despre sufletul cărților

 Ianuarie își risipește incertitudinea ultimelor zile.

Mi-a plăcut luna asta, pentru că am citit trei cărți speciale.
Mai întâi” Refugiul timpului„,de
Gheorghi Gospodinov, o carte bulgărească, în format electronic. O carte stranie, mult apreciată de criticii care au și premiat-o.
”Ce se întâmplă cu omul cand îi dispar amintirie”?
Romanul devine o clinică a trecutului, în care sunt tratați suferinzii de Alzheimer, nu oricum, ci prin conectarea lor la întreaga epocă trecută, ștearsă de tăvălugul necruțător al uitării, camerele lor reconstituind integral atmosfera în care personajele căzute în amnezie au trăit vremuri intense.
Încăperile reunesc fidel complexitatea anilor pierduți: străzi, parcuri, mobilă, modă, parfumuri, mâncăruri, nasturi, muzică, servicii, presă.
Un roman paradoxal, aș zice, care, printr-un condei inspirat,” tratează„într-un fel unic uitarea, dușman care cotropește memoria umană, până în cele mai tainice colțișoare.

A doua carte, după care s-a și turnat un film răsplătit cu Oscar,”Nu există țară pentru bătrâni”, de McCarthy, adună în paginile ei niște personaje care nu au nicio șansă de a ajunge la bătrânețe.pentru că războiul, drogurile, violența, crimele, jalea și teroarea distrug tot în Vestul sălbatic.
După o viață crâncenă,dezamăgit și neputincios în a face schimbări în bine, un șerif demisionează.
”M-am gândit ce m-a făcut să-mi doresc să fiu om al legii. O parte din mine a vrut întotdeauna să conducă.Ba chiar a insistat destul de mult. Voiam ca oamenii să asculte ce am de zis. Da mai era o latură din mine care nu voia decât să scoată pe toată lumea la liman.Dacă am încercat să-mi cultiv ceva, latura asta mi-am cultivat-o.
Părerea mea este că că suntem toți prost pregătiți pentru ce va să vină și nu-mi pasă în ce formă vine.
Și indiferent ce vine, eu cre(d) că n-o să aibă destulă putere să ne susțină...”

Cea de-a treia carte, pe care tocmai am terminat-o de citit”,O viață amânată - Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz„ de Dita Kraus, este ceva dincolo de ce ți-ai putea imagina că știi despre cea mai tragică epocă o omenirii, Holocaustul.

”Limbajul omenesc nu poate descrie ce s-a întâmplat la Auschwitz. Amploarea acelor experienţe oribile ar avea nevoie de un nou vocabular. Limba pe care o cunosc eu nu are cuvinte pentru a descrie ce simt”- sunt cuvintele uneia dintre supraviețuitoare, care a cunoscut, de la 14 ani, teroarea.Terezin, Auschwitz, Birkenau, Bergen-Belsen sunt locuri în care fetița a cunoscut oroarea și dezumanizarea în cele mai cumplite forme.

La Auschwitz, devenită asistentă în blocul 31 destinat copiilor, este numită „bibliotecara„celei mai mici biblioteci din lume.
Ea păstra ascunse 12 cărți( interzise) riscând o mare pedeapsă: un atlas de geografie, un tratat elementar de geometrie, un dicționar de rusă, Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas, un roman de Karel Čapek, altul de HG Wells și Noile căi ale terapiei psihanalitice de Sigmund Freud, aceasta era comoara ei.

Nu-ți povestesc conținutul cărții, pentru că trebuie să simți durerea fiecărei pagini- cartea este scrisă nu doar cu sufletul, este ceea ce supraviețuitoarea spune„ am început să înțeleg ce mi s-a întâmplat atunci.
Am simțit această tocire a emoțiilor timp de mulți ani și nu sunt sigură că mi-am revenit vreodată cu totul„.

ninge cu duioase aduceri- aminte

 Vezi tu, în copilărie, ne dorim să fugă timpul, să fim mari, să ne bucurăm de libertate!

După ce vremea fuge ca nebuna, ne-am dori să ne întoarcem- fie chiar pentru câteva clipe- la o anume vărstă, care ne-a plăcut mai mult.
Mai apoi, conștientizăm că doar în copilărie
a fost, cu adevărat, paradisul!
Și o vrem înapoi...
Pentru toți cei care se uită cu drag în urmă, un gând bun!😘

un vis într-o ulcică
În mers ușor de fluturi albi, imagini dragi se ivesc din margini de gând, foile se întorc una câte una. În căușul amintirii prind contur frânturi de conversații, emoții calde, diverse feluri de a mă conecta la pulsul unei biografii pe care o simt adânc imprimată în mine. Ceva din fata care trăia acolo a rămas la fel, clar, neatins de uitare.

Moș Dumitru, unchi de-al doilea, se
însurase cam târziu, așa că gemenele n-au fost lăsate să meargă la liceu. Au rămas lângă părinți, să le fie sprijin la bătrânețe.
În vacanțe, când venea vorba despre vreo petrecere, mă bucuram de protecția lor garantată.
Au ieșit la horă de Crăciun.Împliniseră 17 ani. Nu era deloc simplu pentru părinții lor să facă față: câte un rând complet de haine pentru fiecare în cele trei zile, alt rând pentru Anul Nou. Identice, că doar erau gemene.
În prima mea vacanță de liceană, mi s-a dat voie să fiu prezentă, doar ca invitată, la pusul oalelor. Ce fericire era pe mine!
Pregătirea a durat vreo câteva zile: din odaia bună au fost scoase toate lucrurile. Să fie loc destul pentru invitați: șase fete și tot atâția flăcăi. Tușa Stela, mama gemenelor, care avea de măritat nu una, ci două fete, cumpărase din toamnă, de la Târgul Titului douăsprezece oale identice, smălțuite, frumos încondeiate în melcișori, frunze și flori. De pe la vecini, rude și apropiați s-au adunat, în mare secret,lucruri mărunte, aparent fără vreo importanță, foarte importante, însă, pentru fetele și flăcăii invitați la întorsul oalelor.

Peste ani, la un curs de folclor, aveam să descopăr ce bogăție de sentimente ale imaginației străbune purta fiecare mărunt obiect ascuns într-o ulcică smălțuită: oglinda este semnul frumuseții, pâinea de casă înseamnă bunătate, creionul este purtător de pricepere la calcule, păhărelul nu era deloc dorit, semnul lui fiind dragostea pentru chefuri cu prietenii, un fir de busuioc te arată drăgăstos, săpunul te laudă că iubești curățenia, dar este și amenințător, niște fire colorate rostesc în graiul lor despre cât de pricepută este fata la cusături/împletituri, dar și cât de complicată este viața cu ale ei drumuri și poteci, cartea zice că o să fii o persoană învățată, grâul este semnul bogăției, un colț de cărămidă sau o piatră ar spune despre priceperea în zidărie, dar și despre bucuria că-ți vei întemeia curând căminul, o sfoară înnodată este însăși viața, nuiaua înseamnă o persoană ironică, chiar agresivă, floarea de ghiveci:cercelușul, mușcata, garofița arată un suflet iubitor, un bulgare de pământ este semnul că te vei însoți cu o persoană înstărită, cărbunele nu prea era dorit, pentru că anunță o persoană smolită la obraz; nici pieptenele, pentru că vei avea parte de cineva antipatic, gunoiul este semnul leneviei, banii înseamnă câștig, o carte de joc te avertizează că viitorul soț ar avea pasiuni nedorite, mătasea de porumb este imaginea cosiței blonde, un fluier era semn bun- dragoste pentru joc și bucurie, un degetar anunță meserii bănoase: cusut, cojocărit, năvădit, țesut croitorie, câteva fire de mătură sunt semn că vei avea parte de o persoană de casă.
Or fi fost chiar mai multe obiecte, asta nu mai știu...
Sub fiecare ulcică, gazda ascunsese, cu grijă, câte trei lucrușoare, sucite de nu mai știu câte ori, ca să nu se iște vorbe.
Să iasă un cât mai fidel portret al celui sau celei cu care te vei însoți.
La miezul nopții, lămpile s-au stins, doar în sobă, focul pâlpâia în jocuri stranii, amăgitoare.
În cerc însuflețit, așteaptă ulcelele. Tăcuți, cu ochii închiși, invitații își culeg norocul, fiecare, devenit o ficțiune, separat parcă de propria-i ființă, își ascultă posibila poveste, fără supărare, doar a venit acolo de bunăvoie...și când ultima ulcică își va fi spus povestea, s-a aprins o lampă, gazda a plecat la culcare, lăsându-i pe tineri să petreacă, până către dimineață, cu gogoși calde, floricele de porumb,vin fiert.
La plecare, fiecare și va lua ulcica.
Să nu-i fugă norocul.
Undeva, în suflet, ninge cu duioase aduceri- aminte. ❤

liniște albastră

 Învăluită în tăcere solemnă, pădurea pare cuprinsă de un somn iluzoriu. Cu brațe întinse către niciunde, primește vuietul vântului, plesnetul gerului care și-a pierdut zăpada.

Din când în când, ștrengare raze de soare ating vârfuri ațipite.
Ianuarie fuge viclenește...

cumva, dincolo de timp

În liniștea sfârșitului de amiază, împânzită de iarbă crudă, cleata  își urma drumul printre lanuri inflorite de porumb.Văcuța rupea  smocuri, le rumega după reguli doar de ea știute.Ca de obicei, citeam. Cred  că aveam vreo doisprezece ani. 

Soarele  trimitea raze piezișe, blânde, dinspre pădure, adia  un vânticel atât de  mângâietor.

Ca o mână  colosală...

  Am ridicat, involuntar, ochii din carte.

  Ascultam tăcerea!

  Și mă simțeam ocrotită, nu doar ocrotită, am simțit  că mă  contopesc cu tot:Cer, Soare, câmp, liniște  monumentală.

  Deseori, în viața  mea,în momentele de eu cu mine, am încercat  să prind clipa aceea.

Nu!

Nu s-a  mai repetat.

 A fost unică!  

 Am iubit-o intens.

  Cred că a fost o clipă de grație!

Prin 2006, eram într-o excursie în Grecia. Se lăsase noaptea, conducătorul grupului ne-a invitat  undeva, unde zicea că a mai fost .

  Am urcat cu telefericul.

  Likavito, ,„Ostrovul lupilor”.

Ne-am oprit, fiecare se  bucura  în felul  său.

Desupra, nesfârșit,Cerul de un albastru cum nu cred  să mai fi văzut vreodată.Puzderie de stele, ca într-un dans fără sfârșit.

 Undeva,în zare, luminată ca ziua, neobosită marea, scăpărând  printre  vapoare.

A durat o clipă-  am ascultat  depărtarea-

Eram o părticică din ea!

Fericirea?

Eternitate  de-o clipă! 

printre gânduri

 povești pentru prieteni

Nopțile de iarnă erau lungi, albe  ca omătul, care, adesea, curgea  cu nemiluita.  Prindeau în pumnii lor geroși un anume fel de poezie, pe care atunci, copil fiind, o trăiam firesc- nu  cunoșteam concepte ample: viață, armonie, cumsecădenie, poate  că nici chiar cuvântul ”ajutor” nu-l auzeam prea des.

 Se întâmpla, nu știu cum, ca  oamenii, în cele mai multe cazuri rude și vecini, să-mi ofere șansa de  a face față  întâmplărilor pe care aveam să le trăiesc mai târziu, fără ca ei,oameni  ocupați  în trei anotimpuri cu munca  la câmp, să-și fi dorit asta.

Nu cred  că am auzit în anii aceia  vorbe  precum.:sărăcie, invidie, pedeapsă.   

Lumea își rotea existență după reguli nescrise.

 După masa de seară, se adunau, pe rând, la lumina lămpii, în câte o casă,femei, de cele mai multe ori, dar și  bărbați.  

Mama torcea, de obicei, când se adunau mai multe. 

Acasă, cosea, țesea sau își pregătea suveicile cu  fir tors pentru a doua zi.Târziu, mi-am dat seama  că deși era tânără( am depășit  cu mult vârsta ei de atunci), purta ochelari..

Din târgul  de vineri( există și astăzi), de la Corbii Mari, femeile  de care îmi aduc bine aminte cumpărau „carpete”-  bucăți de pânză, diferite ca mărime,  imprimate  cu fel și fel de  crâmpeie de  viață: pregătirea mesei, copii bucălați  hrănind  pisici  sau căței, săniușul, brazi încărcați de zăpadă, femei așteptând bărbatul întors de la muncă.

 Fiecare femeie își alegea  culorile preferate. Sau potrivite.

Bărbații  jucau cărți și povesteau  din armată.

Mă  fura  lumea aceea , mai bogată cu fiecare clipă,  mă fascinau toate câte se petreceau.

Ce am reținut  bine  este că  „neamurile„  chiar  aveau legături  strânse.

Petreceau de sărbători, mergeau împreună, de primăvara  până toamna târziu, împreună , la  muncă, își împrumutau calul, plugul,  rarița, calul.  

Se ajutau.

  Nu știu, oricât aș vrea să aflu, când  lumea aceea și-a coborât obloanele .

Să se fi topit iremediabil?

  Să fi dispărut treptat, după ce unul câte unul,  părinții mei, vecinii, rudele s-au stins?

  Au trecut anii....

Lumea a evoluat, nu se mai adună  în șezători și clăci, internetul a creat alt fel de ”adunări„.

În lista mea de prieteni,  am strâns peste douăzeci  de  verișoare și veri, cu  fii și fiice, răspândiți care pe unde . 

Și câteva consătence..

În locul îmbrățișărilor, se dau like și

figurine,.

Rareori, vorbim la telefon, mesajele  de sărbători sunt  și ele  gata concepute,  nu ne scriem  felicitări, nu mai trimitem vederi de prin locuri văzute.

Cum crezi că ar fi dacă, într-o zi, ne-am aduna???

ce  mai întrebare......

”Mi se cere să lupt

 pentru un lucru în care nu mai pot să cred așa cum credeam altădată„

Deunăzi, am început să citesc o carte,
despre al cărei autor nu știam nimic. Recunosc că mă așteptam la o abordare, care nu s-a potrivit deloc cu subiectul romanului.

Foarte bine scris romanul!

Lectura( cartea numără 292 de pagini cu scris mărut de tot) am încheiat-o în noaptea de 10 ianuarie.

Mi-a plăcut mai mult finalul. Filozofia omului simplu, șeriful.

Unii ar încadra-o, cumva, în
rândul romanelor polițiste- sigur poate și fi și așa, dar

„Nu există țară pentru bătârni„ aduce un mesaj prin care autorul sugerează că America anilor de după Vietnam ar fi o țară în care oamenii nu mai trăiesc până la bătrânețe.

Nu reușesc să văd filmul turnat, film care a primit patru premii Oscar, dar am citit niște comentarii scrise de persoane care l-au văzut.

Am fost stupefiată să aflu că un comentator zicea că ” filmul nu are final„.

Adică, faptul că un șerfi cinstit vrea să demisioneze, pentru că într-o americă bântuită de crime, droguri( cum se întâmplă ,de altfel, în lumea toată) nu mai poate face nimic pentru oamenii care ar trebui să moară de bătrânețe, și că vede cum„ o grămadă de credincioși își pierd tăria..„ nu înseamnă NIMIC.

„Îți pasă de oameni, și atunci încerci să le mai ușurezi povara. Chiar și când ei singuri și-au pus-o în spinare..„

”Uneori îmi zic că oamenii preferă să li se dea un răspuns greșit, decât să nu primească niciunul”

”Le-am spus adjuncților mei de o mie de ori că nu poți îndrepta decât ce se poate îndrepta,și cu restul nu-ți bate capul„.

Aș zice să citești romanul!

Nu pentru partea lui aventuroasă.

clipa este ceea ce poți culege din ea!

 Dincolo de fereastră,anotimpul este incert: burnițează friguros, Cerul și-a pus zăbranic cețos.

Mai bogată decât în alte începuturi de an,cu șiragul ei de clopoței, floarea cântă fără partitură!

Semn că viața este frumoasă!

De Bobotează, apa curge....tot în matca ei

„Tale”,bunicul meu matern, a făcut naveta,toată viața de la Ziduri, la București, fie arșiță, ploaie sau ger.

Nu se plângea niciodată.

Mama era a doua între cei șase copii, trei fete si trei băieți.

La bunici, mergeam trecând două sate și un câmp.

Pe jos.

Sau în căruță.

Cu bicicleta, ceva mai târziu.

De trei- patru ori pe an, rămâneam câteva zile, să ascult cum de sub pălărioara lucioasă a ceasului de masă cu ecranul cât palma, pe care erau înșirate cifre mari, albastre si figuri de copii, se dă ora exactă. Să mă uit la tabloul cât jumătate de perete, în care o femeie tânără scotea apă dintr-o fântână. Târziu, mi-am zis, mai mult pentru mine că putea să fi fost realizat de Grigorescu, născut în Pitaru, sat aflat la doar cââiva kilometri de cel al bunicilor mei.

Și să o urmăresc pe”mare”, bunica mea, în bucătărioara ei, mereu proaspăt văruită, mestecând, neobosită, în oalele mari, de pe plita care nu avea niciodată timp să se răcorească.

Din leafa de ceferist a lui ”tale” și din munca lor la câmp, au strâns zestre pentru toți copiii.

La fel.

Pământ și loturi de casă pentru băieți, pământ, ceva mai puțin, lăzi viu colorate, pline cu lucruri de casă, salbe cu câțiva galbeni, și haine pentru fete.

Parcă văd disperarea de pe fața mamei, care n-a descoperit la timp ce intenții am cu paltonul ei de camgărn negru și guler de vulpe roșcată. Cu chiu, cu vai , am scos ceva, fără formă concretă, nici pardesiu, nici jachetă.

Eram prin clasa a VII-a.

La sfârșitul fiecărei toamne, bunicul primea de la serviciu un palton de stofă bleumarin. Se strânseseră mai multe. Pentru fiecare băiat câte unul.

Unchiului Bălașu-înalt, blond cu ochii verzi- îi venea cel mai bine raglanul.

Când pleca la bal, rupea o garoafă roșie, din ghiveci.Cu un gest ștrengăresc, și-o agăța după ureche.

De Bobotează, după ce se întorceau de la biserică, în văzul lumii, se arunca în apa ca de gheață a râușorului Răstoaca.

N-am prins niciodată’ spectacolul , pentru că nici ”mare” nu-l vedea.

Tremura de fiecare dată, până îl vedea intrând pe poartă.

Casa cu pridvor lung și scară înaltă nu mai este de mult.

Ulița s-a oprit lângă fântâna secată.

Nepoții sunt bunici.

Care pe unde.

O fi prins cineva clipa când fuge copilăria?

forfotesc în solfegii adâncurile

Povești pentru prieteni.

I-am zărit de departe, în toată măreția lor nepământeană!

Vulcanii Noroioși!

Cândva, aici, va fi fost mare.Marea Sarmatică.

Zbucium de foc, de piatră și fum, în adâncuri. Răsfirând coame spre cer, au țâșnit din străfunduri Carpații . Platoșe mâloase, uriaș obraz de lut ondulat într-o geometrie nescrisă, conuri și spărturi,fantastic peisaj mișcător.

Te încântă, te sperie, te pune pe gânduri.

Brusc, ai senzația că astăzi nu este deloc cum a fost ieri, pentru câteva clipe, privind doar urma ghetelor tale pe noroiul gâlgâitor, crezi că timpul și-a uitat măsurătoarea. Poteci lunecoase, rostogoliri argintii între Cer și Pământ, despletiri în șuvițe, fără început, fără sfârșit. Munții! clocotitori, măreți, stranii, ireali.

Statornică nestatornicie!

Știam că există, voiam să-i văd.

Și s-a întâmplat!

Experiență imposibil de prins în cuvinte: uimire că sub piciorul tău clocotește în bolboroseli adâncul, fascinație că poți să vezi ceva ce doar știai că ar fi,puternică senzație că mâine va fi altfel decât astăzi, cum și ieri ține de altă poveste.

Straniu, fabulos, uimitor- toate într-o poezie a miracolului naturii!

Du-te să-i vezi!

O să-ți amintești de Blaga.

Și de ”Nebănuitele trepte„

„Gândesc la fapte de demult, la arătări

din era prea fierbinte ce se sparse.

De scrumul abătut pieziș din alte zări

sprâncenele îmi sunt și astăzi arse. „

+4

Toate reacţiile:

11

floarea, tainică simfonie!

  Lumea în mijlocul căreia am deschis eu ochii își colora existența, în toate anotimpurile, furând din rotirea zilelor și a nopților o nerostită, blândă grijă pentru flori.

Cât era iarna de lungă, aplecată, ore în șir, către pânza din războiul de țesut, ori torcând caier după caier de lână,
bumbac sau de cânepă, în rostul vieții ei fără odihnă, femeia își făcea timp să îngrijească florile din fereastră; degetele ei asprite de treburi găseau în obidită tandrețe loc pentru garoafe în fuste crețe, roșii, roz și, albe, rareori,adunând între petale un parfum pe care nu l-am mai simțit vreodată,de atunci, pentru micsandre zvelte, în aceleași tonuri calde.

Râdeau printre ele, nestingherite, mușcate rotunde de dor.

Dimineața își
deschidea ochii mângâind florile din fereastră. De cum se ivea colțul ierbii, micul colț de culoare și parfum se muta dincolo de fereastră,într-o grădininiță, cu buchete fragile de zambile roz, albe, albastre!

După o vreme,se iveau de sub frunze timide mărgăritărele, lacrimi duioase în cupe de rouă, se buluceau, mai apoi, bucălate, lalelele, însoțite de bujori, de candida iasomie.

Nu întârziau nicicum călțunașii/pintenașii.Generos din fire, zăvoiul din lunca Argeșului chema copiii să-i culeagă viorele cu rochițe de cerneală, brebenei în ciorchini dolofani, delicate micșunele cu îngeresc parfum!

Se întâmpla să găsești, dacă aveai noroc, ascuns printre frunze și ierburi, rodul- pământului! Extraordinară plantă!dacă nu i-ai descoperit încă magia, la primăvară, mergi și răscolește pădurea!

Vară și toamnă, zi de zi, în fiecare curte, chiar și pe la porți, flori în toate nuanțele curcubeului, care mai de care mai cochetă, mai ademenitoare, chemau ochiul la tihnă, la vis, la mirare.

Am rămas de atunci cu o mare dragoste pentru flori-le adun la ferestre, în vaze, pe masă, într-o carte, aștept și ador clipa dintâi a luminii cernute în pașnice raze.Ce binefacere, neobosita lor sinceritate!

Floricica asta , pe cât de fragilă, pe atât de cochetă, adoră albul zăpezii de Crăciun, că de aceea se numește, poate, „crăciuniță„. Anul ăsta zăpada și-a redus total rația de Crăciun.

Floarea și-a respectat programul!

Ca un fel de urare!

liniștea primei seri din 2024

Așa să ne fie tot anul!

"Vă doresc vise fără număr și o dorință nebună de a realiza câteva. 

Vă doresc să iubiți ceea ce e de iubit
și să uitați ceea ce e de uitat.

Vă doresc pasiuni, vă doresc tăceri.
Vă doresc cântece de păsărele dimineața și râsete de copii.
Vă doresc să respectați diferențele celorlalți,
fiindcă meritul și valoarea fiecăruia sunt adesea de descoperit.
Vă doresc să rezistați împotmolirii, indiferenței și virtuților negative ale epocii noastre.
Vă doresc de asemenea să nu renuntați niciodată
la căutare,
la aventură,
la viață,
la iubire,
căci viața este o aventură minunată
și la care nicio persoană rezonabilă nu trebuie să renunțe
fără luptă crâncenă.
Vă doresc mai ales să fiți voi înșivă,
mândri de cine sunteți
si fericiți,
căci fericirea ne este adevăratul destin."
Jacques Brel,cântăreț belgian- Urare, 1968.