dăruit o seară luminoasă!❤

miercuri, 27 ianuarie 2021

Frunzele

Prin fereastra deschisă, privesc albul  iernii, rupt pe alocuri; aceiași arbori  străjuiesc careul dintre  blocuri, aleile  sunt  acoperite  de  pojghiță lucioasă, ici-colo zâmbește știrb câte o luminiță.


 Parcă se aude și un lătrat răgușit;vreun câine izgonit în cartier de cineva din  satul de dincolo de pădure.
  Involuntar, caut, ce caut? 
Poate ceva din poezia acestui anotimp diferit de celelalte.
 Da, el schimbă locuri, case, alei, bănci, acoperișuri, pentru  că de sus, o mână colosală dăruiește  bogăție de alb.
 Altfel, iarna ar trece neobservată.
  Îmi vine în minte  un crâmpei  dein altă iarnă. Eram în clasa a V-a.  Adormisem târziu, speriată  și tristă.
 La  botanică, domnișoara  Coca, o tânără înaltă, cu păr scurt, coafat permanent, ne cerea, pentru fiecare lecție, desene. Unele erau gata  făcute în manual. Altele  erau  sugerate.
Pentru ziua aceea, trebuia să desenez câteva frunze de viță. Zadarnic îmi bătusem mintea, câte încercări  nu am făcut pe maculatorul meu   cu  foi gălbui, foșnitoare..
  Când  mă  loveam de  necazuri, ceream ajutor de la tata; în seara aceea, venise târziu, așa că nici nu am  îndrăznit să aduc vorba.
S-a luminat de ziuă, mama  ieșise  în curte să   hrănească  găinile, aprinsese, deja  focul, simțeam aroma  ceaiului de tei!
  Mi-am pus  niște șoșoni în picioare și o broboadă pe umeri, am ocolit casa, era frig, sticlea gheața, am găsit ușor  uluca desprinsă din gardul care separa  gospodăria  noastră de a maichii Fănica.
  Ce noroc  că nu avea  câine!
  În mare grabă, am traversat  curtea.
În grădinița  de flori a bunicii mele, am zărit, aninate de  suportul din lemn, câteva frunze de  viță.  Îmi înghețaseră  de tot degetele,  cu chiu, cu vai, am desprins  buchețelul  de frunze, chiar cu  codițe. 

Caietul meu de  botanică- poate  că și al tău  arăta la fel-costa   nouăzeci de  bani- avea  file  ceva mai groase decât celelalte  caiete, semăna, cumva  cu  blocul de desen.
Se făcuse ziuă de-a binelea, se apropia ora  plecării la școală. 
Am aprins lampa, ca să am mai multă lumină.
 Una câte una, frunzele de  viță s-au aliniat pe  fereastră. Prin foaia caietului pe care  o țineam cu mâna stângă peste captive, le-am conturat pe toate. Repede, le-am colorat în hainele lor naturale, galben-maronii.

Nu știu dacă  domnișoara Coca m-a scos la lecție în ziua aceea...
 Ce-mi amintesc perfect este o stare absolut extraordinară, trăită  cu toată  ființa mea  de  învingătoare!💓

joi, 21 ianuarie 2021

„Cea mai frumoasă poveste



 este însăși  viața„,


 Hans  Christian Andersen.
Întâmplarea  face ca, în această dimineață, să citesc un articol în care se vorbește despre temperatura  pe care ar trebui să o păstrăm iarna  în locuințe. Sunt discuții, în care se face comparație între cum ”rezistăm „noi,  românii, și cum „suportă ” iarna alții.
    De vreo săptămână, seară de seară, mă uit la un serial danez ”Rita”, un serial despre   școală  și societate în țara  lui Andersen.
 Zi de zi, profesoara  vine  la școală îmbrăcată în  blugi, rareori poartă ginși  reiați, peste care pune un tricou și o  cămașă cadrilată.
   Copii  de toate  vârstele pedalează nestingheriți, pe  bicicletele  personale, pe care le garează  într-un loc anume.
   Nu sunt  deloc înfofoliți,  hainele  lor sunt ușoare.
I-am văzut la ei acasă. În Copenhaga  bântuită de  vânturi, cărora  noi, un grup de excursioniști,  le-am făcut  față  cu  greu. 
 Era   primăvară.
Sfârșitul lui  mai nu  este deloc  cald în țara nefericitului prinț  Hamlet, bat vânturi seci, soarele stă ascuns sub pături groase de noricu fețe  cernite, Marea Baltică își rostogolește în cascade talazuri întunecate, doar  măreția lui Andersen dăltuită  din iubirea lui Eduard  Eriksen”Mica sirenă„ cu  sufletul topit în spumă de  mare rezistă tuturor vitregiilor vremii.
Își tace  povestea ei de îndrăgostită  părăsită pentru o prințesă adevărată, fiindcă ea, frumoasa adâncurilor, n-a reușit să primească un fel de nemurire muritoare.
Asta, în vreme ce danezii sunt considerați cei mai fericiți  oameni din lume.
Astăzi, citind articolul despre temperatura  din locuințe, m-am gândit  că  este  vorba, înainte de toate,  despre educație.
În serile  copilăriei mele,  biata sobă duduia   din  toate încheieturile. 
  Mai apoi, în camera  din căminul studențesc, în serile geroase , ne răsfățam   deschizând ferestrele, așa de cald era...  
Au trecut anii,  copiii de odinioară sunt părinți și bunici: au rămas cu deprinderea  de  a se lăfăi în căldură.  Nici eu nu prea fac excepție.
  În țara lui Hamlet,  lumea este altfel.
Cum o fi mai bine?

Și o poveste  de iarnă
Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.

 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.
   Excursia în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor, a fost un dar sosit pe neașteptate! 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l .
Poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi,mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figură tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„

p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea  poveștilor?😎