marți, 10 septembrie 2024

Uniforma școlară,de la distincție la pedeapsă?


 S-a repetat, cu obstinație, după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii, ii transformă într-o masă, în care personalitatea fiecăruia este anulată.

În 1906, adică, adică,în urmă cu mai bine de un secol,când Profesorul și Savantul , Spiru Haret, unul dintre puținii miniștri adevărați pe care i-a avut școala romanescă, a introdus obligativitatea uniformei în școală, probabil că vor fi fost și voci care se vor fi împotrivit.
În perioada interbelică, uniforma școlară devenise mândria băieților și a fetelor de pension .
De-a lungul timpului, aceasta a ajuns a fi,nu un mod de întrebuințare,ci o emblemă a tinerei generații, o distincție, care particulariza.
În anii mei de școală, ca elevă de gimnaziu și de liceu, am purtat câteva tipuri de uniformă : în clasele mici-un șorțulet negru de satin, cu guleraș alb, de pichet sau de poplin , căruia i se asorta o fundă roșie ,lucioasă. În ciclul gimnazial, uniforma era formată din două șorțulețe,unul pepit, alb-negru, de bumbac, în multe cute și al doilea-negru, de satin , cu volănașe pe umeri . Se încheia , petrecându-se încrucișat , pe spate . Concuram intre noi, apretându-ne zilnic gulerele și manșetele ( cu un amestec de făină și apă), tricotate dantelat de mamele noastre.
La serbări,șorțuletul negru era înlocuit cu unul alb, cu multe cute, bine călcate.
In vremea aceea, a apărut- tot pentru evenimente școlare deosebite,serbări și concursuri,costumul format din fustă plisată bleumarin, de stofă și bluză albă cu mâneca lungă sau scurtă. Uniforma se completa cu șosete albe trei sferturi. Părul se purta împletit în cozi , prinse în panglici albe sau roșii.
În primii ani de liceu, uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofă de bună calitate, buzunare ascunse, în cute duble. Fiecare fată îi putea adăuga adăuga ceva special: pentru a marca talia-o curea subțire albă sau neagră, care costa 4 lei, unele îndrăzneau chiar culoarea roșie, un guler de dantelă sau de mătase.
Am purtat uniforma cu mare plăcere.
Băieții se îmbrăcau în costum bleumarin, cămașă albă, înlocuită apoi cu o alta de culoare bleu și,obligatoriu, cravată.
În ultimii mei ani de liceu, a apărut o altă uniformă-fără urmă de frumusețe sau de eleganță,un sarafan drept, dintr-o stofă care se tocea destul de repede, și o bluză de bumbac, bleu. A supraviețuit, obligatoriu , 25 de ani.
Am înțeles reacția tinerilor, în 1989, de a o arunca printre obiectele ieșite din uz.
În locul ei, treptat, în scoală au apărut blugii, asortați cu cămăși, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, în funcție de posibilitățile părinților, a început să se îmbrace oricum, dorința fiind de a șoca.
Școlile s-au transformat în spații în care tinerii,de la cei mari până la cei mici,nu mai respectă niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de considerație față de instituția numită ȘCOALĂ .
A fost adus in discuție cuvântul UNIFORMĂ .
S-au scris multe pagini în ziare și în reviste, s-au războit tabere, s-au organizat prezentări de modele. Și-au spus opinia:elevi, părinti, profesori, ziariști, miniștri, politicieni.
S-au creat uniforme de tot felul, în toate culorile, din materiale și în croieli dintre cele mai bizare.
De voie, de nevoie, părinții le-au cumpărat.
Înghesuite în plase, alături de pantofii de sport, de trusa de machiaj , de pachetul de țigări,și de cine mai știe ce, ele permit intrarea posesorilor în școală, fără a avea vreo șansă să devină motiv de mândrie.
Sunt un veșnic prilej de discordie între cei care le poartă, din obligație, și adulți-educatori /familie.
Cred că există momente în viața tuturor, când este necesar și obligatoriu ca anumite demersuri să se supună gândului luminat. Educația presupune doi factori esențiali : cel care trebuie să fie educat și educatorul lui.
Uniforma școlară este un mod de educație; ea poate deveni un simbol care să-i reprezinte pe tineri, îmbinând elemente de creație tradițională cu spiritul lor liber, novator.
Părerea mea.
p.s. vă este dor de liceu, așa, cu uniformă, cu tot?
Mie- da!!💖

luni, 9 septembrie 2024

în zbor de cocori


 
povești adevărate pentru colegii mei  de clasă, de va fi să ne vedem.

Se schimbă anotimpul, alte culori se risipesc în
calendar,
Nestingherită, vremea își toarce povestea, or fi plecat, și aștepți să se întoarcă, din nou, cocorii. Le-ai văzut vreodată zborul, unghi fără geometrie, schimb de locuri în mers?

Uneori te uiți așa îndelung și nu vezi nimic, alteori chiar fără să-ți pui ochelarii, livezi de  întâmplări se desfac din buchet, tapiserii suav colorate se răsfață în mers fără grabă . Un fel de convalescență  se lasă pe suflet, ți-e dor și ți-e sete, eziți între dubiu și hartă de fapte, dincolo de tine ziua își împlinește menirea, a simți, a zâmbi devin unul și același confuz sentiment, dorul nu înseamnă trecut,toamna plutește prin frunze.
Și începe școala.
Mi-aș dori să fiu,din nou,școlăriță sau mama școlarilor mei, ori, bine lasă, m-aș mulțumi să fiu profesoara debutantă cu aripi crescând din suflet.
Nimic nu se întoarce, timpul este necruțător.
  Nu pot să privesc începutul anului școlar oricum, așa că, din noianul amintirilor culeg doar cu vorbe două portrete ale profesorilor mei de liceu.
   Cu porecle, că asta au făcut mereu copiii :și-au numit profesorii, așa  cum i-au perceput.

babacu

Nu râdea niciodată.
Chelia și fața roșie, rotundă, pe care spânzurau ochelarii cu o ramă groasă, cafenie, il făceau mai de temut decât atitudinea.Ochii mici, cenușii ne țineau atent sub observație, astfel că in clasă nu se auzea nicio șoaptă.
 Adresându-ni-se, asta se întâmpla de câte ori chema la lecție câte doi sau trei elevi, epuiza întreg câmpul lexical al preocupărilor noastre de popor mioritic" berbeci", "oi", "ciobani"," "miei", „la păscut”.
Daca nu folosea creta, cu care in timpul unei ore de curs umplea de două-trei ori tabla, se mișca încoace și încolo,ca un titirez, ținându-și mâinile la spate, călcând apăsat cu galoșii care îi protejau pantofii.
După primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda. Cine promova la el era un om fericit. Nu exista lecție de zi, așa că: aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerină erau teme de care nu aveai cum să scapi nici in visele tale de adolescent îndrăgostit.
 Notele primite frecvent erau cele de 2, unii, mai norocoși, se puteau lăuda cu nota 6, dacă știau teoria perfect si nu puteau rezolva problema dată. Câțiva aleși de soartă erau răsplătiți cu 9. Ei știau tot.
Până la sfârșitul anului școlar, toți știam aproape tot manualul, la orice oră, din zi sau din noapte am fi fost întrebați .
La bacalaureat ne-am ales chimia ca probă de examen, iar notele au fost cele mai bune.
Doi ani ne-a fost diriginte; nu-mi amintesc să ne fi întrebat vreodată ce vrem să devenim ori să-și fi dorit să afle câte ceva despre noi, despre gândurile și speranțele noastre . 
La banchetul de absolvire, când l-am imortalizat în poză, l-am văzut râzând prima oară. 
Rebelul M.C.a compus o epigrama despre Ali-Baba si cei 40 de hoți .
S-a distrat babacu!😀
Nu l-am mai revăzut de atunci niciodată; niciunul dintre colegi nu l-a mai întâlnit.
M-am gândit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de soluții și de substanțe. 
Un fel de duioșie, amestecată cu un respect, de care n-aș fi putut pomeni în anii de școală, a înlocuit frica pe care o simțeam când trebuia să ies la tablă. 
Știu și astăzi câteva formule din chimia organică si anorganică ; deseori am rezolvat, cu fiii mei sau cu elevii cărora le-am devenit dirigintă, când se plângeau de chimie, de-a lungul anilor, probleme de chimie, deși specialitatea mea este una care nu i-ar fi plăcut nicicum fostului meu profesor.
Timpul răbdător a făcut din figura aceea înspăimântătoare un bătrânel, pe care il asociez, zâmbind, ori de câte ori îmi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi in anii de liceu .//

  domnu  Stas
Privire cenușie, păr argintiu, dat pe spate.Camgăr bleumarin, revere și mâneci tocite de atâta purtat, greu de imaginat cum rezistau dungile perfecte ale pantalonilor, dacă te gândești că  două ore pe tren  nu însemnau  deloc puțin.Cred că era  singurul costum pentru școală.
În vocea lui auzeam  sâsâitul ciocului de gâscă, mereu pregătit să înhațe piciorul cuiva.
Domnu Stas ( năbădăioși sunt adolescenții, în liceu nu scăpase profesor fără poreclă) era profesorul nostru de desen.  Nu mă întreba ce nume avea, nici nu cred că i l-am rostit vreodată,domnu stas, așa îl știau toți elevii liceului. Bucureștean foarte instruit, serios, că nici prin cap nu ți-ar fi trecut să vii la oră fără planșetă, florar, echer, toc, tuș, peniță redis ( cred că nu greșesc),despre blocul mare, cât jumătate de bancă, nici nu mai vorbesc.
Și asta, în fiecare zi de luni.
Să-ți spun cât mă chinuiam cu afurisitele de  planșe? câte ore pierdeam duminică, în loc să merg la un film?  Niciodată nu era mulțumit, nimeni din clasă nu cred să fi avut media 10.

Deunăzi, într-o librărie, vânzătoarea a făcut ochii mari de tot, auzind, probabil, după cine știe câți ani, că  un copil  i-a cerut  toc și peniță..
Mi-am amintit de Domnu Stas. 
Și de scrierea lui  înregimentată între  linii perfect paralele.
Și m-am întrebat, așa pentru mine:oare cum mă porecleau elevii ? 😀

sâmbătă, 7 septembrie 2024

de-ale lui septembrie

Mama, mătușa  și puștiul. Să aibă vreo 10 ani.

joi, 5 septembrie 2024

în cuibul cald al dorului nestins

 Mama mea  alerga, așa mi-o amintesc, mereu grăbită, mereu cu gândul că mai are ceva de terminat.

A venit pe lume  într-un septembrie 1922.   
Tot grăbită, a plecat într-o toamnă.Puțin după cincizeci de ani.
Astăzi, și nu doar astăzi, adun,pentru ea, cu dor nespus,în șirag💖
mărgele colorate
povești pentru prieteni.

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.
Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat. Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii,trei fete și trei băieți, s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.
Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.//
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termină Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari...o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mană,  pachetul în cealaltă:cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost...Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.
N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită . Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.

Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos , cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi,
rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.

Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urma podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea, unde avea să fie, peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul. O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .

miercuri, 4 septembrie 2024

zâmbește a bine ” moșul”....

 Unui fost prieten drag, coleg de clasă, olimpic național la chimie, Nelu Voicu.

povești pentru prieteni.😘

Sprijinit în sulițe galben- roșietice, soarele scăpăta către asfințit.La ora asta, parcul zumzăie: copii de toate vârstele, care cu bicicleta, care cu șotronul sau cu leapșa, se bucură de răcoarea plăcută a clipei.
El nu are bicicletă.
Nici jucării.
Ai lui înnoadă cu greu banii de azi pe mâine.
Mic de statură, că nici nu știi câți ani o fi având, cu genunchii mereu juliți, Tomică își face de lucru cu ce găsește în micul parc dintre blocuri: scormonește pământul cu un bețișor, doar el știe pentru ce, urmărește zborul câte unui fluture, ascultă zvonul frunzelor.
În marginea parcului, singuratic, vișinul își arată cerceii cărnoși printre frunze. Copilul se uită în stânga, se uită în dreapta, se ridică pe vârfuri, prinde o creangă, de ce l-ar certa cineva, că doar vișinul nu este al nimănui, înghite cu poftă boabele zemoase culese în mare grabă, care lasă dâre umede pe urechile iepurașului de pe tricou.
Și când pe creangă au mai rămas doar vreo câteva fructe necoapte, o lasă liberă.
Cu o mână ascunsă la spate, Tonică se apropie de banca pe care vecinul lui are mai mereu, în gentuța prinsă de umăr cu o curelușă, bucățele de ciocolată amăruie, bomboane verzi spirtoase, biscuiți în formă de inimioare, de elefanți sau de floricele.
-Moșule, așa-i că ție îți plac vișinele?
-No, d-apoi cui nu i-ar plăcea, măi Tomică?
În căușul arămiu al palmei de copil se rostogolesc trei boabe roșii .
-Uite pe astea le-am cules pentru tine!
-Iau numa una, păstrează-le tu pe celelalte și ține de la moșu pătrățica asta de ciocolată.
Ochii copilului râd.
Zâmbește a bine ”moșul„.😘

luni, 2 septembrie 2024

se adună în sufletul tău

   poveștile înaintașilor.  Și tu ești  propria-ți poveste, clădită în ani.

povești pentru prieteni.



În satele de câmpie, în primii ani  de după
colectivizarea  forțată a
proprietății  țărănești, urmașa ”întovărășirii”,  sursa  de trai a  gospodarilor deposedați de pământuri, de  animale  și de unelte agricole, era  cultura tutunului.
  Mă întreb:câți neobosiți fumători vor fi știind câtă migală înseamnă  cultura  acestei plante?
De cu primăvară, semințe mici, negre se semănau pe răzoare  foarte atent pregătite, îngrășate  natural.     
Omul și familia lui își doreau o  primăvară lipsită de  vânturi și brumă, pentru ca semințele să încolțească și să crească  sănătoase.
  Răzorul se uda zilnic.
  Ce bucurie,când plăntuțele creșteau viguroase!
Se piguleau, în parte, cu mare atenție, și se plantau în câmp, pe loturi  bine îngrijite și ele.;niciun bulgăraș, nicio buruiană.

Îmi vin în minte  niște nopți dintr-o vară-  nu mai știu dacă erau multe sau puține .

Somnoroasă, tolănită în jilț de norișori, luna se uită în jos  prin ochelarii ei  fără lentilă.
Au trecut doar trei ore după miezul nopții.Treziți și ei în cântec de cocoși, câțiva câini își încearcă hămăitul răgușit. Satul freamătă. De prin curți,mogâldețe în grup ies în ulițe.
Femei de toate vârstele, copii mai  măricei, toitani, cum le zicea maica Fănica, își freacă ochii peste care au aruncat în grabă un pumn de apă rece din fântână. De voie de nevoie, se adaugă grupului. O vreme, până la capătul satului, merg  laolaltă, apoi, puțini câte puțini se îndreaptă către loturile lor.
 Se culege tutunul.Pe rouă. 
Frunzele mari, coapte trosnesc sub  degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva  face pachete mai mari, vine altcineva și  pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.
Câmpul este un furnicar. Undeva, în zăvoi, păsările își încep și ele zarva, se îngână ziua  cu noaptea, lucrătorii zoresc, nu trebuie să-i apuce  răsăritul soarelui  cu tutunul copt pe fir, nici printre rânduri.
 Smoala de pe frunze se adună în cocoloașe negre, se lipește de mâini, de haine, în păr.
Să fi trecut  vreo vreo patru ceasuri de muncă. Se aud primele căruțe. Ordonat, frunzele de tutun se stivuiesc în rânduri, acasă, aceleași mâini îndemânatice  îl vor rândui la umbră, pentru înșirat.
Se cam sare peste micul dejun. Pregătit de cu seară, prânzul  se încheie cu porumb fiert, și,dacă cineva are timp, coace  câte unul pentru fiecare.
La înșirat, participă multă lume: rude, vecine, prietene ale gazdei.
 Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.
Înșiratul nu este deloc ușor: fiecare  frunză se trece  printr-o undrea, la capătul căreia, pe o sfoară de cânepă sau de trestie, alunecă,ordonat, una după alta, foile. Se fac întreceri, premii nu se oferă, se recunoaște, fără comentarii, o mândrie anume.
Mere dulci, pere  văratice, pepeni verzi și galbeni sunt gustarea de amiază.
Bărbații au pregătit  gherghefurile, le-au revăzut pe cele vechi. În fiecare curte, pe niște construcții  de lemn,  dreptunghiulare, ușor  de deplasat, șirurile  se pun la uscat.
 Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește  de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
 În magazii mari,  gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.
În câmp, firul se înalță, înflorește, mâini harnice îl copilesc, rup florile, pentru ca perioada de vegetație să continuie cât mai mult.
 Pe la sfârșitul lui august, în cele mai  harnice familii,șirurile de foi roșcate se strâng în mototoale.  Se depozitează atent, agățate de grinzile  grajdurilor.
 Din firele cele mai sănătoase, se păstrează  sămânța pentru  anul următor.
Se apropie decembrie, ninge  mult,în case  este cald, rudele toate, cu schimbul, vecine și cunoștințe, toitanii, întorși de școală, păpușesc.
Frunzele se împăturesc grijuliu pe genunchi, într-o succesiune specială- o păpușă foșnitoare. Miros aspru,  strănut, te mai ustură ochii, se mai înăspresc degetele, poate  că se mai îmbufnează câte un copil, se spun glume, se răspândesc vești, se aprind lămpile, ce gustoasă este cina,se scot gutui fierbinți din cuptorul sobei, prinse  doar cu două degete.
Zi de zi, bărbații ordonează păpușile  în forme de lemn, prinse în cuie și sfori. Și când ultimele  au fost prinse în paralelipipedul alb, căruțele pleacă spre centrul de recoltare.
 Lumea stă la rând, specialiștii verifică teanc cu teanc,  tutunul primește calificative și,în funcție de  categoria pe care o merită, se vor acorda plățile.
La capătul  muncii de aproape un an, o familie de oameni gospodari primește câteva mii de lei. Se plătesc  impozite, se cumpără haine pentru toți, mai ales, pentru copii și  pentru mame, se fac și economii  pentru  taxele copiilor care vor merge la liceu.
Trei luni fără miros de tutun în curte!
 și-n casă!
Doar fumătorii  nu-și uită obiceiul. 
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a  făcut  când i-am dus un „Kent„, primit  nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura  cu  tutun tocat mărunt, ales  de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.
Bibi, o vecină scundă și grasă, trăgea, pe furiș, câte o țigară, pe care  o răsucea, bărbătește, în foaie de ziar.
Tutunul!
În lunca Argeșului, pe vremea  când învățam eu teorema lui Pitagora, era singura sursă  sigură de venituri a fiecărei  familii din  comunitatea pe care astăzi  o regăsesc  doar în suflet.
O lume frumoasă,  harnică și bună, în care  văicărelile  erau înăbușite

sâmbătă, 31 august 2024

tiptil, ca un vers de toamnă

  Să fi înțeles, oare, Cerul că prin ultima zi de august vara este pe sfârșite?

joi, 29 august 2024

dacă detașarea ar fi mereu posibilă

 Când, încă nu mă trezisem bine, am auzit, rostită ardelenește, expresia"mi s-a rupt sufletul în bucăți".

Am trăit experiența asta, în câteva rânduri.
Una dintre ele a fost provocată de un ins pe care l-am zărit, în treacăt, invitat la cineva,zilele trecute, intr-un fel de emisiune.
Puteam participa la respectiva întâlnire; nu m-am dus, de silă.
Detest cuvântul, chiar îl detest, dar se potrivește perfect cu starea.
Zice că a povestit ce copil fain a fost el.
Adult, vai de sufletul lui...
M-am răcorit!

p.s. ți-ai simțit vreodată sufletul rupt în bucăți?

marți, 27 august 2024

Se zice că animalele nu râd,


  pentru că înțeleg  gravitatea  vieții.

 Dimineață frumoasă de toamnă.
Înainte de pauza mare, învățătoarea mea, doamna Ana T,  m-a trimis la cooperativă să-I cumpăr câțiva covrigi. Cinci la un leu. Puteam s-o refuz? eram în clasa a III-a.
Am ținut-o tot într-o fugă.
La întoarcere, dintr-o curte, a țâșnit  un câine, s-a repezit  către mine, am continuat să alerg, n-am țipat.
Mi-a rupt șorțuletul uniformei; am rămas de atunci  cu o nevindecată frică  de  câini.
În săptămâna  care a trecut,  au circulat  tot felul de  povești despre  marele actor, Alain Delon.
  Cam la fel de multe și despre prietenii lui devotați, câinii.
  Mi-am amintit, cu duioșie, de  Firicel.
 De cum  deschideam poarta căsuței de la țară, îi auzeam lătratul răgușit, fioros..
Nu l-am văzut niciodată.
 Și anii au trecut.
 Într-o zi, doar el știe cum,  și-a făcut loc printre uluci, agale, mai mult târâș, decât  în mers , aplecând    iarba uscată.
Îl vezi cât este de frumos, cu gulerul lui  alb, bogat și curat ?
  Din ochii mari i se preling două boabe  mari de tristețe.
 Stăpânii îi spun Firicel.
De la ei am aflat că Firicel a împlinit douăzeci și doi de ani. Te minunezi, așa-i?nici mie nu  mi-a venit să cred.
 Într-o noapte, a urlat disperat, nu s-a oprit nici dimineața, i-au dat mâncare și apă,  au adus și medicul. 
Zadarnic.
 I-au scos lanțul.
Nu s-a bucurat, n-a sărit.
Poate  că nici nu putea.
A plecat încet pe poteca  dintre porumburi. Fără să se uite înapoi.
Răsărise luna, clipoceau vesele, în șirag, stelele, se auzeau și broaștele în lacul din apropiere, când s-a întors spășit.. Cuminte, ca un copil.
N-a mai primit lanțul.
 Nici ei n-au insistat.
Este liber.
Nu  scoate niciun sunet, merge agale..
De ce o fi zis cine a  zis  suflet de câine?

luni, 26 august 2024

în leagăn de culori


povești pentru prieteni

Cum își aleseseră ei locul, nimeni nu mi-a spus vreodată.

Liberă în jocul meu neobosit, nici nu am întrebat.
Nu aveam vreme pentru întrebări.
Mă minunam de tot și de toate.
Și tare bine-mi mai era!

La intrarea în curte, străjuia dudul.
Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi roz, mai apoi negre.
Degete colorate în miere culeasă!
În spatele curții, separând -o ostășește de livada cu pomi, se înălța, măreț crai, nucul.
Încă un pic și s-ar fi întrecut cu toți norii.Ținea bine în crengile lui un leagăn numai al meu.
Au dispărut, pe rând, odată cu anii, eu am plecat, o vreme i-am pierdut în povestea altor cărări, ce mare dușman este și timpul...
Într-o toamnă mierie, când, printre garduri, se buluceau tufănele, pe aleea dinspre poartă către intrarea în prima școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă, s-a oprit dinainte-mi, proaspătă, în must arămiu, prima nucă, încă una, încă una☺️

Plesnesc, mustoase, toamnele...

miercuri, 21 august 2024

albastru, ca o promisiune

 povești pentru prieteni

Venise de undeva, dintr-un sat  de pe lângă Dunăre.La vremea aceea, nu prea știam eu cum este chestia cu  profesorii, unii cu diplome de facultate,alții,absolvenți doar de liceu.

   Tânăra brunețică domnișoară  suplă își purta  părul împletit într-o  coadă mătăsoasă, rotunzită  peste cap, de la o ureche către  cealaltă..
 Ne învăța  matematică într-un fel anume..Logic.Destul de atractiv. 
Am deprins de la dumneaei  un fel  limpede în abordarea problemelor, rezolvare care  mi-a  folosit nu doar  la  matematică.. Am învățat să  gândesc mai întâi, abia după  aceea  să încep lucrul .Să înțeleg ce mi se dă și ce mi se cere.
Și a fost foarte bine.
 Ipoteză și concluzie, nu-i așa?
  În anii aceia, în afara  activității de la clasă, profesorii erau obligați să organizeze  multe activități culturale: pregăteau piese de teatru, brigăzi artistice, în ale căror structuri și conținuturi  prezentau situații trăite și  văzute  de ei , acolo, în  lumea satului.
Poezie și muzică.
Textele  brigăzilor artistice purtau marca  profesorului  nostru de Limba  română.

    În satul meu din lunca Argeșului, am văzut pe scena Căminului cultural, pentru prima oară, ”Titanic  vals”, de Tudor Mușatescu, piesă în care au jucat  cam toți  profesorii și învățătorii din cele trei școli ale  comunei  Ungureni.
 Regizor, același  regretat  profesor. 
Pentru mine, spectacolul văzut  într-o seară de iarnă, în sala arhiplină, încălzită de o  sobă pufăind  molcom,  a fost una dintre întâile bucurii totale din anii copilăriei.
Deși eram doar în clasa a VI_a,  făceam parte și eu din ”lotul lor„. 
Mă  remarcase   profesorul meu de Limba  Română, regretatul  Gheorghe  Fulga, absolvent de ”Litere ”și ”Filozofie” .
  Fără să vreau, în  deplasările  noastre, cu căruța, prin satele din jur  sau la „raion”, auzeam  tot felul de picanterii despre  idilele care îi prindeau în mreje pe tinerii  profesori, unii dintre ei, căsătoriți fiind.
Domnișoara  Mitica era îndrăgostită.
 A plătit cam scump iubirea ei pătimașă.


Ce-mi amintesc foarte bine este ziua aceea a însoritului sfârșit  de mai; aveam  matematică, eu eram la tablă.
  A  bătut cineva în ușa clasei, aducea  un pachet frumos, învelit în hârtie albă, foșnitoare,ca o promisiune. 
Nerăbdătoare,  domnișoara aflată  la catedra cocoțată pe un piedestal de lemn,mai pe  furiș, mai pe văzute, a probat pantofii.
 Erau superbi, bleu, cu toc înalt
Îi veneau perfect. 
 Alături, era o bucată  de nylon, cât pentru o rochie albă, în  stoluri  de buchețele rupte ca din  grădiniță.
Peste vreo câteva săptămâni, la serbarea sfârșitului de an, era  înfloritoare ca un strat de zambile!
 Scurtat, părul  îi curgea către umeri, în bucle. 
A fost ultima oară când i-am admirat mersul legănat.

vineri, 16 august 2024

Natura, omul, timpul


 Pe umbrite drumuri argeșene de munte, către barajul și lacul de acumulare Vidraru.

O vastă liniște de prospețime!





Omul, stăpân al propriei forțe!
El și sacrificiul său, albastru și verde, stâncă și cer, soare și răcoare, vară în straie de toamnă.
Real și vis laolaltă!
Privești cu uimire, te gândești că mintea și mâna omului se întrec cu natura.
De fapt, ești stăpân doar al naturii din care ai fost clădit să contempli.😘

(și) filozofii au umor

 Bună dimineața, cu noaptea-n cap!

( intenția  mea este  să  aduc un pic de veselie, că  tot   vin vijelii după amiază)   
Nu am idee câtă lume știe  cine a fost Lucian din Samosata- eu, una, recunosc  că  aflat câte ceva  abia acum ( omul, cât trăiește, învață, nu-i așa?)
Acest  domn  filozof,, prozator grec, de origine asiriană
 ( 125 dHr/ 180 dHr),
 deci, dacă nu mă încurc  la  calcule, în urmă cu mai bine de  două milenii, a zis că:
” E de ajuns un singur război, ca să apară  o mie de istorici”.
Dar, tot dumnealui  a zis că:
”Singura sarcină a istoricului  este să spună lucrul așa cum s-a întâmplat„.
 Clar și limpede, da?
p.s. nu știu de ce, eu nu  m-am dus cu gândul la  o confruntare cu arcuri, tancuri,drone etc.
  M-am gândit la „Pantelimon„.
Să ne  fie suportabilă ziua!😜

luni, 12 august 2024

dacă nu ai citit.


  „ Lolita„

o poveste imposibilă.

Am ocolit-o vreo câțiva ani.

O prietenă despre al cărei simț artistic nu-mi permit dubii mi-a spus: dragă, este o carte absurdă, n-am reușit să trec de pagina 100.
Citisem undeva că la publicarea cărții, Nabokov a întâmpinat rețineri din partea editorilor și că a reușit să o arate cititorilor în America doar după ce romanul apăruse în Franța. .
O discuție cu Rory mi-a adus din nou în gând numele romanului împricinat.
De aceea, când, de mărțișor, am zărit pe un raft din librăria, unde îmi bucur săptămânal ochii și sufletul, coperta unei cărți acoperite de brațele fragile ale unei fetițe, încărcate cu daruri de la bărbatul, care ca vârstă i-ar fi putut fi tată, am cumpărat-o fără ezitare.
Și am citit-o.
Mai greu a fost la început, apoi lectura m-a învăluit într-un fel anume, cartea este scrisă parcă fără țintă, citești, alergi, te pierzi, asculți și frazele umblă prin tot felul de cotloane, bâjbâieli, gafe și false rudimente de bucurie, povestea nu mai este poveste, jurații ascultă, inculpatul se arată în toată nebuloasa lui interioară, lumea își deschide porțile, munții, florile, norii, apele și cascadele se adună într-un peisaj nebunesc străpuns de răbdătorul Sedan albastru , moștenit la la Charlotte , în interiorul căruia două suflete captive își duc existența blestemată- HH și Lolita Haze.
El, deșiratul și ciolănosul, cu piept păros, sprâncene negre stufoase, cu accent excentric, ascunzând o uriașă hoardă de monștri colcăind în spatele unui zâmbet inept. ...ea același copil-aceiași umeri firavi de nuanța mierii, același spate gol, mătăsos, suplu, cu ochi cenușii, umbriți de funinginea genelor plecate către cei cinci pistrui asimetrici de pe nasul obraznic.
Dacă ar fi să încropesc o schemă, lucrurile s-ar putea concentra cam așa: ieșit cam șifonat dintr-o căsătorie în care se crezuse mare și tare , până când fosta doamnă H, plictisită de un mariaj fără dragoste, i l-a prezentat pe viitorul soț, francezul HH, din New-York, moștenitor al unei averi potrivite din partea unui unchi, ajunge în pensiunea doamnei Haze, din somnolentul orășel Ramsdale.
HH este captivat total de nurii copilei Lolita, nimfeta, fiica gazdei, doamnă văduvă, dornică de un mariaj elegant.
Mama și fiica sunt într-un perpetuu conflict, niciuna n-o iubește pe cealaltă.
Adulta Haze, Charlotte, își expediază fiica într-o tabără, ca să-și poată declara iubirea pentru costelivul chiriaș.
Căsătoria cu mama este unicul, marele avantaj al monstrului artist de a-și putea cumpăra nimfeta.Mariajul a durat cincizeci de zile- proaspăta doamnă H moare într-un stupid accident de circulație, terorizată fiind de sentimentul unei groaznice apăsări, ca rezultat al descoperirii jurnalului în care Hh își povestea iubirea pentru fiica ei.
Liber fără a fi depus vreun efort,Vănătorul vrăjit încheie rapid episodul, fără a o anunța pe Lo( ceva mai târziu îi va spune că mama ei este internată în spital) și pe 25 august 1947 începe o poveste de viață inefabilă, ajutată cu dibăcie de soartă, o călătorie dezlănțuită pe întreg cuprinsul Americii, zile și nopți fugărite prin hoteluri de tot felul
către?
chiar către ce?//
Insist asupra înfiorării și bâjbâielilor din acea noapte de odinioară, fiindcă doresc să dovedesc că nu sunt, n-am fost și n-aș fi putut deveni niciodată o canalie brutală„.
După câțiva ani de hăituială prin lume, lui HH îi este răpită starleta.Unde te ascunzi, Dolores Haze?De ce ascunzi, iubita mea?Mor, eu mor, Lolita Haze/De ură și de remușcare, mor.
O scrisoare- Dragă tată, îl anunță că Lolita s-a căsătorit, va fi mamă , trăiește în lipsuri și vrea un cec- 18 septembrie1952.
Era gravidă, se vedea limpede.Pântecul enorm.Parcă i se micșorase capul și obrajii palizi, pistruiați erau scofâlciți și gambele goale, brațele își pierduseră bronzul. Era într-o rochie de bumbac maro, fără mâneci și purta papuci de pâslă pătați.„ Pulsul lui avea 40 de bătăi într-un minut și 100 în cel următor.
Vreau să-l părăsești pe Dick al tău, bărbatul adus de întâmplare, și vizuina asta îngrozitoare și să vii să trăiești cu mine și să mori cu mine..
ești nebun.
Nimfa mea căzută..
curând m-am pomenit rulând prin burnița zilei care se stingea cu ștergătoarele de parbriz în plină activitate, dar incapabil să-mi stăvilesc șuvoiul lacrimilor.„/
Adineauri l-am ucis pe Quilty„
Iată finalul piesei ingenioase, mi-am spus, pe care Quilty a pus-o în scenă pentru mine.//
Unii îi acordă acestui ins circumstanțe, se lasă înduioșați, eu nu pot să iert coruperea prin somnifere și bani a unui copil al nimănui, pervertirea definitivă a unei pubere în ascultare și dispoziție, spre a o duce, de fiecare dată, într-un alt loc întunecat și înspăimântător( o metodă era amenințarea cu școala de corecție), urmarea fiind cooperarea deplină a Lolitei, înfrângerea totală a personalității, strivirea copilăriei unei fetițe rebele, lipsită de dragostea mamei, zvârlită în mrejele unei societăți cu imperfecțiunile și asperitățile ei..
Lolita este o carte pe care nu trebuie să ți-o povestească cineva, nici să citești ce spun unii și alții pe internet.Nici soluția de a vedea una dintre cele două ecranizări nu cred că poate acoperi multitudinea elementelor de compoziție, de tehnică artistică de a construi o lume, cu toate detaliile ei civice, fizice, morale, prin ochii unui adult care fuge de propria-i spaimă, răpind libertatea unei fetițe nărăvașe.
Trebuie s-o citești.
Nu se rezumă la pasiunea bolnavă a unui bărbat copt pentru o fetiță de doisprezece ani, nimfeta, cum a botezat-o el. Nici la parabola confruntării a două civilizații-bătrâna Europă și moderna Americă ( romanul a fost scris în 1955)./
Este un laborios roman psihologic, o autoanaliză din perspectiva unei conștiințe pe care apasă o dramă- absența mamei, dar și ruperea brutală a unei iubiri adolescentine - eșecul unui rafinat intelectual, HH- îmi plac inițialele astea, poate că ascund și ele o simbolistică,( la fel ca și cele trei silabe Lo LI Ta)- doborât de tromboză conoraniană, cu câteva zile înainte de procesul în care ajunsese, pentru că l-a ucis pe cel care i-a furat-o pe nimfeta Lolita.
Povestea începe în 1910, când un nor de căldură i-a furat mama, într-un trăsnet. Avea trei ani..
Soarta l-a încredințat surorii mamei, devenită amanta cumnatului văduv. Nici ea nu va trăi prea mult.
La vârsta la care alți adolescenți aveau cui să se plângă și pe cine să consulte, el se îndrăgostește. Bogatul său tată își plimba prin lume iubita și pe fiica ei.
El și Annabel trăiesc o divină poveste poveste de iubire, o iubire platonică - doi copii, o fotografie în ultima zi a unei vacanțe, așa se încheie cel mai frumos capitol din viața lui HH, pentru că fata moare de ifos . Lolita a început cu Annabel.
Viața lui nevăzută se oprește aici.Timpul și mintea vor primi semnele timpului. Puterea de a iubi rămâne stopată în adolescență..Gândurile și parfumul pudrei ei vor pluti toată viața prin gândurile lui.//
Dacă ar fi să-i acorzi înțelegere/compasiune/credit viitoarei brute de aici ar trebui să înceapă, zic eu-contopirea noastră spirituală și fizică a atins perfecțiunea, ceea ce este de neînțeles pentru tinerii prozaici. Lolita ar putea servi ca manual de educație pentru toate mamele egoiste care invidiază bolnăvicios farmecul și frumusețea copilelor pe care le-au adus pe lume, uitând că sunt responsabile de viața lor.
Morală sau nu, Lolita aduce în fața lumii partea ei întunecată, pe care, din nefericire televiziunile și ziarele o vând pe tarabă.
Personajele cărții- toate, fără excepție, sunt triste.
Să citești cartea dacă ești educator/părinte de fată sau de băiat!
Nu este o carte didactică, este o carte care pune probleme. Vorbește despre anormalitate într-un limbaj absolut extraordinar.
Mi-e greu să identific motivele pentru care mi-a plăcut Lolita.
Mi-a plăcut!/
Sunt și ecranizări.