luni, 4 octombrie 2021

noblețea tăcerii

Cu mers de felină leneșă, amiaza lui octombrie împrăștie, în mănunchi, raze lungi,călduțe.Lacomă, în tresăriri neînțelese, pune stăpânire peste lucruri, copaci, ierburi, arcade.
În splendoarea  duminicii  de toamnă aurie, casa își tăinuiește în memorie, într-un timp doar al ei, cioplit de pricepuți făurari, sub  pleoape grele de  apăsătoare  liniște, flacăra  pierdutei identități.
Singură.
 Așternută  în imensul ei pat de odihnă, acceptă agitația străzii, pașii trecătorilor, rotirea zilelor și a  nopților..
Visează.
Laolaltă, real și poveste,  material și eternitate.

Alei  năpădite  de ierburi se opresc sfioase  în fața intrărilor zăvorâte. 
Ca și cum, un fior ar  străbate cenușa amintirilor.
Trec, din când în când, prin zona asta; îmi place să-mi scald privirea în  amestecul de culori: natura, omul și timpul și-au adunat talentul  luminând  tăcerea.
Dincolo de ferestre și  ziduri, viața  are alt sens, altă traiectorie,casa  pare o replică nobilă a unei vieți sechestrate  în liniștea  neliniștii cotidiene.
Câte generații  se vor fi adunând în alveolele inimii ei  oprite?

joi, 23 septembrie 2021

”Războiul este doar o evadare fricoasă

  din problemele timpului  pașnic”

Thomas  Mann
In anii mei de școală,  am învățat istorie de la   patru profesori. două doamne și doi domni.Țin minte  toate  numele, văd așa cu ochii minții și  fâșii  de ore. 
Cea dintâi  profesoară , Dinică Elena, era proaspătă absolventă a Universității  București.
 Elegantă și blândă. 
 Îmi plăceau rochiile ei de stofă, mai ales una vișinie, cu o croială ca de domniță.
Cu o voce plăcută, bucureșteanca, deloc sofisticată, a  făcut ca istoria să mi se pară  în anul acela  cea mai interesantă   poveste din câte citisem.
 Profesoarei nu-i lipsea  niciodată arătătorul, cu care localiza orice bătălie despre care ne vorbea.
În liceu, Domnu  Neagu ne-a predat  Istoria  Antică și  Medievală .
  Însoțit tot de  un arătător.
 La ascultare, se întorcea cu spatele  spre hartă  veche, oprea  năbădăiosul  băț  undeva, iar tu,  elevul, trebuia să povestești tot  ce știai despre   locul  acela.
   Către sfârșitul primei clase de liceu, am aflat  despre  Războiul de 100 de ani :1337-1453,una  dintre cele mai serioase conflagrații, în care două dinastii rivale,Casa de  Plantagenet  și Casa de  Valois, cu mulți aliați, au luptat pentru pentru a câștiga conducere celui mai mare regat din Europa de  Vest, Regatul Franței.
Asta a însemnat  cinci generații de  regi,.




Istoria  ne  învață  că  nu a fost vorba despre  un război continuu, ciocnirile  fiind  întrerupte  de lungi perioade pașnice.
Nu intru în detalii, pentru că oricine  dorește să se informeze poate deschide wikipedia.
Ce vreau să spun este că mi-am amintit  de această  încrâncenată secvență a istoriei, în urmă cu câteva săptămâni, când  o parte din familia mea  a  călătorit   cu mașină cu tot din  Franța  în Maria  Britanie, prin  Tunelul Canalului Mânecii, un tunel feroviar submarin, lung de 50,5 km.
 El  leagă vestul Franței  cu sud-estulAngliei și  a fost construit, în cooperare,  de guverneleRegatului Unit  și Franței, între anii 1987 și 1944.

7 ani!
Este al treilea tunel feroviar ca lungime din lume, viteza limită permisă a trenului  fiind de  160km/ oră.

 Mașinile, autocarele, camioanele, motocicletele sunt transportate  de navete feroviare, cam în 35 de minute de la peron la peron.

Detalii poți găsi tot pe Wikipedia.

M-am gândit la treaba asta  cu războiul de un secol purtat între cele două state care, după niște veacuri , au putut  să colaboreze pentru a realiza  construcția asta extraordinară. 

 Fără să vreau, gândul mi-a zburat la  ceea ce se întâmplă  la  noi: suntem  români, carevasăzică, vorbim aceeași limbă, locuim între granițele aceleiași țări  și, de treizeci de ani,conflictele nu se mai opresc. 

Cât despre vreun tunel, ce să mai vorbim?


duminică, 12 septembrie 2021

poezia lucrurilor mărunte




    De multe ori, ceea ce numim fericire poate fi   nu ceva sofisticat și costisitor sau greu de găsit.

  În zilele astea, ale sfârșitului primei părți se septembrie, în copilăria și în adolescența mea, un eveniment care acum, din  „n”cauze și-a rupt firul, Târgu- Titului,era atracția de maximă forță pentru lumea satelor dâmbovițene.
 Cu mic, cu mare, timp de trei zile, lumea se aduna undeva, în afara  orășelului, pentru  pentru a-și dărui ceva diferit de restul anului.
 Duduiau șoselele sub copitele cailor ale căror coame fuseseră bine periate și împletite cu panglici colorate, femei, bărbați, tineri și vârstnici purtau  haine  de sărbătoare; fiecare avea ceva  de cumpărat sau de vândut la un preț bun.
 Delicatul  parfum de struguri și de must se amesteca amețitor cu cel de mici, de gogoși, de porumb  copt sau fiert.
 Se întâlneau  rubedenii, se tocmeau lucrări  pentru gospodăriile proprii.
 Cei mai fericiți eram noi, copiii  și adolescenții. 
Turta dulce și  înghețata erau adevărate delicii. Pozele la minut imortalizau clipa! Nu puteai pleca acasă până nu te ”dădeai în lanțuri„ sau până nu primeai din ciocul unui șugubăț  papagal previziunea  viitorului apropiat.
Nu știu când a dispărut  farmecul acelei lumi cu dresuri de animale și numere de circ, cu agitația veselă a unei comunități  frumoase care,  timp de trei zile, uita grijile.
 Eu, și ca mine, probabil , mulți alții păstrăm  în colțișoare de  suflet  lumina  blândă a poeziei unui târg de poveste!

”Fă-te, suflete, copil
Și strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moț și ciucuri,
Ca să poți să te mai bucuri.

Strânge slove, cârți și pană.
Dă-le toate de pomană
Unul nou învățăcel,
Să se chinuie și el.

Gândul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie și pșdure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngână și te minte.

Când tristețile te dor,
Uită tot si tâlcul lor.”
Tudor Arghezi

sâmbătă, 11 septembrie 2021

”apă ai, inimă n-ai„

 povești pentru prieteni

Ce este un castel, am aflat pe la  nouă/zece ani.
 Mătușa mea, sora cea mică a tatei, mi-a adus în dar  câteva cărți ”Palatul de argint„, ”Nuielușa de alun„, un creion chimic și un pix .
Adevărată comoară ! 
Nu-i așa că  habar nu ai ce este acela un creion chimic?
 Am citit cărțile, până când au rămas fără coperte. După o vreme, am uitat de ele, altele erau lecturile mele.
 În clasa a X-a, la ora de franceză, tânăra noastră profesoară, care, nu știu dacă văzuse  Franța, ne-a povestit atât de frumos despre castelele de pe Loire, că, din clipa aceea, mi-am dorit să le văd.
 Și le-am văzut.
De două ori.
Mi-am închipuit tot felul de povești, urcând și coborând treptele pe unde călcaseră  prinți, prințese, regi și  regine.
 Străinii au grijă  să-și înnobileze istoria, să reconstituie  ziduri, palate, temple, băi și bazilici. 
Noi le vizităm. 
O excursie  pe alte meleaguri nu costă deloc puțin. 
Și, fie vorba între noi, nu toate  drumețiile prin istoria altora sunt,  totdeauna, o reușită. 
 
La castel, am ajuns  spre seară.
Ploua mărunt, orașul  purta haina lui  spălată,  presărată cu  flori de vară, ivindu-și căpșoarele printre frunze, tineri și vârstnici  își petreceau  ultimele ore ale duminicii pe terase, de undeva se auzea răgușit un acordeon, într-o bisericuță,  bătea clopotul pentru vecernie.
Pe o costișă, măreț, straniu, întunecat, castelul lui Ioan de Hunedoara, în care Domnul nu prea a locuit, că mereu era  chemat la luptă contra  unora și altora, își ridica  turlele spre cer. 
Am achitat costul biletului de intrare,  ghid  nu era, așa că fiecare a pornit să cutreiere coridoarele largi, sălile impresionante, temnițele , camerele  de tortură, catacombele  și să-și construiască imagini despre o istorie conservată în memoria zidurilor..
 Se zice că însuși Vlad Țepes, pe care  străinii îl numesc cu un fel de voluptate Dracula,  și-ar fi petrecut, în întunecimea temnițelor legendarului edificiu, șapte ani din viață. 
Castelul a suportat stoic incendii, un cutremur, atacuri.
Puternic,  neînvins, asemenea  unui  viteaz din poveste, înfruntă timpul.
 Și timpurile.
 Nu voi 


intra în detalii de arhitectură, nici  de tehnică în construcții, ce știu , am aflat, ca și tine, de pe Wikipedia, că nici măcar un pliant nu am găsit.




 
Îmi plac legendele. 
Pe un perete  aflat în fața  fântânii acoperite, situată  nu departe de ieșirea din castel, cineva a scrijelit un fel de  maximă. 
Este  urmarea  unei tragice  întâmplări.
Se povestește că   Domnul  le-ar fi promis unor prizonieri turci că, dacă îi vor săpa o fântână și vor găsi apă, el îi va elibera.
Turcii au săpat cu disperare ani mulți. 
Domnul s-a dus de pe lumea asta, înainte ca lucrarea să se fi terminat, dar i-a lăsat moștenire, cu limbă de moarte,  soției sale, prințesa Elisabeta Szilagyi, ordinul de a-i  duce la îndeplinire cuvântul.
 Tirană, orgolioasă și neascultătoare, văduva și-a încălcat cuvântul. Turcii au rămas prizonieri, deși  au găsit apă.
 Ei au blestemat-o pe nerecunoscătoarea femeie.
Peretele castelului păstrează  vocea  durerii lor.

Apă ai, inimă n-ai...


luni, 6 septembrie 2021

”Să credem binele;

că altfel  binele nu poate  veni.„

Asta am citit undeva de dimineață.

Și cred în esența mesajului vorbelor acestora.)

 

vineri, 20 august 2021

gând despre Dobrogea

 Îmi era dragă și mă chema de multă vreme .






❤
Dorința mea de a vedea Dobrogeala ea acasă a început în anii de școală, când, citindu-l pe Geo Bogza, am rămas cu un tainic dor pentru niște locuri, pe cât de reale, pe atât de misterioase.
A fost să mi se împlinească visul, la începutul vacanței din această vară!
Dobrgea!
Acolo unde natura îți dictează, parcă, acel tainic sentiment de armonie universală.
Poezie izvorâtă dintr-un timp fără margini, extraordinară proiecție afectivă, suspans propus rezolvării, așa cum simte fiecare.
După ce am văzut mările interioare de maci, atolii ne-au trimis, fără veste, într-o lume scoasă din adâncuri.
Dacă ai vreme, du-te să vezi niște locuri în care ieri înseamnă mult mai mult decât se scriu datele în calendar.❤

marți, 17 august 2021

borangicul - poezia luminii din frunze

povesti pentru prieteni

”Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,”

Nichita Stănescu




Nu știu care să fi fost ultima oară, când am  citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului Primim gogoși de mătase, alături de hârtia  albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.
În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau  viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo spaimă,  lumea.
N-a fost mic deloc numărul  dimineților  înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat  în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana  gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.
În fiecare vară, o cameră  de lângă bucătărie  devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.
Ca să  primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina  muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.
 Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.
Rezulta o mătase cum  nu am mai văzut vreodată,borangicul!
La cinci/șase ani-  amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța  nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă  delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu  un fel de vizibilă  tandrețe,   cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă,  fustă creață, prinsă în cordon.
 Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la  Târgul Titului   nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet. 
   Și cu el, chemarea tainică  a borangicului.

marți, 10 august 2021

vară strălucind

  Când îmi vine în minte câte o scenă din vreun  bal al vacanțelor mele de liceană, mă gândesc că toți tinerii acelor ani iubeau  frumosul:rochii frumoase, nu neapărat  costisitoare, pentru   că acolo, în lumea satului,banii erau bine drămuiți, pantofi cu toc, părul ondulat cu drotul mamei, un acordeon, o vioară, un țambal, rânduri de  bănci   de jur-împrejurul sălii de dans, pentru că nicio fată nu venea neînsoțită de mama ei.

  
 
Întoarcerea acasă, ”condusă” de un   băiat drăguț, licean și el, sau poate  chiar student,  partenerul    celor mai frumoase tangouri, mama  la câțiva pași în urmă, luna, ah! ce lună!
  Somn târziu, că la fereastra sufletului  tot bat gânduri.
Frumos!
Acesta  era  cuvântul.

Nu vreau să fiu rea, chestia  cu  pe vremea mea este luată în derâdere, dar, ascultând în jur, uitându-mă la tinerele  de vârsta  balurilor mele, nu prea  zăresc frumosul. 
 O fi din cauza   lentilelor?
Ginșii sunt  făcuți franjuri, de parcă un câine rău i-ar fi  găsit  agățați pe undeva,  bustul , aproape gol , pe banca din fața  blocului  sau în parc,  du-te-n....mă-tii și alte picanterii lexicale colorează trecerea, de-ți stă  gândul la salut în gât.
Și mă  întreb, poate retoric: o fi prea obositor frumosul?

luni, 19 iulie 2021

povești pentru prieteni

 


  în boabe de ambră, surâde și plânge adâncul!

„Ne vindecăm, frumos, încet, ca bradul,
Și singuri rănile ne oblojim.
Prin alte vine seva-și face vadul.
Rășină grea de chihlimbar mustim.
E dulce ca un cuib o  cicatrice....„  
Maria Banuș

Că-i spunem  „chihlimbar„, că-i  spunem„ambră„, cuvântul în sine ascunde o lume croită-n adâncuri.
I-am descoperit nerostita-i poezie, cândva, când în oraș s-a deschis cel mai modern magazin. „Trivale„.  Mi-am cumpărat o bluză  galbenă de  voal și un colier  din boabe ruginii, mărimi și  forme diferite, amestec cuceritor de nuanțe, ochișori, ace, raze și semne, cercuri și  brazi.
Parfum dintr-o lume ascunsă.

Unul dintre copii a rupt, într-o zi, șiragul, s-au rostogolit, în goană, bobițele  de miere topită-n rășină, s-au tot rătăcit  pietricelele, din când în când,  se mai iveau pe la colțuri, le- am adunat  în fire de argint, în  doi cercei drăgălași și un  mic colier.
 Și au tot trecut anii...


În urmă cu ceva timp, în  muzeul de la  Colți, ascultam rostogolindu-se, așa, ca-ntr-un șirag,
vorbele  unei  tinere doamne, ea însăși o  apariție  aproape  neverosimil de   năvalnică, pasionată de  locuri, de meserie și de chihlimbar. 
 M-am  trezit gândindu-mă  la piatra asta ruptă  din trupul  pământului, în care se adună atâta frumusețe, atâta magie, atâtea întrebări.
Se prind în  multiple culori milenii de treceri,  gâze și aer, rouă și pânze de ape, margini de frunze și flori, poate  chiar leacuri,începuturi, rotiri,  timp și istorie.
Chihlimbarul!
Sună atât de frumos, un singur „a„, un singur „r„,, atâta poezie!
Mi-e drag  să-l rostesc, mi-e drag chihlimbarul!
Du-te și vezi muzeul de  la Colți!
În niște cămăruțe primitoare,  mâini pricepute, minți  iubitoare au adunat  pietre, speranțe, șiraguri, culori, chiar negru-ntre ele , un strop de magie, o clipă de veșnicie.

marți, 13 iulie 2021

treceri colorate







 De prin locurile  unde  Dumnezeu m-a ajutat să-mi port pașii, am cules  obiecte dragi, care,  peste ani, să-mi aminteasca emoția resimțită într-o vreme.
   De la Săpânța, mi-am cumpărat o băsmăluță.   Pe fondul ei verde, se adună buchețele de cireșe, dar și stropi de albastru.
Albastrul  este revărsarea , parcă vie,  care  mi-a  atras privirea  de cum am pășit  pragul  celui  mei neobișnuit  cimitir.
 Ceva din  infinitul celest,  un alt ceva din  nemărginirea  mărilor, rece,  profund, imaterial.
Așa am  văzut eu, într-o vară  nu prea îndepărtată,  poezia veselă și tristă a  cimitirului de la Săpânța.
Albastrul  seamănă   reverie, calmează, fără a  tonifica, eliberează tensiuni.
Are  ceva care vine  de  dincolo  de lume; din cer și  din ape.
Câtă  filozofie stă ascunsă  în acest neobișnuit albastru   de Săpânța, o  fi  știut, poate, în  urmă  cu  aproape  un secol, doar săteanul Stan Ioan Petruș, devenit  sculptor, poet  și pictor.
 O fi  vrut el  să  dea,  cumva, o altă  reprezentare  vieții ca  ne-viață? o  fi  văzut și el, precum odinioară  dacii, doar latura netragică  a  morții?
Într-un fel, noi, toți, suntem  filozofi, pentru că avem  o anumită  atitudine  față   de   viață  și  față  de  pierderea ei-momentul cel  mai  tragic- din care  omul  ar trebui  să  învețe  cât de  prețioasă  este   viața.

Undeva, sus de tot, în nordul  țării, acolo  unde  localnicilor  le place să  spună  că  se  agață  harta în cui, cimitirul de la Săpânța, unic  în  felul  său de a  se  arăta ochiului  și  sufletului  celui   venit  să   vadă  altceva decât era obișnuit  să  vadă, pare o  eternă  grădină  înflorită, presărată  cu  sute de cruci, vopsite în albastru,  stropit  cu  galben,roșu, alb și verde.
Într-o comunitate  sătească, oamenii  se  știu  cu  toate  ale lor,  bune  și  rele. Se  cunosc  gospodarii, femeile harnice, dar și  cele îndărătnice, lumea îi știe  pe   bărbații  trândavi, pe  iubăreți,  află  în  care familii   nora și  soacra se gâlcevesc toată  viața,  cum  ginerele  nu  prea o  are la suflet  pe  mama  soției  lui....
 Și  dacă, toate  acestea   se  știu, atunci când  firul  aței  se  rupe, într-un  concentrat  ironic  epitaf, fiecăruia  i  se scrijelește  pe crucea  colorată, un  fel  de  autobiografie, în versuri  a căror  tonalitate diferă  de la o  situație  la alta. Sub  un  mic  basorelief  care  înfățișează  esența vieții   celui   plecat  la  ceruri.
Scurt  curs  de  filozofie  asupra  morții- nu spaimă, nu durere, ci un echilibru greu de înțeles .
 Un sens  al   trecerii prin viață: ironic, modest, spectaculos sau cuminte , fie el sau ea -Pop ori Stan- cioban , șofer, pădurar, cioplitor, dascăl, croitoreasă ori gospodină.
Curioși, străinii de loc se plimbă printre  cruci, citesc, se minunează,  rămân cu  întrebări pentru  care  nimeni  nu  are  răspunsuri.

 Dincolo   de drum, viața  își  are   cursul ei,  asemenea  izvorașului  care-și  duce   șopotul   paralel  cu  drumul- femei  de  toate   vârstele, cu obraji  bucălați, purtând  fuste înfoiate, lăsând  să  se vadă  genunchii,te  îmbie  să  cumperi  basmale și ii, clopuri  și  fluierașe, farfurii  colorate, chei și  iconițe, dulceață  și cașcaval,  perne  și  sticle în care doar meșterii  știu cum se   ascunde  câte o   mănăstire în  miniatură, împletituri  și  ilustrate...

”Aici eu mă odihnesc
Şteţca Anuţa mă numesc
Pînam trăit în viaţă
Am făcut frumoasă straiţă
Cu baier frumos şi lat
La cîţi feciori îs în sat
Am făcut lucru pe plac
Toate astea le lăsai
La 76 de ani.."
Aici eu mă hodinesc
Pop Ileana ma numesc
Tanara m-am maritat
Si bun barbat miam luat
Dar nu am avut noroc
Sa traiesc cu el deloc
Doi copii avui pe lume
Unul l-am luat cu mine
Si lumea o lasai la 25 de ani."

"Aici eu ma hodinesc
Si Pop Toader ma numesc
Drag mi-a fost clanitaru
Si tuica din paharu
Catam trait pe pamant
Tot la asta mam gandit
Sa am ce bea si minca
Din clanitar acinta
Dar am avut si nacaz
Ca vaduv am ramas
Si va cint cu veselie
Nu va cint asa ca mie."

"Pe lume cit trait eu
Ma rugam lui Dumnezeu
Sa traiasca calu meu
Si sa ne fere de rau.
Aici hodineste raposatu
Stan Grigore lu
Ionu Diacului.
A trait 64 de ani."
~~Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Îi arăi cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Cei care citiţi aici
Ca mine să nu pătiţi
Soacră bună vă găsiţi
Cu ea bine să trăiţi„.

marți, 6 iulie 2021

prozei îi prefer poezia!

 Imaginea asta  este din toamna anului  1965.

(povești pentru prieteni)


Se numea practică agricolă, deși nu prea avea nimic care să  lege ceea ce învățam noi,elevii liceului teoretic, secția real,cu  munca în câmp,deprinsă bine  de acasă.
Indiferent de vreme, recoltam porumbul cu frunze tăioase adânc, transportam, câte doi, coșurile mari, pline-ochila remorcă,  unde băieții, prin rotație, le ridicau bărbătește, până când se umplea.
Către seară,rupți de oboseală, urcam și noi, care cum putea, deasupra.

 Suntem nouăsprezece.
 Ceilalți  șaptesprezece erau  în altă parte a câmpului..
Nu putea lipsi nimeni.
  Ne supraveghea domnul Emil Rozner, profesorul de sport.
 Din jumătatea asta de clasă, peste ani, am  devenit: patru  profesori, un arhitect, un medic stomatolog, un inginer, un colonel, patru  economiste, două asistente medicale, doi tehnicieni, două casiere.
Nu știu ce drum va fi urmat ultimul venit în clasă; repeta  anul.
De ceva timp, opt dintre colegi  vor fi culegând pulbere de stele...

În asfințitul acela, când așteptam venirea remorcii,  care să ne  ducă în curtea liceului, soarele lucea în felul  lui, pălind încetul cu încetul.
 Nouă ne creșteau  aripi dinlăuntrul sufletelor. 
 Insesizabile diferențe de stil, de contemplare, neliniștite forme  de speranțe.

Ca lectură de suflet, prefer poezia, deși, ca formă de a mă ”spune„, am îndrăznit de prea puține ori să scriu versuri. 
Poate că fug, în felul meu, de ritm, de încadrare între limite estetice, de acele  impuse detalii arhitectonice.
 Dau frâu liber culorii, ca dimensiune interioară.
Ca voce a sufletului.