luni, 19 iulie 2021

povești pentru prieteni

 


  în boabe de ambră, surâde și plânge adâncul!

„Ne vindecăm, frumos, încet, ca bradul,
Și singuri rănile ne oblojim.
Prin alte vine seva-și face vadul.
Rășină grea de chihlimbar mustim.
E dulce ca un cuib o  cicatrice....„  
Maria Banuș

Că-i spunem  „chihlimbar„, că-i  spunem„ambră„, cuvântul în sine ascunde o lume croită-n adâncuri.
I-am descoperit nerostita-i poezie, cândva, când în oraș s-a deschis cel mai modern magazin. „Trivale„.  Mi-am cumpărat o bluză  galbenă de  voal și un colier  din boabe ruginii, mărimi și  forme diferite, amestec cuceritor de nuanțe, ochișori, ace, raze și semne, cercuri și  brazi.
Parfum dintr-o lume ascunsă.

Unul dintre copii a rupt, într-o zi, șiragul, s-au rostogolit, în goană, bobițele  de miere topită-n rășină, s-au tot rătăcit  pietricelele, din când în când,  se mai iveau pe la colțuri, le- am adunat  în fire de argint, în  doi cercei drăgălași și un  mic colier.
 Și au tot trecut anii...


În urmă cu ceva timp, în  muzeul de la  Colți, ascultam rostogolindu-se, așa, ca-ntr-un șirag,
vorbele  unei  tinere doamne, ea însăși o  apariție  aproape  neverosimil de   năvalnică, pasionată de  locuri, de meserie și de chihlimbar. 
 M-am  trezit gândindu-mă  la piatra asta ruptă  din trupul  pământului, în care se adună atâta frumusețe, atâta magie, atâtea întrebări.
Se prind în  multiple culori milenii de treceri,  gâze și aer, rouă și pânze de ape, margini de frunze și flori, poate  chiar leacuri,începuturi, rotiri,  timp și istorie.
Chihlimbarul!
Sună atât de frumos, un singur „a„, un singur „r„,, atâta poezie!
Mi-e drag  să-l rostesc, mi-e drag chihlimbarul!
Du-te și vezi muzeul de  la Colți!
În niște cămăruțe primitoare,  mâini pricepute, minți  iubitoare au adunat  pietre, speranțe, șiraguri, culori, chiar negru-ntre ele , un strop de magie, o clipă de veșnicie.

marți, 13 iulie 2021

treceri colorate







 De prin locurile  unde  Dumnezeu m-a ajutat să-mi port pașii, am cules  obiecte dragi, care,  peste ani, să-mi aminteasca emoția resimțită într-o vreme.
   De la Săpânța, mi-am cumpărat o băsmăluță.   Pe fondul ei verde, se adună buchețele de cireșe, dar și stropi de albastru.
Albastrul  este revărsarea , parcă vie,  care  mi-a  atras privirea  de cum am pășit  pragul  celui  mei neobișnuit  cimitir.
 Ceva din  infinitul celest,  un alt ceva din  nemărginirea  mărilor, rece,  profund, imaterial.
Așa am  văzut eu, într-o vară  nu prea îndepărtată,  poezia veselă și tristă a  cimitirului de la Săpânța.
Albastrul  seamănă   reverie, calmează, fără a  tonifica, eliberează tensiuni.
Are  ceva care vine  de  dincolo  de lume; din cer și  din ape.
Câtă  filozofie stă ascunsă  în acest neobișnuit albastru   de Săpânța, o  fi  știut, poate, în  urmă  cu  aproape  un secol, doar săteanul Stan Ioan Petruș, devenit  sculptor, poet  și pictor.
 O fi  vrut el  să  dea,  cumva, o altă  reprezentare  vieții ca  ne-viață? o  fi  văzut și el, precum odinioară  dacii, doar latura netragică  a  morții?
Într-un fel, noi, toți, suntem  filozofi, pentru că avem  o anumită  atitudine  față   de   viață  și  față  de  pierderea ei-momentul cel  mai  tragic- din care  omul  ar trebui  să  învețe  cât de  prețioasă  este   viața.

Undeva, sus de tot, în nordul  țării, acolo  unde  localnicilor  le place să  spună  că  se  agață  harta în cui, cimitirul de la Săpânța, unic  în  felul  său de a  se  arăta ochiului  și  sufletului  celui   venit  să   vadă  altceva decât era obișnuit  să  vadă, pare o  eternă  grădină  înflorită, presărată  cu  sute de cruci, vopsite în albastru,  stropit  cu  galben,roșu, alb și verde.
Într-o comunitate  sătească, oamenii  se  știu  cu  toate  ale lor,  bune  și  rele. Se  cunosc  gospodarii, femeile harnice, dar și  cele îndărătnice, lumea îi știe  pe   bărbații  trândavi, pe  iubăreți,  află  în  care familii   nora și  soacra se gâlcevesc toată  viața,  cum  ginerele  nu  prea o  are la suflet  pe  mama  soției  lui....
 Și  dacă, toate  acestea   se  știu, atunci când  firul  aței  se  rupe, într-un  concentrat  ironic  epitaf, fiecăruia  i  se scrijelește  pe crucea  colorată, un  fel  de  autobiografie, în versuri  a căror  tonalitate diferă  de la o  situație  la alta. Sub  un  mic  basorelief  care  înfățișează  esența vieții   celui   plecat  la  ceruri.
Scurt  curs  de  filozofie  asupra  morții- nu spaimă, nu durere, ci un echilibru greu de înțeles .
 Un sens  al   trecerii prin viață: ironic, modest, spectaculos sau cuminte , fie el sau ea -Pop ori Stan- cioban , șofer, pădurar, cioplitor, dascăl, croitoreasă ori gospodină.
Curioși, străinii de loc se plimbă printre  cruci, citesc, se minunează,  rămân cu  întrebări pentru  care  nimeni  nu  are  răspunsuri.

 Dincolo   de drum, viața  își  are   cursul ei,  asemenea  izvorașului  care-și  duce   șopotul   paralel  cu  drumul- femei  de  toate   vârstele, cu obraji  bucălați, purtând  fuste înfoiate, lăsând  să  se vadă  genunchii,te  îmbie  să  cumperi  basmale și ii, clopuri  și  fluierașe, farfurii  colorate, chei și  iconițe, dulceață  și cașcaval,  perne  și  sticle în care doar meșterii  știu cum se   ascunde  câte o   mănăstire în  miniatură, împletituri  și  ilustrate...

”Aici eu mă odihnesc
Şteţca Anuţa mă numesc
Pînam trăit în viaţă
Am făcut frumoasă straiţă
Cu baier frumos şi lat
La cîţi feciori îs în sat
Am făcut lucru pe plac
Toate astea le lăsai
La 76 de ani.."
Aici eu mă hodinesc
Pop Ileana ma numesc
Tanara m-am maritat
Si bun barbat miam luat
Dar nu am avut noroc
Sa traiesc cu el deloc
Doi copii avui pe lume
Unul l-am luat cu mine
Si lumea o lasai la 25 de ani."

"Aici eu ma hodinesc
Si Pop Toader ma numesc
Drag mi-a fost clanitaru
Si tuica din paharu
Catam trait pe pamant
Tot la asta mam gandit
Sa am ce bea si minca
Din clanitar acinta
Dar am avut si nacaz
Ca vaduv am ramas
Si va cint cu veselie
Nu va cint asa ca mie."

"Pe lume cit trait eu
Ma rugam lui Dumnezeu
Sa traiasca calu meu
Si sa ne fere de rau.
Aici hodineste raposatu
Stan Grigore lu
Ionu Diacului.
A trait 64 de ani."
~~Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Îi arăi cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Cei care citiţi aici
Ca mine să nu pătiţi
Soacră bună vă găsiţi
Cu ea bine să trăiţi„.

marți, 6 iulie 2021

prozei îi prefer poezia!

 Imaginea asta  este din toamna anului  1965.

(povești pentru prieteni)


Se numea practică agricolă, deși nu prea avea nimic care să  lege ceea ce învățam noi,elevii liceului teoretic, secția real,cu  munca în câmp,deprinsă bine  de acasă.
Indiferent de vreme, recoltam porumbul cu frunze tăioase adânc, transportam, câte doi, coșurile mari, pline-ochila remorcă,  unde băieții, prin rotație, le ridicau bărbătește, până când se umplea.
Către seară,rupți de oboseală, urcam și noi, care cum putea, deasupra.

 Suntem nouăsprezece.
 Ceilalți  șaptesprezece erau  în altă parte a câmpului..
Nu putea lipsi nimeni.
  Ne supraveghea domnul Emil Rozner, profesorul de sport.
 Din jumătatea asta de clasă, peste ani, am  devenit: patru  profesori, un arhitect, un medic stomatolog, un inginer, un colonel, patru  economiste, două asistente medicale, doi tehnicieni, două casiere.
Nu știu ce drum va fi urmat ultimul venit în clasă; repeta  anul.
De ceva timp, opt dintre colegi  vor fi culegând pulbere de stele...

În asfințitul acela, când așteptam venirea remorcii,  care să ne  ducă în curtea liceului, soarele lucea în felul  lui, pălind încetul cu încetul.
 Nouă ne creșteau  aripi dinlăuntrul sufletelor. 
 Insesizabile diferențe de stil, de contemplare, neliniștite forme  de speranțe.

Ca lectură de suflet, prefer poezia, deși, ca formă de a mă ”spune„, am îndrăznit de prea puține ori să scriu versuri. 
Poate că fug, în felul meu, de ritm, de încadrare între limite estetice, de acele  impuse detalii arhitectonice.
 Dau frâu liber culorii, ca dimensiune interioară.
Ca voce a sufletului.

luni, 5 iulie 2021

când toate par a se îndulci

   Raze piezișe tremură printre crengi, tăcută, aleea își deapănă mersul, ce tainic șoptește,dimineața, pădurea, trec vârste încoace și încolo,pășesc fără grabă.

A răsărit, așa,în drumul meu, semn aproape banal, și deodată, clings! într-un colț de suflet a sunat un clopoțel.

După ploaie, în fața porții noastre, pământul era moale, bețișorul scrijelea un fel de nostimă figură geometrică, două /trei pătrate, unul în continuarea celuilalt, alte două, unul lângă altul, alt pătrățel, atent construit, încă două, un cerc, aruncată din palmă,pietricica își caută loc.

Începe mersul atent, sari într-un picior, nu ai voie să atingi nicio linie,Viorica, prietena mea, are ochiul atent, vine și Vergi, avem ceva timp, jocul ne prinde, geometrie și zbor fără grabă, glasuri vesele, funde roșii în codițe aurii!
Pentru o clipă, timpul sare și el într-un picior, ce legi guvernează peste locuri și întâmplări, ce știm noi despre lucruri?
Ce mister le scoate din nebănuite ascunzișuri ?
Șotronul!
Joc, instinct,atenție, bucurie, răbdare,respectate nescrise legi de mișcare!
Ulița- scenă deschisă, noi- ființe grăbite, mereu alt rol, altă regie, timpul stăpân, timpul dușman, timpul prieten.
Ziua își spune povestea, lumea se duce și vine...
Șotronul, semn fără lege, poem din trecutul- prezent, cretă și cerc, joc de lumini, glas și senzații, tu și cu tine!


duminică, 4 iulie 2021

despre:cine ești?

sau despre promovare

și despre cum omul ar trebui să sfințească locul.

( povești pentru prieteni)💓
În clasa a III-a, când ni s-a îmbolnăvit învățătoarea, doamna Ana T. despre care tata zicea că are limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte- a venit domnișoara Silvia.Din câte am aflat eu mai tărziu, avea să devină inginer.
Probabil că nu fusese încă admisă la facultate.
Era blândă, talentată și foarte apropiată de noi. Multe am învățat eu în acel an.Domnișoara a pregătit cu noi ” Albă -ca- Zăpadă,
După ce a dramatizat textul, ne-a învățat să ne confecționăm costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes!
Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea.
Hapsâna a fost n.d.
Am fost un fel de vedetă a serbării- rol important în piesă,
viorea, cu fustiță de hârtie creponată, în ”Dansul florilor„.
Cea mai aplaudată parte din serbare a fost rolul meu de dirijor. Erau mulți copii pe scena, care era cât pe aci să se dărâme.
Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul” cu o strofă mai devreme, în timp ce copiii au continuat să cânte.
Nimeni, în afară de mine, nu a înregistrat greșeala, toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o dovadă evidentă de talent, nu mai pridideau cu felicitările.
Adică, atât de bine îmi pregătisem coriștii, că ei puteau să cânte și fără dirijor.😃
Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el a fost un fel de punct culminant al acelor ani.
În clasa a VII-a, eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!
În vară, părinții îmi promiseseră uniformă nouă- un șorțuleț pepit cu guleraș alb de pichet, peste care se purta un altul, în cute duble, din satin negru.
Pământul și animalele ne fuseseră luate la ”colectiv”, anul a fost dificil, iar eu am rămas tot cu vechea uniformă.
Am spălat-o, am apretat ce era de îndreptat, am primit o pereche de șosete albe trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați la Paști, au fost atât de lustruiți, că străluceau.
Secretarul școlii, M.M., suplinea catedra de muzică.
Atât de impresionat a fost de uniforma mea, că m-a dus de mână prin toate celelalte clase.
Ca model!
A fost anul în care, la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic, căruia îi povesteam despre câte se întâmplă pe la noi. Când îmi auzeam numele la radio, trăiam, așa, o mare victorie, că nimic nu mai conta!
Cât de mândri erau părinții mei!❤
Am fost admisă, în vară, laLiceul Teoretic, o să te miri, dar părinții, mai ales tata, nu erau deloc încântați.
Viața era tot mai grea, lunar trebuia de achitat o taxă, 180 de lei, pentru cămin, manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau destul de scumpe.
Pentru pământul care, de câțiva ani, nu mai era al lui, era al „colectivului”, tata re renunțase la serviciu și la buletinul lui de București,
Mult și cu mari eforturi s-au străduit părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei,când generația mea a învățat carte.
Într-a X-a, domnul Foti, una dintre spaimele liceului- îmi amintesc, poate că și alții o știu- la o lucrare trimestrială de psihologie, și-a pus scaunul pe catedră.
De acolo ne supraveghea.
Ei bine, acest domn m-a ales să fiu instructoare- superioară, așa era ”fișa postului”, la clasa a VII-a, al cărei diriginte era.
Au trecut anii, m-am măritat în timpul studenției, am terminat facultatea și, niște ani buni, după aceea, am bătut drumurile mai multor școli din județ, cea mai apropiată fiind situată la 23de km de casă.
Îmi continuam studiile la Universitate, am trecut cu bine spre foarte bine examenele pentru toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram mămică, părinții mei prea tineri se duseseră la cer...
Chiar și după promovarea cu punctaj foarte bun a unui concurs dificil pentru ocuparea unel catedre în oraș, directorul îmi scria numele în creion.
Nu în cerneală.
Funcționau pilele...
Țineam pumnii strânși și mergeam mai departe.
Poate că te întrebi ce m-a apucat să spun toate acestea.
În anii mei de meserie, peste 35, m-am întersectat cu multe femei, mai ales. Despre unele, mai toată lumea știa cam ce le poate pielea.
Cu toate astea, au ajuns directoare de școală, chiar inspectoare.
În fața uneia, „de la pionieri”,fie-i țărâna ușoară, tremura toată lumea.
O alta, absolventă de IP3, inspectoare generală, salarizată ca fiind absolventă de universitate, pășea pe Strada Mare, la început de an școlar, ca un general de armată.
Ascult și eu, ca tot omul, nu pot să nu mă conectez la știrile zilei și mă minunez că lumea, după cincizeci de ani, cam câți au trecut de când am priceput și eu cum este cu promovările, unii dau să cadă în genunchi în fața câtorva doamne, zilnic coafate, cam cum erau pe vremuri două elene din fruntea învățământului argeșean.
Doamnele ocupă înalte fotolii în politica zilei.
Promit, dar ce nu promit?
Deunăzi, când am auzit-o pe una dintre ele recomandând modalități de câstig suplimentar, m-am gândit la Maria Antoaneta, regina cu cozonacul.
Lumea merge mai departe.
Cât despre om și despre cum sfințește el locul, ce să zici?
Rămâne doar un proverb.

joi, 24 iunie 2021

despre poezia nevăzută a verdelui înflorit

  Sunt  zile din an când  simt cum din adâncul ființei  răsar niște imagini  unice.

 Astăzi, este cu parfum de drăgaică, cu gust de frăguțe și  glasuri de toate felurile.
  Locul se numea Uștubee.  
   Nu l-am întrebat niciodată pe tata de ce se numea așa.
  Erau câteva  dâmburi dulci,  domoale, cuprinse între  văi blânde, de un verde viu, mereu proaspăt.
   Târziu, la  facultate, le-am revăzut cu ochii minții, când a trebuit să citesc, cu creionul în mână,”Trilogia  culturii”.
Blaga mi-a redeșteptat  acea tainică  vie legătură cu  câmpul, cu  frumusețea lui.Am simțit atunci că  o parte din mine este acolo, în liniștea  verde. 
   Dar și că el, acel verde mereu renăscut, îmi aparține.  
  Dealurile ondulate din margine pădurii Pintenoaica aveau  poezia lor unică.
  Și noi  copiii, câțiva  băieți și câteva fete, copii cuminți, ne vedeam de  treburile pentru care  părinții ne trimiseseră acolo.
  Într-o zi, Cornel Mihalache, cel mai mare  dintre  noi, premiantul liceului  la matematică, a adus  în câmp cea dintâi carte.Rând pe rând, am început  să citim. 
Pe întrecute.
 Au fugit anii,  Cornel  citește, undeva, în lumina stelelor, de sora lui m-am pierdut,ceilalți ne-am risipit care pe unde.
  A rămas, în colț de suflet, parfumul  florilor de  drăgaică, de frăguțe, de  grâu în spic.
  Nu știu  dacă la  Uștubee  câmpul  va mai fi având  culmi domoale, nici dacă apusul  mai scânteiază la fel.
 La mulți ani, cu   Drăgaica în ie!

vineri, 18 iunie 2021

între măreție și vrajă


Când am
făcut fotografiile  astea cu flori de stâncă,  nu prea am avut timp  să mă uit  la ele  cu atenție. Ochiul îmi fusese  furat de  coloșii calcaroși, turnați  în cele mai  ciudate  forme.

Un dans static, care, iată, după  o vreme nu poate potoli însetarea 
Un colț geografic ivit  din  cizilizații  apuse  cine știe  când..
Acest univers, unde omul ajunge rar, ca turist sau, poate mânându-și  turmele, îndeamnă  la meditație.
  Mulți ochi îl  văd   chiar în aceeași clipă, fiecare însă poate  să-și trăiască propriile  explicații.
Sentimentele se amestecă:miraj, incertitudini, uimire, poate chiar spaime.
Ceea ce simt  eu   nu aparține  nimănui, nici măcar  mie.
Astăzi, când  de la excursia în Dobrogea,  au trecut câteva săptămîni , simt un fel  de  nostalgie pentru  niște locuri  dominate  de  ceva misterios, blând, suav.
Acolo,  în mijlocul  unei   realități, care nu seamănă cu nimic din ceea ce  precede sau urmează,  curgerea   timpului  pare să  fie alta.
Îmi pare atât de rău că a fost o atât de rapidă trecerea.
 De ce  nu știi, de ce nu poți, ca om, să păstrezi eternitatea clipei?

Dacă nu ai văzut Dobrogea, nu-ți mai irosi banii și timpul pentru a te înghesui în  excursii pe meleaguri străine( treaba ta ).
 Du-te și vezi  acest ținut de poezie aspră, misterioasă.  
Nu în grabă.
    Ci așa, cât să cuprindă o vacanță.
Poate  că  te  va atinge  aripa  vreunei zeități!

Cheile  Dobrogei/ Pantelimon

joi, 17 iunie 2021

tipare

 (povești pentru prieteni)

 Prin anii 70/80, ai deja trecutului secol, era la mare căutare, printre  doamne și domnișoare- toate fiind ”tovarășe”, un material  din care se confecționau rochii, taioare, fuste, pardesie, jachete. 
 I se spunea   supraelastic, pentru că, desigur, avea în  compoziție fibre elastice. 
În toate culorile și nuanțele.
   Dintre rochiile  de atunci- păstrez fotografii  alb/ negru,  că   doar așa  se puteau face- una  îmi plăcea   mult.
  Roz, talie retro,  tăieturi  ușor  ondulate și, în completare, un pardesiu  din același material.
Lucrătoarea, Doamna  Borcea, o femeie  foarte elegantă, tipicară,  vorbă  molcomă, venise  în oraș, din  Brăila.
 Croia perfect, geometric, dar și personalizat, avea niște degete lungi, albe, care, parcă mângâiau materialele, înșirate frumos în dulăpioarele  din secția ei de lucru situată undeva în zona de  nord a orașului.
Țin minte perfect cumsecădenia  ei și  acea  noblețe  pe care  doar puțin femei o î au și pot să o păstreze fără ostentație. 
 Eu, foarte tânără profesoară, îl pregăteam pe fiul ei la Limba română, dumneaei  mă  bucura îmbrăcându- mă  așa  cum coneneam că este  frumos și potrivit.
  În vara aceea, mi-a lucrat două rochițe dintr-un material vaporos,  austriac, unul uni, liliachiu, celălalt , un câmp de flori mărunte, adunate din  veselia unui câmp însorit.
Când  compleul meu- rochia și pardesiul-  a fost gata,mi-am zis  că, musai, trebuie să mă îmbrac cu el și la școală, chiar dacă făceam o navetă deloc lejeră;zilnic, 100 de  km, cu autobuzul,  jumătate  dus, jumătate întors.  
Și directorul, spaima lumii.  
Nu-i așa, Gela?
În prima pauză, era  cald, primăvară, soare, am îeșit cu  câteva  colege în  curte. Pe vremea aceea, nici prin cap nu-ți putea trece  că, la școală, în pauză, ar fi potrivită  o cafea.
  Nu știu de unde și de ce, a apărut o  doamnă, adică  tovarășă; era învățătoare, adică  avea ore în schimbul celălalt.   
Zdrahoană, milităroasă, voce puternică, brațe vânjoase.
   Probabil  că i-o fi plăcut pardesiul meu.
  Dorind să-și exprime admirația, tocmai  când nu mă așteptam, m-a  bătut  atât de tovărășește  pe umăr, că  m-am dezechilibrat și am căzut...

Astăzi,  în timp ce  mă  bucuram de  gustul cafelei din ceșcuță, am revăzut  cu ochii minții scena.
Am răs, cu poftă, de una singură, în timp ce  mă uitam la   petalele mușcatei  din fereastră...

vineri, 11 iunie 2021

am luat copilăria cu mine!

    Și să nu crezi că am  încercat  să-l imit pe Marin Preda. 


Pur și simplu, după ce o bună prietenă,  fostă colegă de școală, m-a sunat de ziua mea , mi-au țâșnit  în minte, ca-ntr-o oglindă, frânturi de întâmplări din anii când lumea își arăta, pentru mine, pagini de poveste.

La sfârșitul lui iunie, începea secerișul. Cu noaptea în cap, lumea toată a satului se muta în câmp.
Loturile noastre erau la Obște, undeva către Podăreni. Cred, nu-mi amintesc prea bine, că și ceilalți trei frați ai  lui  talițu, bunicul  dinspre tata, aveau o parte de pământ în aceeași zonă.
Ogoare lungi, că uitai  unde începe și unde se află capătul celălalt. 
Pământ bun, recolte frumoase!

Rolul meu era  să am grijă de claia unde mama așezase oalele   fierbinți, de lut ars, în care pregătise de cu seară ciorba acrită cu zarzăre( inconfundabilul ei gust îl simt și în clipa asta) și varză cu carne, păstrată bine în cămară, încă  din iarnă,  de la tăierea porcului.
  Ferită de umezeală, într-un colț al  încăpătorului  coș împletit-  acoperită  cu prosoape  de cânepă toarsă și țesută în casă-o pâine mare, coaptă  sub țest.
 Și ascunsă de ochii pofticioși ai bărbaților- secerători: sticluța cu țuică . 
Din câmp, snopii uscați, mai întâi în clăi, se aduceau la arie.
 Ce înaltă și înfricoșătoare  mașinărie pufăia  neobosită  în mijlocul câmpiei de la  Loturi, aproape  de  piramida  înaltă,  construită de militarii topografi!
Mașina de treierat.
 Nu m-am apropiat niciodată prea mult , nu știu dacă doar din cauza prafului  și a pâclei  de pleavă. Poate că un fel de spaimă nelămurită   mă ținea deoparte.
  Târziu, după apusul soarelui, larma câmpului înceta, lumea revenea acasă.În fiecare  curte, în bucătărioarele luminate de lămpi cu gaz,  prinse  în cui, ai casei se adunau  la masa de seară.
  Ce țin eu minte bine este acel farmec pe care l-am trăit doar atunci; pe ”linia ”mea, se întorceau la casele lor,  în grupuri după cum le erau prieteniile, flăcăii.
 Ocoleau satul  cântând.
Verișoarele mele, gemenele Didița și Coculeta, și prietenele lor, Valentina și Evelina, erau fete de  măritat.
 Frații Dodin și Aurică, Dache, Vergică  și Vasile al lui Lepra le făceau curte într-un fel  moștenit, probabil, de la părinții și bunicii lor; se opreau câteva minute în dreptul  fiecărei porți. 
Cântecul lor  devenea mai puternic, deslușindu-se frumos în pacea  nopții înstelate..
Acolo, în satul  meu cuprins între lunca Argeșului și pădurea Pintenoaica, în câteva veri, înainte de a pleca la liceu, am trăit, cu adevărat, magia  unei lumi care își rotea anotimpurile într-o poezie, deseori aspră, din care, astăzi, se mai păstrează  doar ulițele  umbrite  de zarzări.

sâmbătă, 22 mai 2021

cu obrăjorii-n palme!

💓💓 Pâlpâiri sfioase, joc indecis în verdele crud al amiezii!

Roșu !
Roșu inconfundabil!

Nerostite promisiuni în fuga trenului.
Suave flori umanizate, câteva petale ușoare,fine ca o fustiță transparentă,pudică totuși.
O decență firească, femeiască, chiar dacă macul, în povestea lui, trebuie să fi fost bărbat.
Vântul poartă semințele cum vrea el, din mijlocul câmpului până în fața unui peron tocit de timp și de ploi.
Licăriri stacojii printre cioburi, șine, pietricele, scrâșnet de roți, pași, gânduri, promisiuni, batiste, geamantane doldora de visuri.
Macul dictează lecția vieții.
Splendoare, curaj, veșnicie de-o clipă, firicel firav într-o lume care aleargă...

miercuri, 19 mai 2021

de n-ar fi(doar) monolog




Nu doar la noi, ci, în mai toată lumea, școala online a produs dezastre.

Să fim înțeleși; nimeni nu era pregătit pentru a le preîntâmpina, dar, de la ocupanții înaltelor fotolii din Ministerul Educației -și-cum- se-va- mai-fi- numid, te aștepți, totuși, la niște atitudini / decizii mai luminate, nu-i așa?
Să nu uit. Poate zici: ce-i pasă, domnule, și ăsteia din categoria vulnerabilă ( adică mie), nu poate să stea în banca ei?
Să știi că-mi pasă!
Și o să-mi pese!
Nu doar pentru că am un nepot care tocmai termină clasa a VIII_a; îmi pasă, pentru că, numai și numai cu învățătură de carte, viitorul ar putea fi bun.
Tocmai am citit că,în Marea Britanie, unde, în privința școlii, lucrurile nu stau mult mai bine decât în alte părți, examenele, la sfârșit de ciclu, nu se susțin, că, neapărat, AȘA TREBUIE.
În lunile care au trecut, adică vreo cincisprezece la număr, nu s-a făcut carte.
Asta, doar dacă cei aflați la catedră și prin minister sunt sinceri și recunosc.
Păi dacă nu s-a făcut carte, cum să fie pregătiți copiii să suporte, mai ales, emoțional, un examen?
Și de ce?
Ca să se adune maculatură ?
Să înceapă, iarăși, alergătura ( cu mască, fără mască), prin diferite școli?
De ce n-ar conta mediile obținute de copii, în lunile de pandemie?
O să zici că se vor umfla notele.
Mereu s-au umflat.
Lumea profesorală nu este imaculată.
Cum nici părinții nu sunt toți la fel.
Și nici copiii.
Uite: dacă tu, adultul cu studii superioare, te afli în fața unui test- model, întocmit de „Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație” (mamă, ce titulatură), prin care se pun alături două TEXTE, unul în proză, altul, în versuri, de lungimi considerabile ( 30 de rânduri, cel în proză, și cam la fel, celălalt), cerându-ți-se rezolvarea a două seturi de întrebări. A/ 9, B/7, plus ”Subiectul al II-lea„ ( 150 de cuvinte, pentru o compunere, care ar trebui să aibă o oarecare atingere cu unul dintre textele de pe prima pagină), tu, adultul ( scuze pentru repetare), ai face o lucrare în urma căreia ai mai putea fi admis la colegiul pe care l-ai absolvit, în urmă cu douăzeci de ani?
Oameni mari, care, vremelnic,conduceți destinele școlii românești, care vă este ținta, în privința viitorului acestei nații?
p.s Mă întreb și întreb, cu durere: câți copilași din îndepărtatele sate ale țării vor obține, sincer, note peste 5 la acest examen?

joi, 13 mai 2021

„trece lebăda pe ape...”

 ”Trebuie să iubeşti lumea căreia îi aparţii. Să munceşti pentru mai binele ei.„

Camille  Saint-Saëns.

9  octombrie 1835, Alger,/ 18 decembrie 1921, Paris

Un veac de  nemurire!

Concertul de astă seară  al Filarmonicii Pitești, dirijor, maestrul Alexandru Iosub, concert/ maestru, Mădălin  Sandu, a  fost dedicat  compozitorului  francez, Camille  Saint- Saëns.

1.”Lebăda pentru  violoncel și orchestră”, solist- violoncel, Paul Oneci.

2.”Concertul nr.3 pentru vioară și orchestră în si minor”.solistă,  Simina  Croitoru, vioară.

3.”Simfonia nr. 2 în la minor.”.

  În acest an, lumea muzicală  îl omagiază pe  compozitorul  francez, cunoscut, mai ales,  prin opera ” Samson și  Dalila”,  a cărei geneză a durat  10 ani,  premiera având loc  la Opera  din Weimar, în 1877,  textul și muzica fiind  adaptate de către autor în limba germană.

 Succesul a fost răsunător! 

  Totuși, în Franța,  opera   a fost recunoscută, abia în 1890, jucată fiind  la  Theatre de l; Eden,  Rouen.

     De atunci, această creație a intrat în circuitul   muzicii universale.

 Poate  că  ar trebui să ne amintim  cine a  fost copilul-minune Saint- Saëns: la trei ani, compunea  prima piesă, talentul  fiindu-i  descoperit  de mama sa și de o mătușă dragă. La 13 ani  este admis, ca student,  la  cea mai înaltă școală  de  muzică  din capitala  Franței. Studentul iubea, deopotrivă: matematica, astronomia, geologia, literatura franceză,  latina și greaca.

Muzicianul, care a fost admirat de către Wagner, pentru strălucita lui  tehnică pianistică, a  compus. douăsprezece opere, cinci simfonii, cinci concerte pentru pian, trei pentru  vioară și   două pentru violoncel, un Recviem, un oratoriu pentru Crăciun, multe piese  pitorești, cea mai cunoscută fiind„  Carnavalul  animalelor„,  o  parabolă alcătuită din paisprezece  părți,  prin care sunt satirizate  defecte umane  (  cea de-a  treisprezecea, ”Lebăda„, devenind, în timp, hit),, lista   creațiilor  nu se oprește aici.

Saint- Saëns a fost  primul compozitor  recunoscut, care a compus  muzică pentru coloana sonoră  în ”Asasinarea  ducelui  de  Guise”.

Astăseară,ne-am  bucurat de farmecului  unui concert, în care personajele principale  au fost, în prima parte,  violoncelul lui  Paul Oneci, acompaniat  de   prestația  deosebită  a   Orchestrei  Filarmonicii noastre.  Am plutit  frumos, într-o lume de basm..  Devenită simbol, în  fine unduiri  sonore,„ Lebăda” Le  Cygne„ este  un ideal luminos, o imaculată   vietate,țesută  din  note muzicale,  în dans divin.

 Tu, spectatorul, asculți, ca și cum trăiești  partea  netrăită a  vieții,dincolo de spațiu și de timp, în timp ce lebăda își desăvârșește  trecerea lină în zbor înșirat de  limpezimi  sonore.

Un  ”balet„ pe notele de  violoncel, ca un basm  de note suave! !

”Lebăda   este  poarta deschisă  către toate  visele”   ( Francis  Blanche)

   În partea a  doua a concertului,Simina  Croitoru  și vioara ei  vrăjită  au creat  o  adevărată revelație. Artista, vioara și arcușul au captivat total sala. Mă  întrebam  cine cui  aparține? frumoasa artistă   are o vioară magică  sau  vioara este parte din sufletul ei?

   În cazul copiilor atât de talentați, așa cum este această superbă domnișoară, nu poți să nu amintești de tatăl ei, maestrul  Gabriel Croitoru.   


   Aș  pomeni maximatel arbre tel fruit„ 

 Artista pe care publicul piteștean a ascultat-o astă seară  cu  sufletul în palme, ovaționând-o îndelung  este strălucitoare!

 Superbă interpretare!

 Extraordinar talent!

 Ultima parte a concertului a fost  ca o împlinire, armonizându-se perfect  cu celelalte două.

 Am avut parte  de un concert frumos,  încărcat de lirism și de  farmec,  cu  elegante  străluciri  sonore, o adevărată  încântare .

O seară pe  măsura geniuluicompozitorului căruia i-a fost dedicat concertul.

  Felicitări și mulțumiri , Filarmonica Pitești!

Felicitări, maestre Alexandru Iosub! 



vineri, 7 mai 2021

pentru unii o fi simplă fizica

 Prietenia  noastră a început în primul an de liceu.   De atunci, chiar dacă nu ne vedem, pentru că  așa  decide  viața,  suntem  și mai apropiate.

  În prima zi de Paști, ne-am  cam dat  la  vorbă.
  Și  tot povestind noi una/ alta, ne-am amintit  cum cum a fost  într-a   X-a, cu prima teză  la fizică.
Cândva, Dom  Bălcescu fusese o somitate. 
Între timp,  devenise un  moșneag cusurgiu și tot   mai ciudat.
La oră,  ochelarii cu rame   grele îi tot  cădeau, alteori lentilele  i se mai  abureau, pentru că  se mișca  încoace și încolo,  gâfâind,  ca nu cumva să  ne scape din ochi.   Nu prea știai către cine  se îndreaptă.  Soluția  era să stai smirnă la ora lui. 
  Dacă  aveai  nenorocul ca el să creadă că  nu ești ochi și urechi,  tu, cel din fața lui, ajungeai  la lecție. Și începea adevărata odisee, la capătul căreia   erai terminat.  
Nota?  Cum dădea  Domnul.
  La teză, musai  să  tratezi  subiectul de teorie și, neapărat, să rezolvi problema.   
 Teoria, fie ea chiar  perfect detaliată ,  fără  rezolvarea problemei,însemna ” Alb în alb, nimic problemă.  Nota  4  ( PATRU)GH. BĂLCESCU.”
Urma  ca documentul să fie prezentat părinților,  unul dintre ei având obligația să-și pună  semnătura pe ultima pagină.
  Nico și-a amintit  că   fiecare dintre  noi  a semnat teza celeilalte, pentru că.... ai ghicit:  niciuna  nu a rezolvat problema.

vineri, 30 aprilie 2021

ziua de neuitare

 Copil fiind, așteptam Vinerea Mare cu mare, mare emoție!


Nu aflasem, încă, prea multe despre rostul și semnificația acestei zile.
Ce știam era că, spre seară,când tot satulse scălda într-un parfum delicat, în care se adunau zambileși leuștean, îmbrăcam rochiță și pantofi noi.
Și hainele noi aveau un parfum special, pe care nu l-am mai întâlnit, de atunci,niciodată.
Ulițele satului fremătau: copii, părinți, bătrâni se îndreptau către biserică și, mai apoi, către cimitir.
Masa încărcată cu flori, Prohodul, oale de lut, în care mocneau tăciuni și tămâie... ceva înălțător plutea în aer!
Toată lumea era bună.
În toate curțile era curat, trunchiurile pomilor și gardurile se văruiseră proaspăt.
Nu-mi amintesc să fi auzit în anii aceia că bogăția și sărăcia i-ar separa pe oameni.
Poate, cumva, doar știința de carte.
Mi-aș dori o fărâmă din farmecul de odinioară!❤
Există și aici, în spațiul virtual, ceva care hrănește frumos nu doar ochiul.
Pinterest.
Astăzi, când am primit o mulțime de modele noi, undeva, în suflet, am descoperit-o pe fetița cu funde în cozi, care ar vrea să pășească pe vechea uliță înflorită, purtând una dintre rochiile astea.
Să te întreb ce spui?

joi, 29 aprilie 2021

dor, mereu Dor!

de cu zori, în spuză

Cerc de foc, în lujeri de bozii uscați, 

adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn, 
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui, 
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră

foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada, sprijinită în bățul alb, noduros,
Joi Mari, spunea bunica-

rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.