La mulți ani, cu flori de stâncă!

 Am căutat  printre  florile pe care  le-am  cules de-a lungul anilor, pe unde m-au purtat pașii.

 Ce se vede  este  un pâlc din Munții Măcinului, Dobrogea. Niște  floricele crescute din  atolii unor vremuri pierdute în  negura timpului.

 Poate că se cheama”sincerică„.

 Sau ”mierluță”. 

  Nu știu.

 Ce știu este  că  eram fascinată  de Dobrogea, ”fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, încă de pe  vremea , când umbla  cu picioarele  goale în țărână”.

Am cunoscut-o așa, din  scrierile  lui Geo Bogza.

  O văzusem, în treacăt, atunci când mergeam cu copiii la mare. 

Îndeaproape, abia în 2021.

  O lume tulburătoare  prin  frumusețea ei pură, naturală, sălbatică!

Undeva, în  Cheile  Dobrogei, când nici nu te aștepti, răsare în fața ochilor un fel de ”sfat ”al stâncilor, o horă, o șezătoare a pietrelor, amintind , cumva, de  Marea Sarmatică

Și pe stâncile astea mângâiate de aleanul soarelui și de o muzică  doar simțită în  valuri de vânt molcom cresc aceste flori  mici, albe.

   Țâșnesc  din stâncă!

 Așa  cum face și viața!

 Să ne fie  mai curată, în anul ce  vine!

 La mulți ani!

pe sub deal, pe sub pădure...

( povești pentru prieteni)

Ningea apăsat, strălucea în scânteieri albastre drumul .Prin perdele pâlpâiau luminițele lămpilor cu gaz.

Satul își așternea de culcare.

Doar câte un câine plictisit de ședere își anunța prezența prin vreo curte.

Era ora la care flăcăii satului, în grupuri, treceau către casele lor.

Când îmi vin în minte serile acelea, mă întreb dacă exista, cumva, o tradiție, dacă ei moșteniseră bucuria asta din tată în fiu.

Ulița mea venea dinspre centrul satului, unde , probabil.la Mat, în cămăruța aceea luminată de un petromax, în jurul celor câteva măsuțe de lemn ,localnicii povesteau amintiri de pe front,sorbind băuturi din cinzeci.

Am intrat acolo, de vreo câteva ori, să cumpăr covrigi.

5 la un leu!

Nu am cum să le uit gustul!

Nu am întrebat niciodată pe nimeni dacă tinerii petreceau și ei acolo.

Aud, cu urechea sufletului, vocile lor puternice.

Un cor dirijat de pasiunea răspândirii bucuriei.

” Alunaș cu alunele,

De unde ești, băiețele?

Sunt, mândro, de la Coman,

Mai la deal de Teleorman...”.

Verișoarele mele, gemenele, „ieșiseră la horă”. cheltuială mare pentru părinții lor. pentru fiecare bal, altă rochie, paltoane și pantofi!

În dreptul casei lor, grupul se oprea, se intensifica muzica.„Zărzărea, zărzărea,

Zărzărică zărzărea,

Pe la poarta mândrei mele,

Gheorghiță trecea..”

Primul popas îl făcuseră în dreptul casei Valentinei.

Cred că a doua zi, ele, fetele, întâlnindu-se,povesteau...

Flăcăii de atunci: frații Dodin și Aurică, Vasile al lui Lepra, Vergică și câți alții vor mai fi fost, se vor fi adunând în alte coruri, printre nori.

Serile curg altfel...

Dor de bunica Ștefana, maica Fănica

 

„Torcea, torcea,fus după fus,
Din zori și până-n seară;
Cu furca-n brâu, cugândul dus,.”

„ Bunica”, Șt. O. Iosif

Pâlpâia plăcut lumina lămpii, pe măsuța rotundă, cu trei sertărașe,în care adunam fel și fel de „comori„.; sclipiri ciudate fugeau prin  colțurile camerei. 

 Eram în clasa a VI-a,în ultima seară a vacanței de iarnă.

Citeam”Serile în cătunul de lângă  Dikanka„ ,de Gogol. Sigur o împrumutasem de la biblioteca din sat.

  În patul lui, fratele meu dormea dus,obosit, după cât trăsese de sania pe care i-o lucrase moș Nicolae,vecinul nostru.

  Maica Fănica torcea- lână sau cânepă- nu-mi aduc prea bine aminte. Cert este că nu prea avea ea treabă cu interdicțiile în zi de  sărbătoare. 

 Era duminică seara, poate Sfântul Ioan, ziua  mamei. 

 Părinții plecaseră la  bal. 

Adoram petrecerile lor în sărbătorile de iarnă, câteodată, mă trezeam, auzindu-le pașii, dornică să-mi povesteacă cine-știe-ce nimicuri.

 Maica Fănica locuia în căsuța ei, vecină cu a noastră. 

 În seara aceea, dormea la noi. Îi plăcea să-i povestesc ce aflasem  eu  din cartea pe care tocmai o terminasem de citit. .

Brusc, mi-am amintit că,a doua zi, începeam cel de-al doilea  trimestru, iar uniforma  mea nu era pregătită.

 Am umplut cu jar  din sobă fierul de călcat- ți-l amintești, poate-am pregătit masa pentru călcat.

 Maica Fănica m-a avertizat, clipind din ochii ei albaștri-cenușii, să nu care cumva să ard uniforma, nu de alta, dar mi se mai întâmplase. Ca să mai răcoresc un pic dogoarea fierului, am ieșit afară, să-l  învârtesc un pic  în aer, după cum fusese sfatul bunicii.

Dincolo de gard, se întindea grădina, albă, nesfârșită, în stăpânirea  nopții tăcute. Parcă dispăruseră toți pomii.

 Pentru o clipă, sau poate pentru mai multe, în albul acela fără margini al nopții, am simțit apropiindu-se niște ochi înfricoșători. strălucind ca jarul din mașina de călcat.Înotau prin zăpadă...

  Poate că am țipat, poate că maica Fănica m-a strigat, pur și simplu....

Trăisem  ceva dincolo de puterea mea de înțelegere.

 Să mi se fi întipărit în minte niscaiva scene din cartea citită?  

 Nu știu...  

Ori de câte ori mi-a revenit în minte noaptea aceea de iarnă bogată, învăluită  în ceva  imposibil de deslușit, m-am întrebat: cât de  trainică  poate fi linia care delimitează  realitatea de fantastic?

Sfânta ZI, cu sănătate!

Multe, poate chiar prea multe schimbări în cursul vieții noastre;în tradiții, poate chiar  în esența omului de astăzi... rudele și-au cam uitat rădăcinile și numele, nu se mai adună  de sărbători, chiar și telefonul a  devenit obositor, pe internet circulă filmulețe și formule gata  făcute, numai bune de expediat, în liste de nume, mai lungi sau mai scurte. 

Copiii colindă, mai ales, pentru  bani...

Cerșitul  este tot pentru  bani.

  Am și am avut mereu  compasiune pentru oamenii ajunși în situații-limită, dar mă  doare cumplit să văd, în jurul containerelor pentru gunoi, haine  aduse de câte cineva, din dorința de a ajuta,răscolite, amestecate cu fel și fel de resturi alimentare, ambalaje, pungi și vase sparte. 

De Crăciun,în loc de zăpadă, clipește soarele  tomnatic.

Războiul este  mai captivant decât pacea, aroganța „înalță„, a nu saluta este motiv de mândrie. 

Omul.... pe toate le face și le desface.

Mă uimesc și mă bucură crăciunițele  mele!

  Și-au adunat între petale ceroase atâta frumusețe!

   Cine le spune să fie atât de  generoase, cine le cheamă?

    Mister, nu-i așa?💓💔

Lumina Sărbătorilor

  să ningă peste noi cu pace, sănătate și cu bucurii!

În ce mă privește, sunt fericită să descopăr că, în suflet, păstrez farmecul din inocența copilariei!

Ceea ce va doresc și vouă!

în șiraguri colorate

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.
Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. 

Băltește.Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat. Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Rița,prima dintre cei șase copii,trei fete și trei băieți, s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Rița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.

Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.

Așa a rămas Ioana, a doua fată, doar cu haina de camgărmn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele, și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug, se duc și iar se întorc. 

În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.//
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari...o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. 

Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mană,  pachetul în cealaltă:cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea.

 Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. 

Cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.
N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită. Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mâna ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.

Adie vântul printre sălcii.
Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin.

 Cu fața spre poartă, un tânăr spătos, cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuică din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace.

 Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră de camgărn, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urma podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea, unde avea să fie, peste patru ani, mireasă.

 Au fost ani secetoși. 

La nuntă aveau un copil.

 O fată.
Dragostea a venit cu timpul. O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .

gutuia din palmă

 Nigea  bogat peste sat.

   Mama își frângea  mâinile- nu știa cum să  mă  doftoricească  mai  bine. Nici leacurile de la maica Fănica  nu  prea  izbutiseră  să mă însănătoșească. 

  Eram prin clasa a  doua. Mi se inflamaseră rău amigdalele, gâlcile, cum zicea  maica.

  Până la urmă, Șosu, felcerul satului,mi-a făcut câteva înjecții. 

 

   Din patul meu, priveam tristă fereastra, a cărei perdea  mama o  trăsese de tot,să pot vedea iarna, cu lumina ei generoasă.

  Într-o după/ amiază, a strigat la poartă vecina noastră,  Vasilica, tânăra noră a lui moș Nicolae și a tușii Dumitra. O femeie  mărunțică, harnică și frumoasă, că  ne miraserăm  cum de a aceeptat ea să se mărite cu Oiță, urâțel  rău, săracu...

Și-a scuturat bine  galoșii.

  Zâmbea cu toată fața ei.  

Zâmbeau și ochii de culoarea nucilor necoapte.

 S-a așezat pe pat, lângă mine și, de sub șorțul de gospodină, a  scos cea mai frumoasă  gutuie pe care o  găsise în cămară.

  Lumina  și  parfumul  fructului din palma ei parcă m-au însănotoșit.

  Nu-mi amintesc  să-mi fi spus  ceva.

  Ce  văd cu ochii minții  este  palma  blândă în care  ținea  gutuia!

Și bucuria mea de copil care scăpa  de suferință!💓

culori de iarnă

Cu flori de pădure, în mijlocul lui decembrie.

Am fost chiar fericită, descoperindu-le.

Au un fel special de a da lecții de rezistență!💓

florile știu să mângâie sufletul!

 

”finis coronat opus„!

 Cu ”Mitică Popescu”, de Camil Petrescu, în excepționala interpretare a unui colectiv de actori ai Teatrului ”Nottara”,la Pitești, s-a încheiat Festivalul Internațional de teatru” Liviu Ciulei„, ediția I, a cărui temă a fost:umorul necesar.

Deschiderea festivalului au făcut-o
, într-un spectacol reușit,artiștii de la „”Satiricus, I.L. Caragiale”, Chișinău, cu „ Revizorul„, de Gogol.

Astă seară, Teatrul bucureștean „Nottara”a adus în fața sălii pline a Teatrului ” Davila„, Pitești , o realizare de înaltă valoare artistică!

Umor de bună calitate, artiști- profesioniști, într-o comedie care a îmbinat veselia contagioasă cu o realitate valabilă chiar după aproape o sută de ani de la publicarea piesei.

Simplitate elegantă, comic de situație , de limbaj și de caracter, ironie fină, replici echilibrate, mustind de substanță, bârfe și taclale, ca în orice loc, iubire tăinuită, mici frecușuri hazlii,satiră deschisă a modului în care se obțin posturi înalte, antiteze între atitudini și comportamente, în funcție de situație, accente dramatice, pentru că, de multe ori , devotamentul unui profesionist onest este luat în derâdere.

Minunată regie!

Coloană sonoră și decorul au subliniat autenticitatea mesajului.

Artiștii „Teatrului Nottara ”au adus pe scenă un mod luminos de a face artă!

Sala a rezonat intens cu artiștii!

Prin talent și muncă serioasă, ei au justificat crezul artei,moștenire de suflet, de la Iancu Văcărescu:

"V-am dat teatru, vi-l păziţi

Ca un lăcaş de muze;

Cu el curînd veţi fi vestiţi

Prin veşti departe duse.

Cu el năravuri îndreptaţi,

Daţi ascuţiri la minte,

Podoabe limbei noastre daţi

Cu româneşti cuvinte!".

Felicitări, Teatrul Nottara!

e tot mai toamnă toamna...

Ca  să nu-i uit frumusețea!💓

 

era o seară răcoroasă

   de noiembrie. Sâmbătă. Primisem învoire  acasă.

  În bucătărioara noastră de iarnă, mirosea a cozonac;cred că era „Lăsatul secului„ .

  Aveam musafiri.Andrenuța, verișoara mea, mai mare cu vreo  nouă ani, venise cu soțul. 

 Să-l prezinte tatei, unchiul ei.

  N-o mai văzusem de ani buni.

  Din  poșetă a scos un pachețel, cu mici cadouri pentru  fiecare: mi-a dăruit un fel de insignă cu margini argintii,ce păcat că am pierdut-o, după niște ani, era ceva care semăna cu o broșă, o imagine dintr-un oraș necunoscut  mie, elevă într-a  X-a.

 Ai primit vreodată ceva, aparent  fără importanță, care sa-ți încălzească așa, sufletul,  într-un fel nemaiștiut? 

  Cam așa am simțit eu în seara  aceea de toamnă târzie....💓

Andrenuța  nu  avea ghiozdan, își ducea  cărțile și cele câteva caiete, pe care i le cumpărase maica Fănica, legate cu o sforicică.

 Își făcea lecțiile  pe un dulap din fața ferestrei, înalt, de culoarea  visinei coapte Stăteam lângă ea, să fi avut  eu vreo patru ani, îi mai răsturnam călimara cu cerneală, din greșeală,  răsfoiam  grijulie cărțile cu pagini gălbui.

Andrenuța nu avea părinți:mama ei, sora cea mare a tatălui meu, murise la naștere.Tatăl  trăia într-un sat  mai îndepărtat, Bărăceni. Nu cred că venea să o vadă, așa că maica  Fănica a crescut-o cum a putut.

 După ce a terminat șapte clase, Andrenuța a dispărut. 

 A venit după o vreme,se făcuse domnișoară de oraș, cu fustă strâmtă și pantofi cu toc. Lucra într-o seră  mare, undeva la Bragadiru.  

Nu prea înțelegeam eu  cum o fi să lucrezi cu plantele și  să ai, totuși, unghii așa de  frumoase, vopsite în roșu.

 Am întrebat-o  cum a reușit.

- Nici să nu-ți treacă prin minte să încerci ceva, mie  mi-a pus cineva  vopsea  roșie pe sub unghii.😀

  M-am speriat  atât de tare, că nici mamei nu i-am povestit.  

Vezi? nu am uitat umorul ei atât de nu știu cum...💓

emoții de toamnă

Păstrez, cu un anume fel de tandrețe, câteva manuale din liceu: română, franceză, psihologie, astronomie.

În fata cescuței de cafea, revăd niște însemnări,în creion sau cu stiloul, pe marginea unor texte frumoase.

Rând pe rând, apar dintre amintiri chipuri dragi: fete și băieți, mersul elegant, printre bănci, al " franțuzicăi", tânăra noastră profesoară de care mai toți băieții erau îndrăgostiți.

Mi-e dorde auriile noastre toamne, cu bilețele ascunse prin buzunare de sarafan bleumarin, cu promisiuni de neuitare,pe sub castanii din preajma peronului, cu extemporale si cu mult doritele învoiri de sâmbătă.

O fi stiind careva când a fugit ultima zi de adolescență?💓

toamnă de regăsiri

Dacă ar fi să consideri că  emoțiile ar putea fi  ceva material,ceva  din care să poți  croi haine care să-ți placă. mătase, stofă, bumbac, emoțiile mele ar îmbrăca trăirea fiecărei rochii. 

 Mătasea- ce  fină și duioasă! 

Stofa-elegantă și caldă! 

 Bumbacul- nu chiar aspru, dar nici  prea aproape de suflet. 

La asta mă gândeam acum, când am ajuns acasă, după o mică excursie într-un orășel în care mi-am petrecut  primii ani de meserie.

 Patru. 

   Cât de  aproape de suflet  au  rămas  amintirile  mele, din acei ani?

Astăzi, a trebuit să mai dau de capăt uneia dintre multele probleme  acumulate în acest an dificil. 

 M-am dus în oășelul de care sunt legate experiențele mele de foarte tânără profesoară. 

 Costești! 

  Un nume, care îți spune  ceva  sau  nu, ce pot să-ți amintesc este  că  există niște  informații  stranii, în legătură cu acest loc, despărțit  de nu prea mulți km de Pitești- acolo, a fost, cândva un mare și tragic eveniment, un incendiu produs de Paști, în biserica  așezării. 

A fost prăpăd. 

În soarele dimineții finalului de octombrie, orășelul  poartă  haine curate, colorate mai mult în auriu, lumea este grăbită, multe mașini, figuri ca peste tot, deloc vesele.

  În fugă, asta este viața mea- am  revăzut ceea ce se numea „Școala specială”, unde am fost încadrată ca „ profesor-defectolog„.

Este vacanță, așa  că și copilașii care își petrec  viața  acolo erau și ei plecați.

 Clădirea  s-a colorat, sălile de clasă sunt  mobilate modern, nu prea am găsit  pe nimeni dispus  să schimbăm o vorbă/ două despre  cum  mai  merg lucrurile. 

Am căutat, printre  multele case  moderne și printre  blocuri, modesta, foarte modesta  cândva, casă a pionierilor; cineva îmi spune  că  s-a construit ceva frumos pentru  copii.

 Am revăzut, tot în treacăt, drumul către  „Zorile”(zilnic, fie ploaie, zăpadă  sau   vânt, parcurgeam, pe  jos  4 km  dus-întors, de la  gară până la școală). 

Am părăsit orășelul  tot în grabă....  

La Albota,altă școală cu amintirile ei, am zărit clădirea.  

Se făceau reparații.

Ca mai peste tot,locurile și clădirile poartă  haine  croite  modern.

 Doar  drumul este același. 

Cărările  din sufletul meu  sunt duioase.

Astăzi, am înțeles mai mult ca oricând că, oricât de mult ai urca  pe scara  trăirii, oricât de adânc ai săpa în suflet, nu  poți ieși din sine.

În esență, cred că darul cel mai mare, pe care ți-l poți oferi tot tu, este sensibilitatea.

Este zi, este  noapte, este soar  su   răcoare,  ea  există  în suflet. 

Dacă o cauți,  acolo o găsești.

parcă niciun alt anotimp

 nu are grația   toamnei.
 

Vor fi existând drumuri perfecte?

 Îmi plac drumurile țară; poate pentru că( furo metaforă dragă de la uriașul Geo Bogza) le-am cunoscut de pe vremea când alergau „cu picioarele goale în țărână.”

Au ele, drumurile astea șerpuite, poezia lor: când aspră, când netedă, obosită, ori molcomă.
Urcă și coboară, își mai trag sufletul pe la câte o răspântie, își umezesc fruntea în ciutura vreunei fântâni (trebuia să folosesc imperfectul verbal),așteaptă să treacă lumea, cum o fi ea rânduită, și se opresc la margine de sat, de pădure, de oraș.
Drumul!

Prieten bun al călătorului!

”Pe o pânză de păianjen”

 Astă seară, pe scena Casei Sindicatelor, Pitești,

„Pe o pânză de păianjen„,

de Alexandru Popa, regie: Vlad Zamfirescu, scenografie: Mădălina Marinescu.

Îmi era dor de lumea iubitoare a teatrului,cea de pe scenă, dar și cea din sală, de rumoarea sălii de dinaintea începerii spectacolului.

Fețe zâmbitoare, parfum de toamnă, șaluri și eșarfe, o lume care vrea să uite problemele de peste zi.

Protagoniștii serii:

Vlad Zamfirescu – Andu,

Medeea Marinescu – Alma,

Mirela Oprisor – Lori,

Andi Vasluianu – Petru,

Diana Roman – Doroteea,

Într-o construcție scenică modernă, cu emoții și multe întrebări, hohote de râs, bun-gust, comic de limbaj și de situație, glume și idei, psihanaliză, trădări și regrete, tandrețe și, dincolo de aparențe, drama insului-elefant, ”pe o pânză de păianjen„care nu vrea să devină povară pentru cei dragi.

Eterna problematică a cuplurilor care ajung într-un moment de cumpănă.

Soluția?

Retragerea, nu în sine, ci undeva, dincolo de lumea dezlănțuită.

„Două tabere„, adevărul, care adevăr?

O lume în care cineva poate fi ceea ce i se năzare să fie.

Cine deține adevărul?

Viața însăși.

Pânza de păianjen, cu multitudinea ei de variante.

„Oricine pleacă trădează...„ oare?

Du-te și vezi piesa!

O echipă formidabilă!

Îmi place

Comentează

Distribuie