suflete în poeme

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/03/in-marea-si-neobosita-lui-curgere.html

Eminescu este poetul meu preferat.

 Nu de ieri.  De când mă știu.

 În timp, am descoperit  alți doi poeți, total diferiți, nu doar ca stil, diferiți ca  ființe.
 Ceva simbolic îi unește- ziua în care au venit pe lume,   ultima  din  mărțișor.
Poetul, academicianul, publicistul Ion Pillat,  nepotul  marelui politician Ion Brătianu, s-a născut la 31 martie 1891.
Poetul Nichita Stănescu  s-a născut în aceeași zi, în 1933.
Îi iubesc deopotrivă.
 Prin  poezia lor, am mai făcut un mic  pas către adevărata frumusețe.
Când am citit primele poeme, eram studentă, apoi, fiecare m-a  ajutat într-un fel anume.
Ion Pillat a fost teza mea de licență , reluată peste niște ani, ca teză la gradul I.
 Cu analiza poeziei   lui Nichita Stănescu  Leoaică tânără iubirea, am fost admisă la concursul pentru ocuparea unei catedre în oraș, după zece ani de navetă prin locuri de care  îmi aduc aminte  surâzând.
Că asta este legea firii//

POEM, Nichita Stănescu

Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi

și ți-aș săruta talpa piciorului,

nu-i așa ca ai șchiopăta puțin, după aceea,

de teamă să nu-mi strivești sărutul?//

Ion Pillat- poeme într-un vers

Tipar
Nisipul poartă încă plăpândă urma ta.

Portret
Durere cu ochi negri sub părul azi mai alb.//

p.s. putem face clipa  mai frumoasă,  picurând  un strop de poezie în cenușiul prea apăsător al zilei?

dacă nu putem să fim mai buni,

 să încercăm să fim măcar politicoși//

Am intrat în închisoare orb și ies cu ochii deschiși.//

Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de complement circumstanțial de timp, de loc sau de mod//

 Nicolae Steinhartdt- 29 iulie 1912- 30 martie 1989//

În dimineața asta , mi-am amintit de niște locuri dragi, văzute în urmă cu trei ani.
 http://incertitudini2008.blogspot.com/2008/05/trei-zile-in-maramures.html

Scriam atunci despre frumusețea Maramureșului.........
Părăsim drumul modest de țară, pe care localnicii își mânau cirezile de bivolițe . Am fi putut urca mai ușor pe șoseaua asfaltată, am ales scurtătura aspră, o cărare chinuită. Asemenea vieții,  ea șerpuiește cu urcușuri și coborâșuri, cu capcane și porțiuni netede ca-n palmă , printre tufișuri pe care întârziau boabele ploii din ajun . La capătul cărăruii, ocrotită de o pădure de fagi și de stejari, se înalță mandră , printre creștetele copacilor, mânăstirea Rohia, ultima ctitorie pe care am avut privilegiul s-o văd.

Ce se arată ochiului este o adevărată minunăție- biserica în formă de cruce, în a cărei măiestrită zidire se îmbină armonios elemente arhitecturale aparținând celor trei  provincii românești, înconjurată de alte câteva construcții , una mai frumoasa decât alta.

În demisolul bisericii am rămas îndelung în fața Icoanei Maicii Domnului, pictată de un călugăr de la Muntele Athos, restaurată in 2004 , după ce a scăpat dintr-un incendiu.
Așezământul cuprinde valori deosebite: biserica veche și altarul de vară, chilia monahului Nicolae Delarohia , autorul Jurnalului fericirii,  Casa poetului , unde a locuit creatorul Imnelor Transilvane, Casa cu paraclis , biblioteca și noua biserica, Casa de stejar și casa alba.
Sobrietatea acestor lăcașuri te îndeamnă sa vezi totul cu ochii sufletului.
O pace care vine din adâncuri  învăluie blând locuri și oameni, ierburi și flori , copaci și poteci, doruri  și speranțe, vorbești în șoaptă , calci ușor.
Să nu tulburi odihna sfinților.
p.s. ai văzut aceste locuri?
dacă nu, mergi și cunoaște-le!
 

catalogul virtual

Nu știu cum o fi pe la alții, pe la noi , se zice  că ar fi început prin 2006, când un tânăr profesor diriginte al unei clase  de  liceu, aflat în impas, pentru că toți elevii lui  au  chiulit la ora de muzică, i-a convocat pe toți părinții și, expunându- le problema, a obținut consimțământul acestora pentru a concepe un catalog  pe internet.

Simplu, nu?

 Părintele , aflat în fața calculatorului, citește notele puștiului  său,  vede absențele și eventualele observații.

Mai departe???

De-a lungul anilor, s-au inventat tot felul de metode menite să-l țină pe copil sub observație, ca sub o lupă.

Nu vreau să sugerez, cumva, că  aș fi diriginta care a descoperit secretul aflării metodei celei  mai potrivite de a crea armonie între școală-copil- familie.

N-am găsit-o și nici nu cred că  o va descoperi cineva prea curând...

Câteva observații, totuși,  aș avea de făcut ca rezultat al experienței mele pedagogice..Acel atât de  mult discutat caiet al dirigintelui, acum se va numi portofoliu- este util, mai mult decât util.

Început de la grădiniță, cu informații sincere din partea părinților  și chiar a  medicului de familie, continuat la gimnaziu și liceu..o să-mi spui că în liceu, adio, dirigenție! nu te contrazic deloc, cum ziceam, caietul- portofoliu este o oglindă a fiecărui ins care trece printr-o școală.

 Acolo este EL!!

Cu ajutorul acestui martor ominiprezent-în cazul fericit în care dirigintele chiar își face meseria- se pot face mai târziu aprecieri , măsurători, evaluări cât mai corecte, în privința comportamentului, a atitudinii față de ceilalți, față de muncă, părinți, necunoscuți, superiori etc.

Poate că numărul abuzurilor/bătăilor/conflictelor/crimelor, chiar,   ar scădea.

Zic și eu..

//Revenind acum la catalogul virtual- cât din viața unui copil va cuprinde?

-au toți părinții internet?câți știu să-l folosească?

-Legătura între cei trei factori- școală, copil, familie se va reduce la o simplă luare la cunoștință?

Sigur că putem discuta mult, chiar îmi doresc, dar o problemă mi se mai pare demnă de luat în seamă.

 M-am „lovit ” de ea, în anii mei de dăscăliță ,  să nu râzi de termenul acesta-îmi amintește de spusele unui elev- cât ne-ați mai dăscălit , n-a fost rău deloc- am  corectat-o, pe cât mi-a stat în putință, cam târziu .

Obișnuiam ca la ședințele cu părinții să citesc notele din catalog cu voce tare.  Într-o seară, am realizat că nu este corect, nu este moral deloc!

De aici se pot ivi tot felul de neînțelegeri, toată lumea aude tot, discuțiile se mută în alte locuri, sunt copii care nu reușesc să treacă peste momente grele, sunt orgolii....

Copilul are dreptul la intimitate!!

În cazul catalogului virtual i se mai respectă acest drept?

Și o întâmplare, povestită astăzi de un fost elev, acum  licean  la o prestigioasă instituție . Colegul lui a fost respins de către profesoară, din nu știu ce motive,  cu o zi înaintea unui concurs  foarte important.

Nimeni n-a putut să afle cum  a fost blocat siteul cu  subiectele și desfășurarea  respectivului concurs de informatică, care , bineînțeles, a fost amânat pentru o altă dată.

p.s.Ce spui?

sine ira et studio

Te-a deranjat rău de tot  chestia asta cu  datul ceasului înainte? 

Ți se pare că dimineața nu se mai termină, că este cețoasă și obositoare?

 Promiți să nu te superi?

Răspunde  sincer la întrebările de mai jos.
1.  Poți începe ziua fără cafea?
2.  Te poți urni fără medicamente?
3.  Poți fi vesel totdeauna , făcând abstracție de durerile pe care simți?
4.Te poți abține să nu-i  plictisești pe alții cu problemele tale?
5. Poți mânca  zilnic aceleași mâncăruri , fiind chiar   recunoscător pentru ele?
6. Poți înțelege că toți cei dragi ție  , deseori sunt atât de ocupați, încât nu te  iau   în seamă?                                                                                                                                                                                       

7.Poți accepta critica și învinuirea fără supărare și  ranchiună?
8. Poți tolera ignoranța unui prieten, fără să-l corectezi în permanență?
9.Poți să te porți la fel cu un prieten bogat ca și cu unul sărac?
10. Poți suporta tensiunea fără ajutor farmaceutic?

11.  Poți să te relaxezi fără alcool, țigări,  muzică,  dans, cluburi , jocuri ,  filme?
12.  Poți dormi toată noaptea  fără somnifere?

                                 p.s. nu trișa, răspunde fără să te gândești prea mult  și vei afla  cine ești  cu adevărat. sunt importante toate răspunsurile.

gustul libertății

Soarele   se răsfață în fuioare lungi, de miere arsă.
Stingheri sau în grupuri, porumbei repezi își încetinesc săgețile, oprindu-se în dreptul ferestrelor cunoscute, adună  în grabă boabele presărate de mâini iubitoare, clipesc vioi a mulțumire, își desfac aripile curate și zboară.
Fără să se uite  înapoi.

Fâlfâitul lor liber se pierde în lumina blândă a dimineții primăvăratice.
Stropi grei lovesc în geam.

 Aceiași porumbei sau frații lor își scutură umbrelele  în dreptul pervazului. Nu cunosc spaima.

 În  zborul lor nu se simte frica.

Sunt liberi!
Cât din noi este zbor?

pe uriașul nevăzut răboj

 Încă o săptămână se apropie de sfârșit.
Zilele fug , mereu în același ireversibil  sens, măcinând secundele. 
Noi , alergători pe orbite proprii, ne înscriem din mers, în marea cursă, evidentă și unanimă. Clipă de clipă, adunăm- în sertare invizibile-  suișuri, poticneli, ambiții, căderi, idealuri, întâmplări.  
 Din cutiuța cu amintiri, am ales  astăzi  o poveste- parfumată- între- bloggheri- cel mai drag suvenir,

Mărgele colorate//

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite. Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.
Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă. O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat.  Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
 Prima dintre cei șase copii , trei fete și trei băieți,  s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s- a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.
Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei. șa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta. În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari.. nuntă potrivită. O vreme, un an-doi, or sta la ai lui,  chiar de nu le-o fi ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie. Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână, pachetul în cealaltă- cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi. Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață. L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 
Dimineața l-au găsit niște ceferiști, cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară. 
N-a plâns, n-a strigat, i s-a împietrit obrazul. 
Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume. Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă. Uitase  să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uita. 
 Cozile  din mers le împletea..
Apoi s-a măritat sorsa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mâna ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.


Adie vântul printre sălcii. Potecuța o duce până-n ulița mare.  Merg picioarele fără ea. În fața porții lor, o căruță,  doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre. Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos ,  obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi.
Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. 
El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea , unde avea să fie, peste patru ani, mireasă.
 Ani secetoși. 
La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.
O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .//

distinto

Îi știam din  câteva emisiuni televizate.

Patru bărbați eleganți, voci superbe, tonalități impetuoase, mare succes la publicul între două vârste.

Aseară i-am văzut pe scenă- Trupa Distinto, au rămas  trei și Ianna.

Prezentatoarea a început, cum era și firesc, cu  partea feminină, insistând asupra calităților fizice ale acesteia. 

 În toate cele trei apariții, cu pauze suficiente între ele, cântăreața, care spune  că o are  ca model pe  Sarah Brightman,  a păstrat aceeași rochie albă,  dantelă cam obosită, mult prea despicată pentru un spectacol  pop –opera, totuși un gen nou, curajos,  interesant, la care oricine ar fi anticipat calitatea publicului.

Prea insistent s-a cerut  implicarea publicului în repetarea refrenului   kalinka maia.

Tavi, Octavian Drobotă, Marius- Marius Olteanu, Mihai- Mihăiță Radu , primii tenori, respectiv bas  au avut o prestație elegantă, pe gustul  publicului de toate vârstele, și când spun asta, mă refer, mai ales, la împătimiții   muzicii simfonice. În spatele meu sunt câțiva profesori de muzică, renumiți, am schimbat impresii, prietena mea fiind una dintre fostele lor eleve.

N-a trebuit ca ”Distinto „ să ceară implicarea  sălii în  crearea atmosferei interactive, aceasta a apărut, pur și simplu.

„Distinto- bel- canto„,  rafinament, arii  și  potpuriuri din opere celebre, canțonete, piese vechi, în adaptare modernă, voci superbe, uriașe, un fel de demnitate romantică, dacă îmi pot permite o asemenea constatare, de ce nu și prestație comercială, că astea-s vremurile, discret, într-o manieră deloc supărătoare,  toate fără stridențe, chiar dacă instalația  sonoră- gazdă  n-a fost nici pe departe pusă la punct.

 Piesa de final a demonstrat, săltând sala în picioare,  că finis coronat opus!

Dacă vedeți  în orașul vostru  afișul cu „Distinto” , nu ezitați!

Veți petrece o seară pe parcursul căreia veți dori să dansați în ritmul muzicii cu parfumul primăverilor de altădată.

polenta doree

 În primăvara/vara lui 90, pe la noi bătea un vânt călduț de libertate.
După ani mulți  ani de stat în jurul casei, lumea prinsese, din zbor, gustul libertății, al drumului dincolo de granițe.

Așa a apărut ideea înfrățirilor- sate, orașe, primării de-ale noastre și-au găsit perechea ideală străină.

Câteva licee locale s-au înfrățit  cu școli similare  franceze.

Am găzduit  un tânăr, avea nouăsprezece ani, nu-i mai rețin numele- a uitat să ne trimită o ilustrată- venit cu alți câțiva camarazi din colegiul în care învăța  cum se face o casă, de la proiectare până la cheie.
Asta spuneau cei câțiva profesori care îi însoțeau.

Ospitalieri, cum ne consemnează istoria, ne-am străduit să fnu ne facem de rușine.
Am vrut să fiu o gazda cea mai plăcută cu putință, i-am plimbat prin oraș, i-am dus  în capitală,  au văzut într-o dimineață ploioasă chiar  locul unde a fost zidită   Ana, au băut apă din fântâna  lui Manole..

 Cum    trecerea unor străini printr-o casă românească  nu putea fi  completă,  fără  să cunoască deliciile noastre tradiționale, le-am pregătit des boulettes de choux farcies a la viande, polenta doree, stropite cu eau de vie de prunnes..scuze pentru posibilele  erori.

Sărmăluțele le-au plăcut mult de tot, dar mai cu seamă, țuica, din cauza căreia,   unul dintre tineri  a amețit rău de tot. Doar  tratamentul strămoșesc, cu zeamă de varză,  l-a pus pe picioare.

N-a rămas fărâmitură  de mămăliguță.

Au mâncat-o tacticos, cu furculiță și cuțit, în bucățele .

 Polenta doree a fost prăjitura, pentru care au renunțat la cozonac și  la sarailie.

Astăzi am  primit un material de la   prietena mea.
 Citindu-l, am redescoperit  cât bine poate face mămăliguța  noastră, la care am renunțat , preferând pâinea,  la  al cărei conținut specialiștii spun că trebuie să luăm aminte.

Dacă italienii sunt macaronari, nouă ni se spune,  în derâdere, desigur, mămăligari.//

Iată ce am aflat:

Un aliment tradiţional cum e mămăliga a fost de multe ori subiect de cercetare al specialiştilor, fără a i se putea găsi o contraindicaţie. 

Fierturile de porumb au fost apreciate încă din vremea lui Columb, dar, ulterior, au ajuns să fie considerate hrana săracilor. Studiile recente au scos în evidenţă faptul că media de viaţă a triburilor amerindiene care se hrăneau cu porumb crud sau fiert era mult mai mare decât a altor comunităţi învecinate, cărora le lipsea din dietă acest aliment. Recent, s-a descoperit prezenţa în boabele de porumb a unor substanţe derivate ale acizilor arahidic şi palmitic, extrem de importante pentru sănătatea organismului. Aceşti acizi se absorb în intestin cu mare uşurinţă, fără a suferi transformări chimice decât în proporţie de 22-28%. Ajunşi în sânge, se transformă în hidroxiacizi care vor purifica sângele de unele substanţe toxice. Efectul detoxifiant al substanţelor din porumb uşurează efortul ficatului de neutralizare a substanţelor toxice, reducând considerabil riscul la insuficienţe şi ciroze hepatice. La populaţiile unde se consumă zilnic terci de mălai, incidenţa bolilor hepatice este de 10 ori mai mică, iar copiii au o dezvoltare mai bună.

Ne ajută să trăim mai mult

Cercetătorii endocrinologi consideră că un consum zilnic de mămăligă scade cu 60% riscul de boli psihice generate de disfuncţii tiroidiene. De asemenea, consumul de mămăligă reglează concentraţia de glucoză în sânge, fiind de folos diabeticilor. Reduce cantitatea de colesterol din sânge, scăzând astfel riscul de ateroscleroză şi, implicit, de infarct.   De asemenea, consumul de mămăligă este răspunzător şi de longevitate. Multă lume crede că mămăliga îngraşă. Ei bine, mămăliga moale are de patru ori mai puţine calorii faţă de pâine. Iar mămăliga vârtoasă are jumătate din caloriile pâinii. Încă din cele mai vechi timpuri, românii au folosit mămăliga ca leac. De exemplu, doar pentru a evita pelagra, este suficient consumul zilnic de mămăligă cu o jumătate de litru de lapte şi un ou. Terapia a dat rezultate sute de ani.

Cataplasme aplicate pe piept

Tratamentele pe care ni le făceau bunicile noastre în copilărie ne vindecau şi ne fereau de utilizarea abuzivă a antibioticelor. Mămăliga era la loc de cinste printre leacurile vechi. Pentru durere în gât și răceală, se pun pe o tablă încinsă două linguri de mălai şi se stă cu nasul deasupra fumului produs, amestecând continuu. În plus, se bea seara înainte de culcare un terci, ca o mămăligă subţire, în care se pune o bucăţică de unt. A doua zi, vă veţi simţi infinit mai bine. În popor, unul din adjuvantele cu o eficienţă incredibilă în pneumonie este tot faimoasa mămăligă românească. Se lasă să se răcească, cât poate suporta pielea, după care se întinde pe zona pieptului într-un strat de două degete pe torace şi se ţine 15 minute, după care se înlătură, iar pielea se şterge cu un tampon înmuiat în spirt camforat. Cataplasma cu mămăligă caldă e bună şi în bronşite, gripă, tuse cronicizată. Aceeaşi aplicaţie se face în zona rinichilor pentru tratarea colicilor renale şi a nefritelor, pe zona inferioară a abdomenului, ca remediu rapid pentru anexite şi cistite.

De folos şi în obezitate

Dacă pe pleoape apar iritații , se pune mămăliga caldă pe pleoape, schimbând-o cât se poate de des. În caz de lipom, se poate face un tratament cu cataplasme cu mămăligă tare. Se pune în strat de 3-4 cm pe locul lipomului, având grijă ca partea care vine în contact cu pielea să fie presărată cu tămîie fin pisată, aşa cum se pune sare pe o felie de pâine cu unt. Se aplică fierbinte, cîâ suportă pielea, şi se acoperă cu un obiect de lână, pentru a menţine temperatura locală ridicată. Tratamentul se face în fiecare seară şi se ţine până se răceşte mămăliga. 

Mămăliguţa e utilă şi celor care suferă de obezitate, deoarece acest aliment conferă o senzaţie de saţietate extrem de rapidă, datorită fibrelor alimentare din compoziţia sa. Studiile de specialitate au arătat că la persoanele care consumă regulat porumb, anumite probleme generate de hipotiroidie, cum ar fi îngrăşarea, somnolenţa, lipsa de tonus fizic şi mental, sunt reduse considerabil. Gastrita hiperacidă şi ulcerul sunt ameliorate de consumul de mămăligă caldă în loc de pâine, mălaiul avînd, pe lîngă efectul de reducere a acidităţii, şi o acţiune uşor calmantă, sedativă. 

Studiile de nutriţie şi biochimie alimentară au arătat că mămăliga consumată frecvent ameliorează şi afecţiuni cum ar fi reumatismul, diabetul, menstruaţiile dificile cu sângerări abundente, anexita şi metroanexita, litiaza renală, hepatita.

De la mămăligă, la terci şi bulz

• În mod tradiţional, mălaiul se poate prepara în multe feluri: turtă în spuză, mălai în ţest ,mălăiaş, mălai în tavă, terci, păsat, bulz, chitac, cocârţău. Porumbul ca atare se mai mănâncă şi fiert în oală, fript la spuză)sau făcut floricele ,la tigaie. 

Mămăliga e şi ea de două feluri: pripită şi fiartă. Pe cea pripită o mănâncă mai mult orăşenii si se prepară punând mălai puţin câte puţin în apa sărată fierbinte, aşa încît mămăliga să fiarbă în mod egal toată. Fierberea durează mai puţin decât la mămăliga vârtoasă, preferată mai mult la ţară. În acest caz, mălaiul se pune tot dintr-odată în apa sărată, se lasă să fiarbă până încearcă de mai multe ori să dea în foc, ca laptele. Atunci, se sparge cu făcăleţul. La sate, mămăliga vârtoasă nu se taie cu cuţitul, ci cu sfoară. 

Terciul de mălai nu e altceva decât mămăligă pe jumătate lichidă, pe care o mâncau copiii cu plăcere ,cu felii de brânză sau zeamă de prune. Păsatul este tot un fel de terci, însă mălaiul din care e făcut e mai grunjos, mai mare şi mai tare la fir. Cocoloşul sau bulzul se face din brânză învelită în mămăligă şi coaptă apoi pe cărbuni. În unele locuri, mălaiul se amestecă cu dovleac fiert.

Ştiaţi că?

- 100 g făină de porumb are 351 calorii, 100 grame de pufuleţi au 520 calorii.

- Mămăliga se taie perfect dacă lama cuţitului se umezeşte cu apă.

- Mămăliga nu mai face cocoloaşe dacă înainte de a pune mălaiul la fiert îl stropiţi cu apă rece.

- Zahărul vanilat poate fi secretul mămăligii perfecte.

- Mămăliga nu îngraşă, dar combinată cu smântână şi brânză grasă, efectul va fi acelaşi ca în cazul unei cine copioase. În curele de slăbire, se recomandă iaurtul şi brânza de vaci.

Dieta cu mămăligă

Micul dejun: mămăligă fierbinte, cât mai crudă, amestecată în mod tradiţional cu un ou moale şi lactate.

Prânz: alimente obişnuite, dar înlocuiţi pâinea cu mămăligă

Cină: lapte bătut sau iaurt cu mămăliguță.

 p.s. Mâine este sărbătoare-Buna Vestire, dezlegare la pește. Poți încerca  o rețetă- lângă peștele prăjit sau saramură, torni o mămăliguță!

ce zici?

 

 

de drag

Gabriela mi-a transmis o leapșă.
Este așa de frumoasă, că n-am rezistat- am căutat coloane sonore din filmele care mi-au plăcut cândva, din altele, văzute în anii din urmă. 
Sigur că, născându-mă înaintea altora, am gustat altfel de filme- le-am găsit, netul este generos, știi cum e , fiecare simte lucrurile în felul său ..
A fost o vreme, când, sâmbătă de sâmbătă, câteodată chiar și la mijlocul săptămânii, mergeam cu familia la cinematograf.
O prietenă bună pe atunci- de câțiva ani nu mai știu nimic de ea- ne procura bilete. Era un lux să vezi  filme la cinema București!!
Sunt o plângăreață..muzica adevărată  de film mă topește..
Vezi, vremea asta fuge, nici nu știi cum și pe unde.
Poți să ghicești înainte de a intra într-un cinematograf că este ultima oară când calci pe acolo?
Copiii au crescut, mă întreabă, așa, din când în când- mai știi, mami, noi, toți , la balcon,  floricele, suc , ciocolată..înghesuiala de la ieșire, drumul spre casă, veselia poveștilor..
Sigur că știu, cum să uit, parcă a fost ieri..
Tu ai amintiri cu filme?
Transmit leapșa lui Ruxi, dacă are timp, Irinei, dacă își găsește o clipă - zăbavă, Ottiliei, dacă trece pe la mine, Dannielei, dacă, încă n-a primit provocarea, lui Angi, cu toate că n-am mai văzut-o de ceva timp, lui Gabi, pentru când poate, și lui  Daurel!!

din mers

                                                     O uliță ca oricare alta, dintr-un sat oarecare.
Pentru tine.
Pentru mine este ceva special. Cândva îi știam toate pietrele,  toate tăcerile, mersul drept,  praful gălbui, pârjolit de soarele verilor lungi, albul poleit de razele nopților cu lună.

 Este- puțin de tot  schimbată-   ulița copilăriei și a adolescenței mele.
O revăd, de fiecare dată, cu bătăi adânci de suflet!

 Mereu, din mersul mașinii.  Gardul  este altul, îi ascunde curtea mare,  căreia îi știu fiecare colțișor, chiar acum , după atâția ani, de când  altcineva îi deschide  ușile, ferestrele și tainele.
Este casa în care am crescut și unde fug, cu toate stolurile mele de gânduri, , ori de câte ori îmi este greu sau dor, deschid fereastra dinspre grădiniță,ascult vântul, simt parfumul vieții noastre tihnite .
Florile! lipseau  doar iarna..
De fapt, nu lipseau, pentru că mama uita deseori câteva fire de tufănele..răzbăteau printre straturi de zăpadă, vorbind în felul lor tainic despre trecerea vremii.

Școala - două clase mari, învățământ simultan- și astăzi ca și atunci, pași mărunți, emoții. dor!
Drumul meu se oprește la mormintele părinților.
Liliacul  și-a adunat în mugurași speranța unei primăveri   mai bune.

 

Cursul i-a fost ușor deviat. I-a rămas neschimbat susurul. Bătrânul  Argeș își   toarce povestea, printre  zăvoaie de salcâmi , sălcii și plopi.

Plouă mărunt. apăsător .Drumul trece printre sate cunoscute, taie câteva câmpuri, ajunge în șoseaua națională. Oricât de rece și ploioasă ar fi vremea, nu pot trece fără să arunc o privire în curtea liceului.
Pereții și-au  pus haine și ferestre moderne.  Undeva, înăuntrul câtorva săli de clase , pe coridoarele lungi, este o parte din adolescența mea!
Adun , în fugă , crâmpeie de dor, șterg o lacrimă și trec mai departe.
Vremea își toarnă mersul , în felul ei, mereu altul..
p.s. ai un alt acasă? unde îl păstrezi?

călători

 cum suntem pe această lume, de voie sau de nevoie, între neant și neant  sau între totul și totul , suntem  doar  niște drumeți care nu trebuie să acorde prea multă importanță inconfortului din timpul călătoriei sau hurducăturilor de pe drum-Ferdando Pessoa.//
Fără să știe că mă tot străduiesc să las în urmă  povara a două zile grele, o prietenă mi-a trimis un mesaj care cuprinde patru legi.
S-ar zice că ele explică mult din ceea ce ni se întâmplă.
 ...Persoanele pe care le întâlnești  sunt  persoanele   potrivite. Cu alte cuvinte, nimeni nu intră în viața noastră din întâmplare, toate persoanele cu care interacționam se află alături de noi cu un motiv, acela de a ne ajuta să învățăm lecțiile de viață care apar și să continuăm drumul personal.  
...Ceea ce ni se întâmplă este singurul lucru care ni se putea întâmpla. Nimic, absolut nimic, din ceea ce se produce în viața  noastră, nu  ar fi putut să se întâmple   în   alt mod, nici măcar  detaliul cel mai nesemnificativ. Nu există- dacă aș fi făcut cutare  lucru..s-ar fi produs alt cutare lucru.Toate și fiecare în parte dintre situațiile care se produc sunt perfecte, cu toate că mintea și egoul nostru nu le acceptă ..
 ... Orice moment în care se începe ceva  este momentul corect. Totul începe în momentul potrivit, nici înainte, nici după momentul când sperăm că suntem pregătiți. 
... Când ceva se termină, se termină. Dacă ceva a luat sfârșit în viața noastră, este pentru propria noastră evoluție,deci cel mai bine este să închizi capitolul și să mergi înainte îmbogățit cu acea experiență.
p.s. după vreo oră, citind aici că sunt cam tristă, mi-a trimis câteva imagini.
Supărarea mi-a fugit, ca prin minune!!
tu ce zici?

între două lumi

Încep cu o sugestie- s-ar putea să refuzi lectura textului, pentru că pare obositoare. Sfatul meu este să citești, nu pentru că  m-am străduit,  vei afla lucruri de care nici eu nu aveam habar înainte de a porni la drum.
 S-ar putea să-ți dorești să vezi, dacă   nu cumva  îți sunt cunoscute,  unele dintre locurile despre care vorbesc.//

Potrivit convenției , cineva din lista de bloguri a Mirelei propune, săptămânal,  o temă. Astăzi Carmen ne invită să povestim despre un concediu  parfumat, de bună seamă.
 Din 2002, cum spuneam, văd locuri la care sufletul meu a jinduit din adolescență. Nu voi povesti  despre niciunul dintre ele.
O să vorbesc despre niște zile, puține la număr, dar intense, pline, ca trăiri.

 Puțin după zece seara, în ultima noapte de aprilie, 2009,  într-un autocar cu cincizeci de persoane-mai mult de jumătate, fiind colegele mele de cancelarie - am plecat în direcția Moldova.
Ruta am aflat-o pe loc- Cîmpulung-Brașov(ocolire)-Sf.Gheorghe-Băile Tușnad-Miercurea-Ciuc-Izvorul Mureșului-Gheorghieni-Lacu-Roșu-Bicaz-Cheile-Bicazului-Piatra-Neamț-Târgu-Neamț-Sihăstria.
Știam foarte puțin despre ce și cât vom vedea, dar ideea că am șansa de a ( re)vedea o zonă a țarii foarte dragă mie a fost suficienta pentru a pleca, deloc pregătită,  în aceasta călătorie. Ceva emoții am avut- norocul meu a fost că am aflat pe la jumătatea drumului că unul dintre șoferi conducea pentru prima oară un autocar. Primul popas nocturn a fost la Mateiaș
 Strălucea curat, sub lumina lunii, spălat de ploaia care tocmai contenise. Până în apropiere de Lacul Roșu am dormitat. L-am revăzut cu emoție- somnoros, la prima ora a dimineții, înconjurat protector de pădurile bogate, pe care, cu ani în urmă , le-am cutreierat cu familia și cu niște prieteni clujeni, în căutarea , fără succes, a florii-de –colț. I-am prins fața acoperită de  zăbranicul umed al dimineții grăbite, într-o poză  și ne-am continuat drumul către Izvorul Muntelui, unde am luat micul dejun și mult așteptata cafea. Înțelesesem că vom opri la Izvorul Mureșului și eram total dezamăgită că nu recunosc nimic din peisajul , în care , pe vremea studenției, îmi petrecusem o frumoasă vacanța de vară..
Mașina urmează buclele întortocheate ale Cheilor Bicazului, săpate în stâncile zvelte, ce-și descoperă puțin câte puțin din sălbăticie, în lumina slabă a dimineții. Pajiști verzi, presărate cu flori adormite, vârfuri de brazi rămân în urmă, altele se ivesc de după coamele podișului.
Ne oprim la barajul Bicaz. Spectacolul este splendid-omul și natura s-au întrecut în a crea ! același om, needucat, își pune ștampila murdară- folosesc cuvinte calme- dar starea pe care am avut-o a fost de revoltă : sute, poate chiar mii de bidoane, resturi, ambalaje de toate formele și mărimile formează o pâclă urâtă la baza barajului, deși, destul de aproape sunt câteva containere mari, în care se puteau depozita gunoaiele.În față apare silueta splendidă a Ceahlăului un uriaș cu fruntea-n soare. Aflăm că o bucată serioasă a fost concesionata unor  străini , care au transformat-o în rezervație pentru creșterea șopârlelor, din care extrag medicamente.Este o vreme frumoasă.
Ne dezmorțim și intrăm în prima mânăstire moldovenească-Bistrița, unică prin concepție, ne spune călugărul aspru din muzeu, care ține în mână, sugestiv, un  moș Nicolae-unică pentru că este alcătuită din cinci părți. Ctitorită de către Alexandru cel Bun, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ea este locul ales de domn pentru odihna veșnică. În timp, a primit două clopote de la domnul Ștefan cel Mare- unul de 200 de kg, altul de 800, zice călugărul-fost profesor de istorie, ca în aliaj exista diamant, ceea ce face ca sunetele produse să fie speciale. Mai apoi, Petru Rareș a construit o clădire de piatră- astăzi muzeu, pe care l-am vizitat, sub atenta supraveghere a nuielușei din mâna părintelui. Ne spune ca deși nu există atestat, mănăstirea ocupă locul I în Europa și poate chiar în lume , pentru că este comoara cea mai de preț a ortodoxiei, prin- credința statornică, tradiția filocalică și rugăciune neîntreruptă .Ne închinăm la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, în fața căreia și-au plecat genunchii domnii -Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și  chiar crudul Alexandru Lăpușneanu. Sadoveanu amintește că și Vitoria Lipan, înainte de a pleca în căutarea soțului, s-ar fi rugat sfintei.
În lumina amiezii, cernută discret de un soare cuminte, intrăm în Piatra-Neamț, îndreptându-ne către monumentala biserică Sfântu Ioan Domnesc, în a cărei construcție se îmbină elemente de plan dreptunghiular, trilobat și bolți semicilindrice. Foișorul a fost adăugat în epoca modernă. Parcul din apropierea bisericii iși arată iarba și florile proaspete . Jur-împrejur, se văd culmile dealurilor înalte, de un verde crud, odihnitor. Ne oprim apoi în parcul orașului, curat, stropit de o bură de ploaie.Vremea se burzuluiește repede, așa că pornim.
De pe sprânceana  dealului, singuratică, Cetatea Neamțului scrutează depărtările. Urcușul este greoi- o cărare cât să încapă, atent, un autoturism. Mă apropii de zidurile groase din spatele cărora plăieșii îl vor fi înfruntat pe orgoliosul Sobieski; pecetea istoriei și a timpului necruțător. Citesc în pliantul,  cumpărat la intrare,  că zidurile, consolidate și restaurate proaspăt , vor adăposti expoziții permanente cu aspecte inedite din istoria Moldovei.Fac vreo câteva fotografii, telefonul nu este performant,   ploaia se întețește,   este destul de frig. În treacăt, cumpăr o pictură pe piatră,  , de la un meșter, care își scrie , la dorința mea, numele dedesubt..
 Moldovence plinuțe și guralive ne îmbie să le cumpărăm borcanele de șerbet, prea colorat, ca să fie natural, trăistuțele prea mici , ciorăpeii tricotați. Ne îndreptăm către mănăstirea Secu.
Trecem prin sate curate, ale căror căsuțe scunde au in față  grădinițe cu flori. Multe dintre ele au, lateral, un fel de prelungire – bucătăria și cămara, bănuiesc. Mult liliac. O viață  așezată, liniștită, cuminte.. Ploaia a spălat turlele semețe ale mânăstirii, străjuite, în spate, de păduri bogate. Curtea curată este un adevărat parc- brazi, iarba, lalele, panseluțe. Ordine și o pace tainică.
Ne închinăm la Icoana făcătoare de minuni Maica Domnului cu Iisus în brațe, numită și Cipriota , restaurată în atelierele de la Putna și Sucevița, cu prilejul împlinirii a patru veacuri de existență. Ne oprim in fața raclei de argint aurit cu baldachin ce adăpostește moaștele Mitropolitului Varlaam. În spatele mânăstirii este cimitirul Bogoslav, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul sau Sânzienele.Ca să nu ne prindă ploaia pe drum, ne grăbim , îndreptându-ne spre Sihăstrie, unde vom rămâne două nopți. S-a potolit ploaia, lumina se filtrează subțire printre vârfurile brazilor.
Oprim lângă  un izvoraș al cărui clipocit susură adormitor. Aveam să aflu,  aproape de plecare,  că se numește Izvorul Alb, pentru că pietrele din albia lui sunt albe, în vreme ce ale celuilalt , care curge de cealaltă parte a drumului, sunt negre.Ferită de asprimile vremii, mânăstirea are o poziție geografică privilegiată, se înalță în Poiana lui Afnasie , unul dintre sihaștrii locului, care a înființat un schit cu hramul Nașterea Maicii Domnului..
Domeniul este întins și curat; se simte mâna hotărâta a starețului, de a cărui exigență am fost ținuți, vreme de două zile, ca elevii aflați într-o tabără cu tematică specială.Multe dintre colegele mele au adus , adesea, vorba despre modestia chiar puținătatea hranei primite și a condițiilor discutabile de igienă și somn. Sunt o fire ușor adaptabilă, așa că am luat lucrurile ca atare. Cred ca ni s-a dat , fără prea multe explicații, o lecție de viață.Te hrănești  pentru a trăi , nu trăiești  spre a te îmbuiba..
Fiertura – un amestec gustos de urzici- eu nu gătisem niciodată, dar să mai fi… mâncat!! , ceapă, fasole, morcovi, dreasă cu borș, fără pic de grăsime, urmată de lapte fiert cu mămăliguță , a fost repetată- cam la fel- și în seara următoare și la prânzul de dinaintea plecării. Se mănâncă  ambele feluri în aceleași castroane metalice.Tacâmurile se stâng  la capătul mesei ,  totul se desfășurându-se într-o liniște deplină.. Însuși starețul are ziua lui de lucru, în cantină. Pereții sălii de mese sunt acoperiți cu scene simbolice, la vederea cărora sufletul ți se cam zdruncină de frică. O disciplină strictă, un regim de la care nimeni nu se abate fac ca viața , acolo sus, în liniștea brazilor, între zidurile chiliilor, să aibă un curs rupt de agitația vieții noastre. Un alt sens. Călugării muncesc, se roagă, dorm foarte puțin, merg ca și cum s-ar strecura pe aleile pietruite, care șerpuiesc pe lângă chilii.
Înainte de culcare, am mers in cimitirul din spatele Sihăstriei. Sunt morminte simple, îngrijite, în dreptul fiecărei cruci arde o luminiță protejată într-o candelă. Ceva mai în față, fără ostentația cimitirelor noastre, stau cele ale sfinților-Paisie Olaru si Ilie Cleopa, a cărui chilie, în care și-a petrecut ani mulți, este în apropiere.
Îi ocrotesc brazii înalți, care în tăcerea nopții  sublime păreau străjeri devotați.
În ziua următoare, sâmbată, deșteptarea a fost la 6. Ne-am îmbrăcat rapid și am apucat pe o cărare, de-a lungul căreia, în multe rânduri, am avut senzația că este cea pe care unii dintre dumneavoastră v-o amintiți , din descrierea lui Gala Galaction- mai mult o scară de bolovani și de rădăcini.  Părea fără sfârșit.
 După nu știu câte urcușuri printre rădăcini de copaci, pietre, trepte, scurte coborâșuri și,  din nou , ocolișuri amețitoare, -cam 6 km- am zărit peștera Sfintei Theodora. A fost, ca și cum, într-un deșert, întâlnești fântâna
Legenda Sfintei este deosebit de frumoasă- o tânără femeie din Vânătorii Neamțului, amintește  Ion  Creangă localitatea, după un măritiș  scurt, a sihăstrit 60 de ani, da, șaizeci- secolul 17, 40 de ani  petrecându-și-i în peștera care îi poartă numele. Ruptă total de lume, bolnavă, fără haine, se hrănea doar cu ferigă. Când nu s-a mai putut deplasa, l-a rugat pe Dumnezeu să o ajute- în peșteră a apărut o mică spărtură prin care ea culegea roua , care a ținut-o în viață.
Locul este amenajat simplu,  o candelă mereu aprinsă vorbește de semnul nemuririi sfintei.
În apropiere este schitul Sihla, unde am ascultat slujba, iar apoi am prânzit.Lume multă, foarte multă, enoriași din cătunele aruncate printre munți, gospodine care pregătesc mâncăruri deosebit de gustoase. Unele servesc la mese, altele spală vesela, o așază în ordine. Totul  curge de la sine.
 În jur, munții acoperiți de brazi, ca o catedrală verde.
Biserica a fost ctitorită de familia Cantacuzino ,undeva,  pe  deal se zărește   biserica dintr-un brad, având hramul Schimbarea la față.
Locurile au o măreție aparte, par învăluite în poezie- flori de toate culorile, brazi, albastrul senin al cerului și liniștea scurgerii timpului.
Drumul de întoarcere a fost mai calm. Mă pot lăuda că , atât la ducere , cât și la întoarcere, am fost printre primii.
Cam la vreo două ore după prânz, după ce și ultimii ajunși și-au tras sufletul ca după cea mai grea bătălie, am plecat, cu autocarul spre Agapia.
Albă, cu turle înalte, are poarta deschisă. Deși burnițează, este multă, foarte multă lume. Unii intră , alții  ies.
Construită în stil neoclasic, pictată de Nicolae Grigorescu în câteva teme esențiale: Iisus cu apostolii, prooroci și evangheliști  în  turla, Maica Domnului cu Pruncul, Dumnezeu Tatăl, îngeri și sfinți ierarhi, Nașterea și Învierea Domnului, Sfânta Treime, artistul inspirându-se uneori din pictura Renașterii, AGAPIA este un colț  de rai.
Un loc de armonie si seninătate. Starea de liniște se prelungește în întreaga comunitate, alcătuită din căsuțe albe, simple, dar distinse prin strălucirea pereților si prin frumusetzea colorata a gradinilor de flori.
În atelierele mânăstirii, mâinile pricepute ale măicuțelor execută obiecte de mare finețe, broderii artistice, covoare, icoane. Pun în ele artă, pasiune,  credință..
În spatele unor perdeluțe, am zărit silueta unei măicuțe; am bătut în poartă ,  s-a arătat ospitalieră. Ne-a primit- pe mine și pe o colegă- în curtea interioară.   Am schimbat câteva vorbe. Ne-a spus ca fiecare primește pământ de la mânăstire, își face casă, are grijă de gospodărie. . La mânăstire, se merge de trei ori pe zi, câte 3-4 ore de fiecare dată.
O viață aspră, în care femeia mânuiește, deopotrivă- coasa, grebla, toporul, sapa, fierăstrăul, acul de cusut, cartea de rugăciuni, broderia, penelul.
 Începuse din nou ploaia, am tras, totuși  o fugă până la casa memorială a lui Alexandru Vlahuță.
În capătul unei curticele pietruite, pare un bibelou, peste care patina vremii și-a pus zăbranicul. Câteva încăperi îmi amintesc de zestrea mamei și a bunicii- lăzi colorate, paturi cu tăblie, velințe țesute în casă.
Este spațiul intim în care autorul României pitorești  și-a petrecut o parte din viață. Facem o poză în balconașul cu vedere spre pădurile nesfârșite de brazi, din care se ridică vălătuci de aburi.
Părăsim Agapia, îndreptându-ne spre Văratic.
Frumoasă, albă, curată, își deschide pridvorul pictat cu două scene Raiul  și Iadul. Două icoane, Mântuitorul și Maica Domnului cu Pruncul, ferecate în argint, se arată vederii. Apoi Maica Domnului, pictată pe lemn, îmbrăcată în argint, Sfântul Nicolae, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, multe dintre ele , fiind donații.
Măicuțele- apariții iuți, treceri ca niște adieri, sunt femei blânde, senine, ca și cum asprimea vieții în care fac tot ce ar trebui să facă bărbații, ar trece pe lângă ele.
Sunt suflete dedicate rugăciunii.Stropi mari, blânzi atingeau mormântul Veronicăi Micle; cineva adusese flori proaspete. Pun o lumânare și recitesc epitaful' Și pulbere, țărână  de tine se alege,/Că asta e a lumii nestrămutată lege/Nimicul te aduce, nimicul te reia,/Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.
Vremea ne preseaza. Trebuie să ne întâlnim  cu lumea lui Nică al lui Ștefan a Petrii Ciubotariul. Complexul muzeal este nespus de frumos. Găsești alături, într-o dezordine organizată toate personajele dragi inimitabilului Creangă- Nică, bunicul David, Smaranda, Ștefan, Smărăndița,  Moș Chiorpec , Ursul, Vulpea, Lupul, Capra, Boierul, Cocoșul. Toate într-o poveste alegorica, peste care copilăria te poartă nostalgic. Telefonul mă lasă în pană. Apelez la soțul directoarei, care îmi promite un dvd cu tot ce pierd. Am încredere că-mi va trimite poze. Acum când scriu, după doi ani, constat că nu este așa.
De aici și de la mânăstirea Neamț , care va încheia șirul locurilor văzute nu am nicio fotografie. Păstrez imaginile în suflet..
Intrăm în cea mai veche și însemnată așezare monahală din Moldova, sec. XI_XII, ctitorită de Ștefan cel Mare, după cutremurul din 1471. Picturile marchează două etape: cea a lui Ștefan cel Mare și cea a lui Petru Rareș. Începând cu secolul al XV-lea , a fost înființată o școală de caligrafi și miniaturiști, o figură de seamă fiind cea a monahului Gavril Uric.Regret ca n-am știut că în mânăstire există Icoana Maicii Domnului cu trei mâini, mâna a treia fiind a Sfântului Ioan Damaschin; am văzut Icoana Maicii Domnului Făcătoare de minuni.
Timpul și ploaia ne-au grăbit.
Târziu am ajuns la Sihăstrie. Multe colege au mers la slujba de seară. Dimineața devreme , ne-am pregătit pentru Sfânta Liturghie. A fost o slujbă deosebit de frumoasă.
Într-o oră, biserica mare a schitului s-a umplut: turiști români și străini, localnici, veniți de prin toate părțile, tineri, vârstnici, într-o stare de profundă pioșenie.
După un prânz fierbinte, am luat calea spre casă.
În sufletul meu a căpătat contur o lume de al cărei rost acum știu ceva mai mult.
O lume care își rotește zilele și nopțile după un calendar propriu.
Către seară, ne-am oprit în parcarea Lacului Roșu, înțesată de mașini, chioșcuri cu obiecte artizanale, cumpărători, turiști.
Ne-am întors în lumea noastră.
Lumea cea de toate zilele.//
p.s. pe aceeași temă, au scris:

Gabi My Heart To Your Heart
Parfumul celor mai frumoase vacanțe ale mele e lavanda
http://g1b2i3.wordpress.com/2011/03/19/parfumul-celor-mai-frumoase-vacante-ale-mele-e-lavanda/
Cati Lupașcu
http://catilupascu.wordpress.com/2011/03/19/piramida-fericirii/
Mirela Pete
http://mirelapete.dexign.ro/2011/03/poveste-parfumata-intre-bloggeri-parfumul-celei-mai-frumoase-vacante/
 Carmen-http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/03/egiptul-poveste-parfumata.html

laolaltă, dar separat

Se întâmplă , tot mai des, să auzi- s-au despărțit, pentru că  nu mai comunicau, copilul  lor a luat-o pe căi greșite, pentru că părinții n-au știut să comunice cu el, s-a retras , nu mai iese din casă, pentru că nu poate  să mai comunice cu nimeni.

Să fie comunicarea  soluția rezolvării tuturor problemelor noastre de interrelaționare?

Dacă-i așa, pare simplu, nu?
Vorbim  de când ne știm, scriem  de când ne-am dus la școală,  unii chiar  mai devreme, povestim frumos,  ascultăm..și totuși, ni se reproșează- nu mă (mai) înțelegi/, nu te ( mai) înțeleg/ cine să te mai înțeleagă/cine sunt eu pentru tine/ cine ești tu pentru mine?

Să fie de vină  tendința  de a-l judeca pe cel cu care încerci să comunici, înainte de a-l  asculta?
Să fie graba cu care ne oferim sfaturile  , fără să ni se ceară?  agresivitatea din întrebări, moralizarea  nedorită de cel cu care discuți?

Poate.

Dar comunicarea nonverbală?

Am uitat să zâmbim..tot auzi- ai văzut ce îngândurat este?/  privea pe lângă mine/parcă-i tună și-i fulgeră/, m-a pironit cu privirea,  .

Suntem  și continuăm să  devenim mai săraci în relațiile noastre.

Să nu-mi spui că nu ți se întâmplă să vrei să spui ceva frumos și renunți, căzând în capcana propriilor temeri.

 N-ai amânat  niciodată  să spui ce gândeai, doar pentru că ți s-a părut jenant să fii sincer?

Cineva s-a gândit la toate neajunsurile noastre în comunicare.
Vrea să ne învețe cum să-l înțelegem pe celălalt , cum să pătrundem în realitatea lui, să înțelegem nu doar ce spune, ci de ce spune.
John C Maxell,  Toți comunicăm, puțini stabilim relații.

O prietenă  citește  cartea  asta pe îndelete.
Puțin spus  citește. 
Studiază, subliniază, face notări pe margine, fișe.
p.s. ar trebui să se învețe în școală  comunicarea?
      -să te învețe , oare, la maturitate,  cartea  să fii altfel decât ești?

povestea lor, povestea noastră

 Ceva ce nu s-a măsurat niciodată- întinderea speranței- Victor Hugo//
Dansuri pe cer
în puncte ghicite,         
Stoluri cuminți
în ritm de simțire.
Exclud singurătatea,
tristețea  în doi.
Unghi rotitor,
pe cărări mișcătoare

Nescrisă lecție de fericire
în grai nemuritor   de șoapte.                           
Drumuri lungi,
unduiri  repetate
spre zări însorite.
-Neobosite înălțări -                                              
în căutare de alb. 
Se întorc cocorii!
Sub aripi,  speranța!
 Nu m-am gândit să scriu un poem, simt doar atâta spaimă în noi.. încerc să-mi dau curaj.
p.s. când  ai privit ultimul zbor de cocori?

viața în peșteră

http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/03/care-pe-care.html

 Am ajuns aproape întâmplător la Gloria Swanson.

Fascinantă biografie a acestei actrițe celebre,  născută într-o modestă căsuță în Chicago. A trăit 84 de ani, 27 martie 1889- 4 aprilie 1983.

 Era recunoscută  nu doar pentru  rolurile din  din filme, la început în  cele  mute, nu vorbele contau, expresivitatea ei fiind  uriașă,  cât mai ales, datorită fabuloaselor ei garderobe, care înnebuneau lumea, prin combinațiile fascinante, ornamentate  cu  pene de  păun și de struț, bijuterii tulburătoare, copiate în toate colțurile lumii.

Se spune că a fost femeia cea mai fotografiată  din toate timpurile.

A făcut film, teatru, televiziune, afaceri, a scris mult, a călătorit cât a dorit, a abordat științific probleme de sănătate, pledând în favoarea  hranei naturiste.

Dacă profesional , a uimit lumea,  nu mai puțin celebră a fost viața ei particulară, Miss Swanson, așa i s-a spus, totdeauna,  a avut mai multe căsătorii.

Provenea dintr-o familie destrămată, iar această tragică experiență și-a pus necruțător pecetea  pe întreaga-i viață.
Prima căsătorie, cu Wallace Berry ,  a durat doi ani și a fost un eșec groaznic.

Au urmat alte mariaje , unul mai întunecat decât altul

Și pentru că ea spunea  În ziua în care i-am intentat proces de divorț  lui Mihael Farmer, am fost gata să mă retrag într-o  grotă din pustiu pentru a –mi regândi viața , mi-am amintit că am niște fotografii cu o peșteră , primite de la o prietenă, pe mail.

Iată ce se poate face dintr-o grotă.

p.s. ai părăsi confortul de acasă , pentru a trăi  în peșteră de stâncă, vorba poetului?

care pe care?

Se spune  că divorțul este una dintre cele mai traumatizante experiențe prin care poate să treacă o familie, nu doar cei doi   soți. Statisticile arată că 50% dintre cupluri , mai devreme sau mai târziu, se despart.

Sunt separări zgomotoase, la noi, ca la nimeni, auzi deseori. Altele , elegante,  cei doi rămân prieteni, participă unul la nunta celuilalt, își plâng pe umăr la ananghie, se  întâlnesc la o cafea, ce mai, sunt mai apropiați după decât înainte. Este drept că asta se întâmplă , mai ales, în filme. 
În neamul meu- și nu este prea mic- nimeni n-a  făcut pasul ăsta, fiecare,  din motive  doar de el știute.

 Nu despre asta vreau să povestesc.//

El și ea nu se mai suportau, ajunseseră la cuțite. Și ca să nu se întâmple ceva și mai rău, au mers  la tribunal. Vinovatul? știi cum e- dacă îl asculți pe el, îl crezi, Doamne, cât a mai suferit..dacă o asculți pe ea, plângi de-ți sare cămașa de pe tine.

El a câștigat casa, o cumpărase  când era burlac.

Ea , mobila,  covoarele, tacâmurile, cărțile, tablourile, păturile, vazele. Două mașini mari au încărcat tot.//

 La lumina câtorva  lumânări colorate,  femeia  proaspăt divorțată, singură, în sufrageria goală- el își petrece serile cu noua iubită-  așterne o față de masă albă  , direct pe parchet.

Așază elegant cele două kg de creveți pe un platou mare, alături de farfuria  cu icre și  asortează cochet masa cu o sticlă de vin alb, rece ca gheața..

 Cu ochii închiși, dansează după o muzică imaginară, mai ciugulește câte o înghițitură,  soarbe pe  îndelete din paharul înalt ..lacrimi mari i se preling pe obrazul nemachiat de câteva săptămâni.

 Într-un târziu, când zorile bat în ferestre, adună toate resturile  de mâncare într-un castron adânc,  aduce barele perdelelor  din toate camerelor, deșurubează capacele de la capete și îndeasă  liniștită, încet , cu grijă, toate resturile de creveți și  de icre.

Pune capacele la loc, barele , de asemenea,  face curățenie în grabă, închide ușa și,  fără să se uite înapoi,  pleacă.//

Liber, fostul soț se mută chiar a doua zi cu marea, adevărata lui iubire.

În primele zile , viața este roz, prietenii se întrec, care mai de care, să-i felicite.

Câteva zile mai târziu, nu se mai putea sta în niciuna dintre camere. Un miros groaznic  venea de peste tot și de nicăieri.

Degeaba, în noaptea de toamnă târzie,   cu ferestrele deschise,  au dormit iepurește,  să nu-i atace vreun hoț  , inutile s-au dovedit revizuirile ventilației, în eventualitatea că  ar exista niscaiva șoareci morți.

Bani, nervi, nimic nu mai era ca înainte..

Niciun musafir nu le mai călca pragul, vecinii le ocoleau ușa,  nici un muncitor n-a mai acceptat să schimbe măcar  o priză.

Casa a a fost pusă în vânzare, dar cum gura lumii este slobodă,  în scurtă  vreme, toți cumpărătorii au dat bir cu fugiții,  deși prețul a fost tot mai mic..agenții imobiliari tăceau în telefon, când proprietarului întreba dacă s-a găsit un cumpărător.

Într-o zi, cei doi foști soți, mai –mai să să se lovească unul de altul.

El a izbucnit în plâns, ea l-a consolat, el și-a spus pe jumătate necazul, ea s-a decis să-l ajute. Va cumpăra casa.

Toți zeii sunt pe pământ!!

Fericit că ea n-a înțeles  în ce se bagă,  el i-a făcut o reducere de 10%..Avocații au perfectat rapid actele.

Femeia s-a mutat în   casa ocolită de toți.

El, fostul proprietar, și-a găsit a doua zi în curte , mobila și, bineînțeles,   barele perdelelor.

Nimic nu este mai rău decât o femeie bună, zice un  cunoscător.

 p.s. e bine, când totul se termină cu bine, așa-i?