marți, 26 iulie 2022

”Pentru a fi o ființă umană completă,

 oricine trebuie să aibă de a face atât cu bunici cât și cu nepoți.„ Margaret Mead,

Margaret Mead este unul dintre cei mai renumiți antropologi ai tuturor timpurilor, ea contribuind atât la dezvoltarea acestei discipline cât și la instituționalizarea acesteia.


Aflu cu  ceva întîrziere că multe țări au ales să  numească cea de-a patra duminică din „cuptor„ sau  ziua de 26 iulie, zi în care liturghia catolică îi comemorează peSânt Ioachim și pe Sânta Ana, părinții Fecioarei  Maria, prin urmare, bunicii lui Isus,  Ziua  bunicilor.


Oricare ar fi acea zi, eu mă înclin, cu mult respect și cu o  duioasă  recunoștință, în fața icoanei bunicilor mei!

Nu știu câtă școală învățaseră bunicii mei  și bunicile mele.
Talițu era un fel de pădurar. 
 Eram în clasa I.Într-o zi de toamnă frumoasă, mama  îmi pregătise masa pentru lecții, sub gutuiul din curte. 
Ea, cu treburile.
 Eu, cu bastonașele.
 Mă chinuiau îngrozitor.  Nu voiau cu  niciun chip  să  încapă în  căsuțele caietului de caligrafie. Unul mai strâmb decât altul.  
Plângeam, chinuindu-mă.
  Bunicul a  venit  de la zăvoi. Avea un baston ciolplit de el, cred că din lemn de corn- alb,   potrivit de gros. 
Îl purta  pe  unul din brațe.
 Cred  că  mi-a  auzit scâncetele, o fi văzut și neputința mea; s-a gândit el cu mintea lui de om  bătrân, și  a pus  bastonul  pe masă, alături de caietul meu.Cu mâna dreaptă, mi-a mângâiat creștetul.
  Văd cu ochii sufletului bastonașele  aliniindu-se cuminți în caietul meu.
 Adia ușor vântul, mirosea  a frunze de gutui  și a încredere!

 Într-o zi de vară, eram cu talițu  la unul dintre loturile noastre, de la pădurea Pintenoiaca
Dintr-odată,cerul a început să slobozească tunete. 
 Brusc, a început o ploaie  puternică.
  Talițu purta mereu, la el, un pulover  tricotat.
  M-a ascuns sub burta  văcuței.  
Văcuței i-a pus pe spate puloverul de lână.

Am multe amintiri în minte și în suflet cu cele trei perechi de bunici, pentru  că așa a fost să fie!
 De la  măicuța, soția lui talițu, păstrez  imaginea rochiței  de mătase„ toarsă” din gogoșile viermilor hrăniți cu frunze de dud! și Targul -Titului, cu  noi două, la „ciocu-cu-norocu. 
Am câștigat atunci  prima mea păpușă cu  pantofiori eleganți  și cu rochiță roșie!
S-au rătăcit  lucrușoarele bunicilor:medalii de pe front, două icoane dragi, lada de zestre a măicuței, cu barișuri, zăbranice, tulpane și „dres„ de obraz.
S-a  pierdut și  cavalul lui talițu.
   Rostuite în cămăruțe de suflet, stau  amintirile!

Maica Fănica era aprigă. înaltă, dreaptă, cu ochi albaștri, fustă  neagră cu melcișori și   bluză  pătrată  în dreptul gâtului.
 Acolo, ascundea ea, în zilele de vară, cu  un fel de cochetărie, firul de busuioc!

„De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte...„
Șt. O Iosif

„Tale „era tatăl mamei:toată viața fusese ceferist. Adoram ceasul lui deșteptător, cu un fel de  clopoțel deasupra.
Făcea naveta, pe  jos,indiferent de vreme, de la Ziduri, la Titu.
Din leafa lui  de ceferist, a cumpărat  ilice de catifea, broboade de cașmir,rochii , pantofi și  câțiva cocoșei de aur, câte o ladă de zestre și câte o bucată de pământ  pentru fiecare fată. 
Celor trei fii , Marin, Bălașu și Aurică, le făcuse, la un croitor, paltoane de stofă bleumarin ( din mantalele  primite de la serviciu).  
Pentru tustrei, a cumpărat terenuri de casă în Ziduri.
  Îmi plec fruntea, în amintirea bunicilor mei dragi!💓

perspective

26 iulie  ar fi Ziua bunicilor!

Dacă te supără căldura asta/ prețurile/ lumea etc...
poate vrei o pară (nu chiar)mălăiață!😀

Călătoream cu avionul spre o destinație care-mi plăcea mult. Doamna de lângă mine era cam de vârsta mea, așa că , ușor, ușor, mai zice dumneai, răspund eu ...și tot așa.
Bunicuțe.
Fostă judecător în capitala noastră, mulți ani, doamna era foarte fericită când fiica ei, tot judecător, o implica în supravegherea puștiului dintr-a VIII-a.

„Într-o zi, mă sună nepotul ; a trecut la ”Neamul Șoimăreștilor„ și nu are cartea.
Fericită, alerg la librărie ( să nu-i dau o carte veche), cumpăr romanul și, într-un suflet, mă prezint la datorie
Nepotul se uită la mine, se uită la carte.

_ Hai, măi buni, ce dracu.?
Ți-am spus că am nevoie de un capitol.
Și tu vii cu o carte întreagă...„

joi, 21 iulie 2022

Rareori, răsar în calea ta

ta niște lanterne vii. Îți luminează  calea.

Să obții gradulI, momentul cel mai importantal formării tale, ca om al școlii, în anii de dinaintea lui  89, oricare ți-ar fi fost specialitatea, nu era deloc ceva  simplu.
  Nu știu cum s-a întâmplat ca lucrarea mea ” Contribuții  critice  cu privire  la locul și rolul lui Ion Pillat în evoluția  literaturii și culturii românești; necesitatea prezenței lui  în programele analitice și în manualele școlare„,să fie condusă de către profesor-doctor,
 Ion Dodu  Bălan.


 Mă  pasiona  opera lui Ion Pillat, nepotul Brătienilor, trăisem  cu tristețe, la  Florica, întâlnirea  cu fostul  elegant conac  boieresc, devenit  loc pentru depozitarea  cerealelor gospodăriei de partid, mă plimbasem însoțită de ochiul  vigilent  al milițianului- paznic, prin  parcul ajuns în paragină, văzusem bisericuța  cu geamuri sparte și-mi imaginasem, lunecând printre  lanuri de  grâu,  berlina din care coborâse, cândva,  grațioasa Calyopi.

 Domnul profesor  m-a primit în două sâmbete, înainte de inspecția finală, care  avea loc la capătul a doi ani..
 În Biblioteca  dumnealui, în care  vorba cuiva, puteai întoarce o „ Dacia”, pe rafturi, pe  jos, se înghesuiau mii de cărți, într-o dezordine, cumva organizată, reviste, manuscrise, notițe, fotografii. 
Cine să se fi gândit, în anii aceia, la computer?
La inspecția specială, Ion Dodu Bălan a venit însoțit de o altă  mare valoare universitară a acelor ani. Ion Popescu, autorul manualelor  de Limba Română, pentru clasele a  VII-a și a VIII-a.

Inspecția pentru obținerea gradului I- mare, mare sărbătoare!
Emoții,energie creatoare,  teamă  și multă, multă muncă!
Din ultimele  bănci ale claselor în care mi-am desfășurat cele patru ore, două de literatură, două de gramatică,cei doi profesori, ca niște  școlari  cuminți cu părul nins,  îmi transmiteau trăiri extraordinare, niciun pic de teamă. Un fel de  bucurie de a spune și a crea momente la care nu mă gândisem niciodată.
Trăirile mele le-au preluat  și copiii:se întreceau să răspundă atât de frumos, atât de îndrăzneț, de atent.

Cum să uit că, la discuția cu membrii catedrei,moment care a încheiat evenimentul,  profesorul Ion Dodu  Bălan  ne-a  spus, mie și colegilor mei, că și-ar dori să fiu profesoara fetelor  sale?
Sau că profesorul Ion Popescu și-a încheiat pledoaria cu o întrebare  care mi-a rămas în suflet. „ați terminat  facultatea la Universitatea  Craiova,  însă nu știu de ce, în  stilul dumneavoastră,de profesoară, „l-am revăzut” pe fostul meu  coleg de facultate, Marin Z. Mocanu„proaspăt întors de la Sorbona„?

Au trecut de atunci mulți ani.
Poezia lui Ion Pillat se studiază în gimnaziu, excepționalul  profesor  de LRC, Marin Z  Mocanu, își odihnește strădania sub o cruce albă, „musafirii „mei din acea zi își vor fi continuând   vocația printre stele...
 Eu păstrez frumusețea unor duioase clipe unice, care, în acel început de iarnă, mi-au  adus niște  neprețuite daruri.
Ca niște luminițe într-o constelație de suflet!

vineri, 15 iulie 2022

”O fi existat Atlantida?„

 Nu știu dacă ți s-a întâmplat  să abandonezi lectura vreunei cărți.

În ce mă privește, rareori, las lucru
rile  baltă.
 Ei bine, am cumpărat, anul trecut,  cinci cărți, în aceeași zi. Într-o lună, am citit  patru.  Pe cea de-a cincea o deschisesem de mai multe ori.
”Tropicul  Capricornului”, de Henry Miller.1940.
Îmi era  cunoscut doar numele.
 După primele douăzeci de pagini, pur și simplu, am aruncat-o, nu la gunoi,ci undeva  să n-o mai văd. Din când în când, mă gândeam;măi, cum pot unii să spună că această carte este o capodoperă?  Să-mi fi pierdut eu( total) legătura cu  literatura ( foarte ) modernă?

Așa că  iar am mai citit vreo cincizeci de pagini:
fixații sexuale, un Univers  în care omul este bolnav de când vine pe lume, fără vreo șansă de  însănătoșire.
 Sexul este, în viziunea lui Miller, ceea ce îl ține legat de  viață, sex oriunde, oricum, cu oricine, oricât.
 Și mâncarea obținută de cele mai multe ori printr-un fel de furt, de la prieteni, cunoștințe, amante, soție.
   Am renunțat la lectură de mai multe ori.
 Totuși, îmi ziceam, de fiecare dată că ceva trebuie să aflu- o fi vorba despre estetica urâtului (atât de urât)?
Aș!
 Este o urâțire a tot ce poate fi uman.
Am numărat de câteva ori câte pagini ar mai fi până la  ultima.
Și mă întrebam:de ce a ținut morțiș omul ăsta  să-și  scrie/ descrie simțurile, trăirile atât de întunecate?
Lumea nu poate fi (doar) așa cum o percepe el:
prostituție și prostituare,  sărăcie, crimă, nebunie, mizerie, umor macabru ,pesimism ajuns la extrem,, perpetuu spectacol grotesc, imoralitate, demență, complicații voite, societatea  ca un  abator mizerabil,  femeia- nici nu vrei să știi ce  devine  ea în mâna autorului.
 Viața ca o pedeapsă.
 Lumea ca un cancer care se înghite pe sine.

Am tot căutat  un firicel de lumină în viziunea  autorului, povestitor/personaj, critic/ filozof/ actor, la urma urmei.
 Da!
Ceva/ ceva  am găsit. în adolescență a iubit și el, ca orice tânăr normal; a iubit  o fată, se plimba zile întregi prin fața casei ei, doar doar o va zări, și-l va zări și ea.
 Nu i-a spus niciodată că o iubește, deși, iată, recunoaște  la anii maturității ( în mijlocul  mlaștinii în care se scaldă).
A lăsat-o să se mărite cu altul,  chiar dacă știa că va fi nefericită.
Și, pe la pagina 320  ( cartea numără 326) , un vis:”Da, vine în toată plinătatea ei, cu pânzele sus, ochii strălucind. Pentru prima oară, observ ce ținută are. Înaintează ca o pasăre, o pasăre umană învelită într-o blană. Motorul  e ambalat, aș vrea să strig, să scot un chiot care ar face întreaga omenire să-și ciulească urechile.
 Ce mers!
 Nu e mers, e o alunecare. Înaltă,  maiestuoasă, cu trupul plin, perfect stăpână pe sine, desăică fumul și muzica de   jazz și strălucirea roșie a luminilor, asemenea reginei mamă a tuturor târfelor din babilon.
 Toate  acestea  se întâmplă în colț, pe Broadway, acesta  este New  York, aceasta este America.
Ea e o Americă ambulantă, înaripată și sexuată.
Ea este  LUBET, abominabilul și sublimul- cu o tentă de acid hidrocloric, de nitroglicerină, de laudanum și pulbere de  onix.
Posedă opulență și  magnificență, e însăși America, dreaptă sau nedreaptă, cu oceanul  de o parte  și de alta.„

 Eu nu ți-aș spune să citești cartea asta, nici pe celelalte pe care le-a scris Henry Miller.
Este treaba ta.
 Mă întreb, totuși. cui folosește acestă antispecie literară?
  Și de ce  unii  spun că această  neagră confesiune ar fi o capodoperă? 
p.s. când vei da de ea, te rog să-mi spui  dacă  o citești. 
Sau poate  că ai citit-o, deja?

joi, 14 iulie 2022

povestea ochilor albaștri

Trecuse în clasa a X-a. La cel mai tare colegiu din oraș, clasa de informatică.

Printre multele ore de mate/ info și de lecturi din Emil Cioran, pe care și eu l-am citit atunci, cu voluptate, ca să țin pasul cu al meu fiu rebel, el își găsea vreme pentru pictură, dar și pentru chitară.
Prin clasele mici, învățase ceva/ ceva cu o doamnă mărunțică, foarte 
simpatică, singura care accepta să-și pregătească doritorii la ei acasă.
Fugiseră câțiva ani de la „ Moș Crăciun cu plete dalbe”, așa că repertoriul chitaristului a cunoscut transformări vizibile.
Făcea schimb de partituri cu diverși colegi, prieteni, cunoscători.

 Aveam voie doar să trag cu urechea, spectacolele jucându-se în camera lui. Zăvorâtă. 
( pe dinăuntru, bineînțeles)
Într-o zi, pe ușă, a apărut un afiș:
„ 10 lei pentru fiecare piesă ascultată”!
M-am înscris, am plătit biletul, am ascultat, aș tot fi ascultat...
Un coleg de gimnaziu i-a împrumutat o partitură, iar am tras cu urechea, chiar îmi plăcea romanța.
„Călugărul din vechiul schit„ .
În serile acelea de toamnă au crescut substanțial încasările, pentru că eram o spectatoare fidelă.//

În colțul ei  de lângă fereastră, cuminte, chitara incompletă de ceva timp, așteaptă, ca și mine, un concert.

miercuri, 6 iulie 2022

când ajungi la ultima pagină

”Oamenii  sunt mult prea preocupați de propriile persoane, ca să  se gândească serios la ce este corect.”,
Haruki Murakami

 

sâmbătă, 2 iulie 2022

fără titlu

Suntem o specie imperfectă.
 

( mic dejun acasă)

 Nu știu cum a fost ziua  ta de ieri, a mea nu a fost deloc  bună, așa că, aseară, la  culcare, m-am dus  cu gândul că  mă voi răsfăța la micul dejun.

   În urmă cu câteva zile, ne-a părăsit un  actor renumit.  Într-un interviu, povestea , cu mare  delicatețe, cum își răsfăța el soția, care i-a fost suflet/ pereche.
  Cum?
 Oferindu-i , adesea, un mic dejun special. 💓
 Cu ouă ochiuri- Gorbaciov.
 De ce le-o fi numit așa, nu am idee ( l-am văzut în niște poze  pe  domnul rus,  am văzut-o și pe Doamna  dumnealui, jos pălăria!).
Bun, așadar, micul dejun.
 Se iau două felii de pâine ( pentru o persoană)- ar trebui să fie  măricele ( eu  consum pâine neagră gata  tăiată, așa că feliile sunt mai sărăcuțe),se dau  cu unt, apoi  se prăjesc. 
 Știu!  nu   mănânci prăjeli, nici eu, dar am o tigaie smălțuită. 
Poate ai și tu.
Pui frumușel  pâinea  rumenită (pe ambele fețe) pe farfurie, apoi, cu un pahar, decupezi mijlocul, ca la gogoși.
Bine?
Pregătești ouăle-ochiuri,  două pentru  fiecare  ar fi   de ajuns, apoi le încadrezi cu dragoste, cu grijă și ce mai ai  în spațiul decupat.
Bine?
Alături, fiindcă este vară, iulie,  pui frumușel salata. 
  Cu ce ai, din ce ai.
Astăzi  nu am vrut cafea, așa că  am  zis  să pregătesc o ciocolată.
  Am nimerit scorțișoară.
  Nu-i  bai!
 A fost delicioasă!

 Să-mi spui dacă ți-ai surprins  comesean(a)(ul)!

vineri, 24 iunie 2022

”viața omului ține pasul soarelui ”



Ziua aceasta așterne laolaltă mai multe simboluri.

Mi-a fost dat nu doar să văd râul Iordan,binecuvântat  de Nașterea Sfântului  Ioan Botezătorul;  i-am călcat undele, simțându-i  atingerea duioasă.
Neprețuit dar!

Uriașă este puterea  gândului!💓
 În jocul colorat al întâmplărilor, cu al lui  caligrafic catalog de suflet,în dansul imaginar al Sânzienelor, îmi vin în minte frânturi din orele de folclor, ale distinsului nostru  profesor, din anii studenției, Gheorghe Vrabie. 

Vorbă duioasă, plete și mustață, ninse de anii  bătrâneții, adunând în palma stângă cu trei degete ale celeilalte mâini informații despre obiceiuri și datini.
Și motto-ul, cam hazliui  pentru noi: ”străbate ca un fir roșu...„
 Noi, vreo  nouăzeci la număr, în amfiteatrul Sălii Unu, multe fete și  doar câțiva băieți, îl ascultam cuminți, notam în caiete.
 
În banca a doua:Petrică, eu și Marilena.💓
 Astăzi se fac trei ani de la revederea  noastră- foști studenți,   mămici, tătici, bunici, cu neuitarea în gând.
Sunt Sânzienele, cu parfum de drăgaică și alesături în altițe de ie!
Vechi și nou laolaltă, viața în pasul ei, când lacom, când  domol.
Neobosit  călător este  gândul!💓

marți, 21 iunie 2022

„carte frumoasă

cinste cui te-a scris„„


Locuri, oameni, toponime, un pic de istorie, de viață, în simplitatea ei sinceră, când grea, când liniștită, ieri și astăzi,vechi și nou, laolaltă .Toate adunate cu pasiune și cu multă implicare într-o carte plăcută.
Respiră în paginile acestei monografii sentimentale, pe care doamna Florina Titeanca și-a numit-o duios„ Letopisețul de Titu”, grija autoarei pentru a reconstitui, folosind documente, câte s-au putut găsi,date consemnate în alte lucrări, dar și cu ajutorul unor persoane care au cunoscut târgușorul Titu, cu modestele-i lăcașuri, cu drumuri și oameni, îndeletniciri și meserii.
Mă onorează atitudinea autoarei de a-mi fi inserat amintirile de liceană, păstrate cu tandrețe, dintr-o perioadă, când , pentru mine, reperele acestui loc drag erau: liceul, cu ai lui extraordinari profesori , cărora le datorez formarea, cu gara, înconjurată de castani, și simbolica pasarelă, unind cu brațul ei, astăzi ruginit, două ramuri ale așezării, pe al cărei peron viața a pulsat mereu, cu speranță.
De la un coleg de clasă, colonelul Matei, am aflat că promoția noastră de liceeni a fost prima care a susținut bacalaureatul în Titu.
Din amintirile mele de copil, Titu se contura în jurul a două puncte speciale. pentru toate vârstele: Târgul Titului, din 14 septembrie, de Ziua Crucii
 Copilăria și adolescența generației mele erau cuprinse de farmecul mereu neobosit al Târgu- Titului.  Adevărat miracol pentru  noi!
Cu turtă dulce, floricele colorate, ciocu-cu-norocu', dresuri de animale, must, vânzări/ cumpărări, muzică, iureșul bărcuțelor suspendate, înghețată, multă animație și tot atâta bucurie.
Copiii de astăzi trăiesc și se  bucură altfel, noi păstrăm  în suflete  ineditul unor bucurii de neînlocuit. și ”Regia”. În satele din fostul raion, Titu, se cultiva tutun, se muncea mult și greu. În decembrie, gospodarii aduceau , în căruțe, rodul muncii lor de multe luni. Și primeau bani! Prilej fericit de a asigura familiei cele necesare, până la recolta viitoare!

Se adună, în acestă carte cu un fel de dragoste maternă, poze vechi și noi, amintiri, înscrisuri, desene, impresii personale și de familie, spre a prezenta cititorului o lume, care a făcut primii pași către lumină, purtându-și picioarele goale în țărâna unui spațiu geografic, menționat documentar, pe la 1635, când ar fi trăit logofătul Stoica ot Titiu”Milostiiu bojiiu Io Matei Basarab Voievod i gospodin davat gospodstvo- mi...lu Stoica ot Titiu„(pagina 36).
”Letopisețul de Titu” este o carte scrisă frumos, cu sufletul presărat printre rânduri, când vizibil prin amintirile bunicii și ale mamei, când intuind în desene,:poteci, drumuri, popasuri, râuri, conace, moșii, impresii despre cultură, credință, târguri, negoț, schimburi de mărfuri.Cartea nu se putea ivi oricum: a fost nevoie întâi de toate, de o dorință personală de a răspunde la întrebarea: de unde vin? continuată de căutări, de documentare, de multe discuții cu persoane pasionate și ele de istoria acestui loc: TITU!.
Așa s-a construit, adunând pietricică cu pietricică, bob cu bob, un document frumos, î îngemănare sinceră, fără mofturi, între ieri și astăzi.
Zice autoarea, la pagina 68 că, dacă ar dori o comparație, în inima ei, Titu ar părea o femeie, în copilărie, fără griji, lovită de viață ca o adolescentă ponosită și în lipsuri, ca, mai apoi, să se transforme într-o domnișoară cochetă.
Am citit undeva, cândva, că, dacă vrei să-ți faci o idee despre un loc de pe hartă, ar trebui să privești atent în ochii femeilor care îți ies în cale. vei citi bucuria și tristețea, speranța, încrederea, dacă există.

Cartea pe care tocmai am citit-o- recunosc că am și lăcrimat regăsind descrieri care se potrivesc și cu imagini din satul meu, Ungureni, situat la 12 kilometri de Titu - luminează!

Este de folos atât celor vârstnici, care își regăsesc între pagini o parte din viață, dar și celor care nu știu mare lucru despre locul în care își au rădăcinile.
Am citit-o cu bucuria copilului care a primit în dar un album viu!💓
Felicitări, Florina Titeanca!💓
Ai muncit cu pasiune, cu multă implicare de minte și de suflet!
Cartea aceasta te reprezintă!
Este talonul tău de suflet pentru copii și nepoți, pentru ziua de mâine!

duminică, 12 iunie 2022

timpul regăsirii


 
Printre primele imagini pe care le păstrez în minte, din copilăria timpurie,  este peretele alb, dinspre răsărit, al  camerei în care dormeau  bunicii mei. măicuța și talițu.  Se adunau acolo două icoane, una mare, înrămată în maroniu, cu Maica Domnului și pruncul ei, și alta micuță, cu ramă subțire, gri argintiu.

Pleoape grele se lăsau peste o față blândă, terminată cu  barbă lungă, albă, îngrijită,ca și  părul  nins  de  ani nenumărați.Fără trup, doar o cămașă lungă, albă și  ea.  

Un moșneag  bun,  fără  vârstă.
 Nicăieri, în toată viața mea, nu am mai văzut o asemenea icoană. 
Măicuța zicea  că așa  ar trebui să arate  Dumnezeu!
  Sub icoane,  unde  bunica  punea  busuioc verde ,vara, și  uscat, la Bobotează,  erau trei  decorații. Talițu le primise la  Mărăști, Mărășești și Oituz. Una era  „Crucea Sfântul Gheorghe„.  Alta era însoțită de un brevet, purtând semnătura Regelui.
  Acel ”F„, ca o floare  vie, îmi  crea un fel de emoție specială, nu, nici pe el nu l-am mai  găsit atât de frumos altundeva.
 Icoanele și decorațiile s-au rătăcit, eu nu știam atunci cât de prețioase sunt, părinții au construit altă casă.
  S-au rătăcit drumurile, a rămas  pictat în mintea mea de atunci și de acum, un parfum mult  mai puternic decât oricare altul, cumpărat din cine știe ce loc, pe unde m-au purtat pașii.
  Am pierdut mersul  mereu pe fugă al mamei, privirea albastră, când blândă, când mustrătoare, a tatei, bănuții primiți  la sorcovă,  șorțulețele de uniformă, din anii de școală, serbările pe scena mereu  clătinată,  bicicleta  căreia mereu i se rupea  câte o spiță,zâmbetul poștașului aducător de scrisori în plicuri mici, colorate.
 Ce bine că  există sertare  ascunse !💓  
Unde o fi seara primului bal, în rochia plisată, de stofă liliachie, pasul foarte  aproape, al mamei?
 Mă ”conducea„ acasă un băiat.
 Câți vișini vor fi înflorit în  livadă, de câte ori se va fi deschis și închis  portița dinspre grădină, câte sâmbete, duminici și sărbători vor fi fugit pe drumul  alb  din fața casei  mele, de câte ori voi fi tras cu  urechea, în  zori de zi, la ceasul deșteptător?
Revăd cu  tandrețe  scrisori,  diplome și bilețele, citesc printre rânduri, mângâi anii aceia cam fără de griji, încerc să le păstrez ritmul.

  Vara  are plete  verzi, curate, i le-a limpezit ploaia!
 Cum este să fii mamă perfectă, iar mai apoi, bunică  departe/aproape, nimeni  nu cred  că  știe cu  adevărat

Poți alege  doar  ce să-ți  amintești  cu drag!💓

joi, 9 iunie 2022

maci pentru sportul minții!



I-am cules cu sufletul, anul trecut, în Dobrogea!♥️
Fb are grijă să-mi aducă spre lectură postări mai vechi, care i se par lui interesante.
Astăzi este despre matematică!
într-o zi de iunie, în urmă cu ceva timp, descopeream:
”Matematica este considerată frumoasă, tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.„
David Lagercrantz ”Agonia lui Turing”, pagina 186.

În clasa a VI-a, în orarul meu, a apărut geometria.Mi-a cam dat bătăi de cap vreo două luni.
Într-o seară- era sfârșitul toamnei- îmi pregăteam lecțiile. Văd cu ochiul minții manualul foșnitor, cu multe exerciții și probleme despre aflarea segmentelor determinate de proiecția înălțimii pe ipotenuză, într-un triunghi dreptunghic.
( sper să fi zis bine)
Nu reușeam deloc să ajung la rezultate corecte.
Brusc, s-a produs ceva, nu pot explica ce, știu doar că m-am luminat.
În seara aceea, am lucrat toate exercițiile cu mare ușurință.
N-o să spun cât de importantă devenisem!
Cred că momentul în care am priceput”mecanismul ” de rezolvare a fost și rămâne unul dintre acele clipe de mare fericire pe care le-am trăit în anii de școală.❤️
Matematica--excelent sport al minții!
( atât cât poate ea să încapă în logica fiecăruia)

duminică, 5 iunie 2022

„meseria este brățară de aur„

 Din culisele transparente ale vieții mele de profesoară

Viața este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei din jurul nostru.
Astăzi este (aflu de pe fb) „Ziua învățătorului„.
Într-o nu prea îndepărtată vreme, Dascălul se sărbătorea în ultima zi de iunie.
Și chiar era sărbătoarea lui!
Ne adunam în Sala mare a Casei Sindicatelor, vorbeam despre meseria noastră, despre copii, despre manuale, ascundeam necazurile, pentru că toate ar fi trebuit să fie strălucitoare.
Este frumos că „Ziua învățătorului„ se ascociază cu venirea pe lume a marelui cărturar, Gheorghe Lazăr!
Era o vară toridă, terminasem al doilea an de meserie, prima vacanță din viață la mare.
Era mic copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la 6 și un sfert, în holul mare al școlii mă aștepta directorul ,despre care prietena mea, profesoara de germană, care făcea și activități de secretariat, îmi spusese că, studiindu-i cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală de silvicultură, completată naiba știe cum cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj, satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia toți navetiștii, vreo zece la număr, tremuram, îmi spune că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă să merg la cules de gălbenele (plante medicinale, nu-i așa?) undeva, la vreun kilometru de școală, unde instituția poseda un teren pe care îl lucraseră elevii îndrumați de colega mea, profesoara de biologie, Flori Dode.
Crezi că am îndrăznit să scot măcar o vorbă?
Am rezistat vreo două ore sub soarele care bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat în figurine portocalii, am predat femeii de serviciu recolta.
La 12 și jumătate m-am urcat în autobuz. Undeva, pe la Cornățel,pentru că mi s-a făcut rău, am coborât.
O femeie care scotea apă dintr-o fântână m-a văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred că am mâncat niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa că am rămas acolo până la sosirea autobuzului de seară.
După vreo cinci ani, deși trecusem cu bine, nu doar eu, un concurs de ocupare a unei catedre în oraș, suplineam la școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie cu Ministerul Învățământului, patronat de Aneta Spornic.
Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura și eleva E.B..
O fetiță tuciurie, care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală. Avea mulți frați, însă niciunul nu voia să vină la școală.
Directorul- de jenă, nu-i spun numele- m-a trimis să o aduc la școală.
Din pământ, din iarbă verde.
Nu știu dacă mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar că am bătut la ușa soioasă, fără încuietoare, a apartamentului, a deschis un tip atât de încruntat, că aproape m-am clătinat, era tatăl ei, au apărut mai multe capete de prin casă.
Am spus ce trebuia și ce voiam. Tatăl și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
Fata era doar într-o cămașă de noapte, peste care apa și săpunul nu mai trecuseră de multă vreme..
Așa am adus-o eu în cancelarie.
Era după 89.
Sfțrșitul verii, perioada corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie, spre a cere informații în legătură cu ziua în care va fi ea ascultată la chimie.

gânduri

  Mă uit înapoi cu duioșia experiențelor de tot felul, cu o mare iubire și recunoștință pentru  părinții mei și pentru locul nașterii mele,cu mereu neobosită și tandră grijă pentru copiii și pentru nepoții mei.

 Privesc înainte cu smerenie și cu încredere!
 Dincolo de fereastră, în splendoarea diminetii, verdele strălucește  viu!
Cerul,  soarele,  lumina  și  căldura lui  sunt îndeajuns pentru toți!💓

„Viața ne rabdă, împliniți ori goi.
Să o răbdăm și noi.
Ea pretutindeni e deplină
Și risipită în lumină„.
 Tudor Arghezi


miercuri, 1 iunie 2022

prințesa fără conduri


 „Știi tu ce înseamnă să fii copil?

Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință.

Înseamnă  să fii atât de mic, încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche. „
Francis Thompson

În partea aceea, unde mă așezasem, în așteptarea plecării avionului  spre București, erau doar vreo zece persoane..
Citeam, iar  vocea ei șoptită mi s-a părut nefirească:
-Sunteți drăguță să vă uitați și la copilul meu câteva minute? să merg și eu la toaletă.
A dispărut într-o clipă.
Un căpușor transpirat își odihnea visele direct pe mușamaua scaunului.
Și strălucirea unui cerceluș în urechea stângă.
În tricoul ei roșu, fetița era nespus de frumoasă.
Umede,buzele, în formă de inimioară, culegeau surâsul neobosit al neopritei libertăți copilărești.
În secunda următoare, m-am și văzut răspunzând întrebărilor vreunui temător vameș.
 Și m-au cuprins emoțiile.
Pare un ingeraș adormit, mi-am zis,
Nici nu  mai conteaza dacă  tânăra care a dispărut, aproape pe furiș,nu s-ar mai întoarce...
Priveam degețelele adunate în somn de vise albastre, piciorușele asteptând mângâiere.
-Vă mulțumesc mult, doamnă!
Îmbrăcată în negru, tânăra blondă ține în mână un plic mare, transparent, din care se zăresc înscrisurile unui certificat de naștere. Pe umăr, breteaua unei  poșete, în care, sigur, nu ar fi încăput pantofiorii fetiței pe care mi-o lăsase în grijă.
Singurul lor bagaj.
S-a anunțat  plecarea avionului.
 Nu știu cand au dispărut cele două  fugare. 
Nici in avion nu le-am zărit.

Voluptoasă, sculptând, doar ea știe cum, direcții pentru fiecare, viața alunecă  asemenea  izvorului, printre pietre, ascunde întâmplâri prin crăpături secrete, frânge visuri și speranțe, răscolește cămăruțe uitate deschise, dar, grijulie ca o mamă, ne rostuiește  pe toți. 
Cum poate .
Au trecut opt ani de atunci.
  
Este ziua copilului!
Mă gândesc cu drag și duioșie la nepoțeii mei.💓💓💓💓
Și la  copiii mei- bărbați!💓💓
 Dar și la micuța prințesă fugară în blugi. 

 Mă gândesc la milioanele de copii ucraineni siliți să se maturizeze  brutal, într-o lume pe care adulții nu  reușesc să o facă  bună...
La mulți ani, copii de pretutindeni!💓
 Rugați-vă  ca adulții care cârmuiesc lumea  să-și redescopere  copiii din suflete.

joi, 12 mai 2022

modestă misterioasă balerină


 „Simțul realității ni s-a dat pentru a ne orienta, dar și pentru a face posibilă mirarea noastră în fața neverosimilului.”

Lucian Blaga

Pâinișoare moi, un pic mai mari decât unghia, răsfirate generos ici- colo, în verdele strălucitor al ierbii.
Galben  pufos! 
Atât de frumos, că vin fluturii în stol să-i sărute stamină cu stamină.
Pictează rebel câmpia, grădina, lanul,  spațiul dintre  blocuri, malul șanțului.
Păpădia!

Unii o iau în derâdere. N-am înțeles niciodată de ce.
Fragil firicel, cu galben smoc agățat în frunte.Delicată, pufoasă, efemeră. Ca mai tot ce  este frumos.
 Parcă ieri,  îmi împleteam brățări din lipicioasele-i tulpinițe. Pe vremea aia, nu prea aveam  motive să mă întreb ce ar fi dincolo de Argeș.
Deunăzi,  ivit din senin, un vânt pribeag ducea tumba prin iarbă, încoace și încolo, vălătuci  străvezii.
 Mi-a rămas uimirea- cine și  după ce reguli geometrice  îi  construiește acestei  făpturi  pălăriuța perfectă de puf?
Ai vreme să asculți o poveste?Se zice că, la începutul lumii, Dumnezeu a trimis un înger pe pământ să le întrebe pe toate plantele cum ar vrea ele să arate. Toate se voiau frumoase. Numai păpădia nu știa ce să-i spună îngerului, așa că el i-a mai lăsat o zi de gândire. Înconjurată de verdele plin al ierbii, sfioasă și cuminte, păpădia se ruga. A dat cu ochii de soare. Și -a dorit atunci să aibă culoarea și strălucirea lui , seara a văzut grația lunii și a vrut albul ei tulburător. Mai apoi, au răsărit, una câte una, stelele, clipocind voioase pe cerul înstelat. Și păpădia a dorit ceva din scânteierea lor. Tocmai atunci, a reapărut îngerul. Păpădia era nehotărâtă, așa că Dumnezeu, după ce i-a ascultat toate gândurile, i-a dat puțin din fiecare; are strălucirea aurie a soarelui, albul de puf al lunii și jocul efemer al stelelor.

marți, 19 aprilie 2022

mlădiindu-și mersul...

Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.



Au fost câteva,una mai  frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.

Țâșnind neobosită,după ce făcea câteva jocuri în semicercuri mari, poteca traversa câmpul Geagărtu, până la intrarea în satul bunicilor dinspre mama. Trecea pe lângă cei câțiva peri pădureți iviți în margine de lot,se sfia când pâlcuri de albăstrele își răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau  cochet după raze de soare. 


Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!

 De multe ori, mai ales  în  zilele de Paști,mergeam cu mama la Ziduri.  Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță. 

Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii  și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 

Odată, de  Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere.  

 Alergam, strângând bine mâna mamei. 

Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.

Talpa  unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit  umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior  încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc. În căsuța  bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului. 

Eram între cei dragi!💓