”Căsnicia este o artă;

 trebuie să o creezi din nou în fiecare zi.
 Rabindranath Tagore

sarea și sacul

Îi zărești doar spatele. Și un fes roșu. Meșterește ceva la motor. Nu-i mai pleacă mașina.
I-a plecat nevasta, cu altul, în Spania. Auzi, domne, mănânci cu ea un sac de sare, și tot n-o cunoști, se adresează filozofic însoțitorului, ștergând apăsat transpirația de pe față cu mâneca murdară a halatului spălăcit. Celălalt face ochii mici, ca și cum n-ar fi înțeles rostul vorbelor. Îndepărtează tacticos cu o cârpă moale petele imaginare de pe capota nouă a mașinii.
Nu știe că-i aud jelania, mai mult un plânset surd, decât o poveste, cum vrea el să pară.
Ascultându-l, mă gândeam că , orice ar fi, rămânem indescifrabili în fața oricui.Toată viața. Chiar și pentru noi.
Visăm necontenit. Noaptea călătorim nestingheriți, tăiem lumea, de-a lungul, de-a latul, printre cunoscuți, pe cărări știute și neștiute, sfredelim stânci, trecem prin ziduri, evadăm din noi. Din casă, de la serviciu, din preajma cuiva nesuferit, din situații disperate, fugim de spaime și dureri, fugim de greu, de neiubire, de urât, cădem în capcane, cineva ne salvează, visul se termină, și brusc redevenim aceleași ființe, cu vechile probleme, gânduri, speranțe, iubiri, întrebări.
Dacă un intrus pătrunde în visele noastre, cu bocancii, suferim. Pentru că el strivește o parte de suflet, alungă puținele certitudini adunate cu greu, certitudini, care de fapt sunt incertitudini, dar îți aparțin.
Alții, cum ar fi de exemplu doamna din viața domnului din parcare, pățit cu sacul de sare, dacă nu mai pot suporta amestecul cuiva în visele proprii, fug.
Cât mai departe.
Să fie asta o rezolvare?
Cât poți fugi, că tot trebuie să te oprești undeva, nu?
Și acolo, alt sac de sare?

lecția speranței

  Sau despre a învăța să extragi din tot nădejdea!

Deunăzi, pomii își deschiseseră podoabă parfumată, în ciripit de păsărele.
Ce râsete, ce veselie!
În intimă delicatețe.

Brusc, doar el știe din ce motive- poate că știm și noi , și o recunoaștem doar în rugăciune-Cerul a plâns rece  și prelung , a scuturat flori de zarzăr și de cais, a croit din alb răcoroasă  serbare de fulgi.
Înghețat, visul lui martie, cu miei și miresme, s-a topit firav în risipă de nea.
Suntem atât de fragili sub imensa cupolă când albastră, când albă sau gri...

Rămânem prizonieri temporari, nimeni nu știe cât, retrași în odăile noatre, cu speranța că albul e bine.

„Ne plângem de pierderea valorilor,

 de faptul că nu mai avem modele. Dar iată, avem, că de n-ar fi, nu s-ar povesti! ”

 Vintilă  Mihăilescu.

Viața  noastră poate fi, cred,  o medie între    tristețea   apăsătoare sau vremelnică, pricinuită  de fel și fel de  întâmplări rele,  situații, oameni,  neînțelegeri . și veselia ivită de nici unde.Cineva   zicea  că  nu întâmplător  în literatura  noastră nu  există  tragedii.  Prea repede trece românul  de la plâns   la   veselia  dâmbovițeană...ăștia suntem.   ( unii, că   nu  suntem la fel, nu-i așa?)
Vreme de  mai mulți ani, poate  șapte/ opt,  marea mea bucurie, către sfârșitul săptămînii era  să cumpăr și să citesc „Dilema”. Aveam și un loc preferat,din care nu lipseau   ceșcuța   roșie  în care turnasem  cafeaua  puternic  mirositoare și un măr frumos..
  Când   numărul „ Dilemelor„  a tooot crescut, că nu mai aveam unde să le pun,  le-am mutat în biblioteca de la țară.
Au atras  niște  plimbătoare rozătoare. Așa că  le-am ars....
”Dilema”  a  fost  prietena mea .   Este și acum. O citesc aici, în virtual.
Când am aflat  ieri  despre   urcarea la ceruri a unui DOMN   a cărui lectură mereu  m-a  obligat să citesc cu creionul în mână, am simțit  tristețea  pierderii unui prieten.
Drum lin în împărăția cerurilor,  Vintilă Mihăilescu !

”Primul sens-direcție care decurge, pentru mine, din aceste premise este că Omul se dovedește a fi, mai presus de toate, un Homo Narrans – dar într-un sens mult mai cuprinzător și mai profund decît cel acreditat de Kurt Ranke, care a folosit, se pare, pentru prima dată acest termen într-o lucrare din 1966. Omul este singura ființă vie ce poate fi angoasată în rărunchii ființei sale de absurdul aprioric al existenței și de absurditățile (puteți să le numiți greutăți sau altminteri) vieții, chiar înainte de a fi avut de-a face cu ele – iar aceasta și pentru simplul motiv că este singurul animal care poate să-și imagineze așa ceva, care poate să întrevadă invizibilul. Angoasat de toate acestea, Omul își va imagina și că lucrurile nu stau tocmai așa, că existența nu este de fapt absurdă, că greutățile vieții pot fi ușurate, compensate, eludate într-un fel sau altul – adică va naște o Poveste reconfortantă, care să-l pună cît de cît la adăpost de angoasele care îl însoțesc pe tot spectrul existenței umane. Suferința este o operă deschisă despre care s-au scris – și se vor scrie – sumedenie de Povești, dacă nu vesele, cel puțin înțelept-consolatoare – adică „anxiolitice“…

A doua mea constatare – căci aceasta este o constatare – se referă la faptul că nu avem nici cea mai mică idee despre cum circulă Povestea din transcendental în celule și retur, cum este ea în-corporată astfel încît să funcționeze, să fie dătătoare de viață la toate nivelurile sale de implicare și manifestare, că nu știm nimic despre cum se leagă biochimicul cu ontologicul – și că, de fapt, nici nu interesează toate acestea. Or, Povestea funcționează, funcționează în toate registrele sale, și funcționează și atunci cînd nu noi sîntem autorii direcți ai „poveștii“, ci sîntem mai degrabă povestiți. Altfel spus, sîntem parte a Marii Povești, ai unei Povești încorporate, alcătuită din tot ceea ce am despărțit de-a lungul mileniilor: sînge și zei, suflet și corp, biochimie și ontologie.

 Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că, dacă vrem să domesticim puțin acest abis, dacă vrem să cunoaștem ceva mai bine Omul, ei bine, trebuie să ne apropiem cu mai multă atenție și deschidere de această incomprehensibilă Poveste încorporată.”
Vintilă Mihăilescu

Italia!

Prima  țară  pe care am iubit-o înainte  de a o fi  văzut!  
 O iubeam la  orele de geografie, la cele de franceză,   o iubeam din filme, îi iubeam artiștii și  voioșia  oamenilor ei.
    Despre Dante Aligheri,  Francesco Petrarca și despre  Boccacio am învățat în primul an de facultate. La Istoria literaturii universale.Când  i-am și citit.
”   credinţa-i stofa vrerilor sperate
şi-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."
Dante Alighieri, ”Divina  comedie”

I-am iubit și forma de  cizmuliță  elegantă.
  Și  când am  reușit  să am niște  bani  ca să pot merge într-o excursie,  în Italia  m-am dus.
A fost   ceva  ce poți  numi”  O  dată în viață”!
 Italia!
Auzi cât de frumos îi sună numele?

Omul și vremurile

 Se întâmpla în 2003.
Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.
Italia.
Pompeiul figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .
La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.
Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.
I-am furat o frunză, o păstrez  undeva, printre fel și fel de  nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut  cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.
Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite  de  foc, tufe de  trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer.  Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui  fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit.
 Case, străzi, ateliere, prăvălii.  Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,
trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
 Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.
Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei.
În  mijlocul mării, mereu  amenințător, el, Vezuviul,  stăpân peste ape .
Statură de  colos, titan peste întinderi  mereu mișcătoare.

  În clasa a IX-a, lecțiile de geografia fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute. Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teamă, poate doar  cu un fel de magie.
Au trecut anii.
 Ne fură vraja mării.
Și albastrul nesfârșit al cerului.
 Și atâtea frumuseți ale Terrei.
 Timpul șterge spaimele.
Sau doar le acoperă.
Sus- Cerul!
În adâncuri, clocotește focul.
Pământul își continuă mișcarea.
Clipa are multe chei.
Omul, ” trestie  gânditoare  ....„

”mugur alb, și roz, și crud...”

În naivitatea  mea, am crezut că , de astăzi, tot omul, acolo, la locul lui de muncă,  va fi mult mai atent, mai griluliu  cu   celălalt. 
Adică,în  magazin, o să văd  recipientul cu dezinfectant, vânzătoarele de la  raionul de legume și fructe  vor purta  mănuși  transparente....

 Aș,  doamna care vinde   nuci, o pensionară  chemată  nu știu de  ce,  aproape distrată,  generoasă cu  diminutivele: ”ciocolățică„,  ”lămâițe„  le  pune în pungă cu mâna fără mănușă,  o alta  din piața descoperită, la doi pași  de mașini, autobuze, trecători,  ia merele, pătrunjelul,  ceapa verde, cu aceeași mână  cu  care primește  banii, dă restul...
Un grup vesel de liceeni, mai multe fete,  se îndreaptă către stația de autobuz.
Aud că mâine este mare adunare  în parlament..
Câteva sute de persoane.
Măi  frate,  care este  România reală?

O   speranță  tot am: muguri roz își clipocesc  genele  către soarele cu dinți !

Mi-am luat un mărțișor:”Joker„

Un film la care se plânge fără lacrimi.Se plânge cu sufletul. Plângi trădarea omului de către om, de către societate.

Un film foarte bine realizat, un film complex.
Nu ai ce să povestești.

, trebuie să-l vezi!
”Sper doar ca moartea mea să aibă mai mult sens decât viața mea”-Joker, un om bun, la început, transformat de societate într-un criminal feroce .

Joker poate fi oricine, poate fi lumea toată căreia i se întoarce spatele.

De ce ne ducem la școală, de ce învățăm, de ce , de ce? dacă nu ne pasă?
Cel de alături este om, om ca și tine, ca și mine.
De ce să-l privești de sus, pentru că tu ai avut succes, în vreme ce el este un bolnav cu multe probleme?
Mare fim- Joker!
Dacă-l vezi este ca și cum ai privi lumea toată în oglindă.
Sau dacă te-ai privi pe tine din interior.
„Joker „este despre ceea ce putem deveni noi și ceilalți, dacă nu iubim, despre ce pot face cei neiubiți, izolați și marginalizați de către societatea care, dacă mai crede că trebuie să se uite la cei care nu au reușit de la înălțimea sucesului, să nu se mire când cei ignorați vor deveni o masă critică, nebună și alienată.
Îi vor ucide pe cei ce nu i-au lăsat să trăiască.

Nebunia poate deveni contagioasă, acesta este unul dintre mesajele filmului.
Iar ea nu poate fi vindecată, sau mai exact, estompată, decât prin implicare, grijă și empatie.
În afara acestora nu rămâne decât iadul.