S-a repetat, cu obstinație, după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii, ii transformă într-o masă, în care personalitatea fiecăruia este anulată.
marți, 10 septembrie 2024
Uniforma școlară,de la distincție la pedeapsă?
S-a repetat, cu obstinație, după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii, ii transformă într-o masă, în care personalitatea fiecăruia este anulată.
luni, 9 septembrie 2024
în zbor de cocori
povești adevărate pentru colegii mei de clasă, de va fi să ne vedem.
Se schimbă anotimpul, alte culori se risipesc în
calendar,Nestingherită, vremea își toarce povestea, or fi plecat, și aștepți să se întoarcă, din nou, cocorii. Le-ai văzut vreodată zborul, unghi fără geometrie, schimb de locuri în mers?
Uneori te uiți așa îndelung și nu vezi nimic, alteori chiar fără să-ți pui ochelarii, livezi de întâmplări se desfac din buchet, tapiserii suav colorate se răsfață în mers fără grabă . Un fel de convalescență se lasă pe suflet, ți-e dor și ți-e sete, eziți între dubiu și hartă de fapte, dincolo de tine ziua își împlinește menirea, a simți, a zâmbi devin unul și același confuz sentiment, dorul nu înseamnă trecut,toamna plutește prin frunze.Și începe școala.Mi-aș dori să fiu,din nou,școlăriță sau mama școlarilor mei, ori, bine lasă, m-aș mulțumi să fiu profesoara debutantă cu aripi crescând din suflet.Nimic nu se întoarce, timpul este necruțător. Nu pot să privesc începutul anului școlar oricum, așa că, din noianul amintirilor culeg doar cu vorbe două portrete ale profesorilor mei de liceu.
Cu porecle, că asta au făcut mereu copiii :și-au numit profesorii, așa cum i-au perceput.
babacu
Nu râdea niciodată.Daca nu folosea creta, cu care in timpul unei ore de curs umplea de două-trei ori tabla, se mișca încoace și încolo,ca un titirez, ținându-și mâinile la spate, călcând apăsat cu galoșii care îi protejau pantofii.
În vocea lui auzeam sâsâitul ciocului de gâscă, mereu pregătit să înhațe piciorul cuiva.
Domnu Stas ( năbădăioși sunt adolescenții, în liceu nu scăpase profesor fără poreclă) era profesorul nostru de desen. Nu mă întreba ce nume avea, nici nu cred că i l-am rostit vreodată,domnu stas, așa îl știau toți elevii liceului. Bucureștean foarte instruit, serios, că nici prin cap nu ți-ar fi trecut să vii la oră fără planșetă, florar, echer, toc, tuș, peniță redis ( cred că nu greșesc),despre blocul mare, cât jumătate de bancă, nici nu mai vorbesc.
Deunăzi, într-o librărie, vânzătoarea a făcut ochii mari de tot, auzind, probabil, după cine știe câți ani, că un copil i-a cerut toc și peniță..
Mi-am amintit de Domnu Stas.
sâmbătă, 7 septembrie 2024
de-ale lui septembrie
Mama, mătușa și puștiul. Să aibă vreo 10 ani.
joi, 5 septembrie 2024
în cuibul cald al dorului nestins
Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat. Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii,trei fete și trei băieți, s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.
Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.//
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termină Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari...o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mană, pachetul în cealaltă:cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost...Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.
N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită . Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.
Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos , cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi,
rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urma podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea, unde avea să fie, peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul. O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .
miercuri, 4 septembrie 2024
zâmbește a bine ” moșul”....
Unui fost prieten drag, coleg de clasă, olimpic național la chimie, Nelu Voicu.
luni, 2 septembrie 2024
se adună în sufletul tău
poveștile înaintașilor. Și tu ești propria-ți poveste, clădită în ani.
povești pentru prieteni.
colectivizarea forțată a
proprietății țărănești, urmașa ”întovărășirii”, sursa de trai a gospodarilor deposedați de pământuri, de animale și de unelte agricole, era cultura tutunului.
Frunzele mari, coapte trosnesc sub degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva face pachete mai mari, vine altcineva și pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.
Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.
Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
În magazii mari, gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.
și-n casă!
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a făcut când i-am dus un „Kent„, primit nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura cu tutun tocat mărunt, ales de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.
sâmbătă, 31 august 2024
tiptil, ca un vers de toamnă
Să fi înțeles, oare, Cerul că prin ultima zi de august vara este pe sfârșite?
maiestuos aripile în zbor prelung.
în liniștea dimineții amintirea unor începuturi:chemarea la școală- a mea , ca școlăriță, mai apoi ca profesoară și mamă.
joi, 29 august 2024
dacă detașarea ar fi mereu posibilă
marți, 27 august 2024
Se zice că animalele nu râd,
pentru că înțeleg gravitatea vieții.
Înainte de pauza mare, învățătoarea mea, doamna Ana T, m-a trimis la cooperativă să-I cumpăr câțiva covrigi. Cinci la un leu. Puteam s-o refuz? eram în clasa a III-a.
luni, 26 august 2024
în leagăn de culori
povești pentru prieteni
Cum își aleseseră ei locul, nimeni nu mi-a spus vreodată.
Nu aveam vreme pentru întrebări.
Mă minunam de tot și de toate.
Și tare bine-mi mai era!
La intrarea în curte, străjuia dudul.
Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi roz, mai apoi negre.
Degete colorate în miere culeasă!
În spatele curții, separând -o ostășește de livada cu pomi, se înălța, măreț crai, nucul.
Încă un pic și s-ar fi întrecut cu toți norii.Ținea bine în crengile lui un leagăn numai al meu.
Au dispărut, pe rând, odată cu anii, eu am plecat, o vreme i-am pierdut în povestea altor cărări, ce mare dușman este și timpul...
Într-o toamnă mierie, când, printre garduri, se buluceau tufănele, pe aleea dinspre poartă către intrarea în prima școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă, s-a oprit dinainte-mi, proaspătă, în must arămiu, prima nucă, încă una, încă una
Plesnesc, mustoase, toamnele...
miercuri, 21 august 2024
albastru, ca o promisiune
povești pentru prieteni
Venise de undeva, dintr-un sat de pe lângă Dunăre.La vremea aceea, nu prea știam eu cum este chestia cu profesorii, unii cu diplome de facultate,alții,absolvenți doar de liceu.
vineri, 16 august 2024
Natura, omul, timpul
Pe umbrite drumuri argeșene de munte, către barajul și lacul de acumulare Vidraru.
(și) filozofii au umor
Bună dimineața, cu noaptea-n cap!
luni, 12 august 2024
dacă nu ai citit.
„ Lolita„
o poveste imposibilă.
Am ocolit-o vreo câțiva ani.