la o posibilă întrebare: cât suntem (de) adevărați/cât suntem „actori„.
![](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhBUwaK2aU6sW4SHS77yqZ8xn0w6G1hJme8FcnSwaBoRkRiORyaQu_2UYnfsaDtLV41YjEtlC-GNra4LRiJ2mc_KqY20TC22mhFyy8cff_zymN1sY_u3TVCqT5d2dfmissyELWa2hsQKZXT/s320/Camera+cu+copiii+018.jpg)
că toți oamenii ar fi actori este o chestiune discutabilă.
Ca să fii actor, trebuie să ai talent.
Și încă mult mai mult-acel ceva , care să te facă special. să treci de la o stare la alta,să îți asumi nu- știu câte -stări, câte existențe, câte destine...și toate astea, fără ca personalitatea proprie să fie afectată în adâncurile ei.
Și noi , oamenii obișnuiți, suntem în fiecare zi, dacă nu, chiar în cuprinsul aceleiași zile, alții- în funcție de conjuncturi, de oamenii pe care îi întâlnim, de relațiile noastre, serioase sau întâmplătoare.
Cineva zicea că împrumutăm măști, le purtăm o vreme, le abandonăm, construim altele, și tot asa.
Cineva zicea că împrumutăm măști, le purtăm o vreme, le abandonăm, construim altele, și tot asa.
O fi, cine mai știe?/
Jucăm roluri- unele dragi, altele costisitoare, unele dureroase, zâmbim, lăcrimăm, suntem regizori fără specializare, actori cu sau fără cortină, nu cerem aplauze, viața ne dăruiește ce vrea ea...