Lumina curge, exagerat de lent. Galben fierbinte și palid se oprește pe frunze, pe drumuri, pe trupuri. În fâșii lipicioase. Îmbibată de culori, pădurea, insulă verde în mijlocul arșiței, adună în cărărui umbroase șoapte și zvonuri, fragil evantai de răcoare și dans de iluzii!
Din oricare parte ar veni, ochii
călătorului se opresc pe obositul de atâta așteptare braț ruginit al
pasarelei, suspendat peste șinele năpădite de buruieni, de cioburi, de
hârtii și de tot ce-i mai prisosește necivilizației. Coboară apoi spre
peronul pe care l-au tocit pașii, ploile, zăpada și timpul.
Când, după truda drumului început în capitală,Săgeata albastră- numele este o frumoasă amintire- își ia pauza de răcorire, peronul se
animează, mulțimea de navetiști se revarsă către ieșire, cum valul s-ar
duce către mal. Mulți tineri:pleacă dimineața la muncă în
București și se întorc seara în apartamentele lor din multele blocuri
cu patru etaje, îmbătrânite înainte de vreme. A fost un timp, când, în
oraș, era de lucru pentru toți, a fost...
Dacă el, călătorul, nu
este de-al locului, trebuie să fie foarte atent; pietre sparte,
crăpături vechi de cine știe când se ivesc la tot pasul.
În spațiul
dintre gară și un mic magazin de răcoritoare, în umbra zidurilor, își
face siesta nedefinită un grup gălăgios. Ochii îți aleargă fără să
vrei la mâinile lor-femei și copii-obișnuite doar să se strecoare neobservate prin
buzunare sau prin poșete nesupravegheate atent. Fustele crețe și
lungi par a fi crescute odată cu femeile grase, de umărul cărora se
reazemă câțiva copii, peste trupurile cărora apa și săpunul au uitat
să mai treacă.
- Du-te, mă, la chioșc și cere un pahar de suc, fii atent ce faci, că frate-tău e pe aproape...//
De
câteva ori pe an, mă întorc în locurile astea; îmi este ușor să ajung,în cel mult o jumătate de oră, în satul copilăriei, la
mormintele
părinților și ale bunicilor. Mă întorc să-mi văd rudele și vin aici,
pentru că în orășelul ăsta găsesc un strop din poezia risipită în emoții și visuri a anilor mei de liceu.
Clădirea
aceea, cu săli răcoroase și coridoare lungi, prin ale căror colțuri
schimbam bilețele cu băieții din clasele vecine, cu amintirea
Babacului care ne scurta nopțile cu aldehidele și cetonele lui, cu
încâlcitele probleme de fizică ale lui dom Bălcescu, și-a schimbat
înfățișarea. Străzile au nume noi. Printre casele frumoase, s-au ivit multe blocuri. Și oamenii sunt alții. Eu văd doar ce simt:amintiri și dor, aripă în zbor!
Și
nu departe de școală, am regăsit căsuța, în curtea căreia, un întreg
trimestru, îmi lăsam bicicleta, pe când făceam naveta. Doamna Sonia nu
mai este... păstrez în minte figura ei de femeie bună, îngăduitoare
și sfătoasă. În câteva rânduri, când ploua rău de tot, m-a oprit să
dorm în cămăruțá ei scundă, dinspre stradă și să-mi pregătesc teza la
geografie.
Soarele urcă și coboară, anotimpurile se succed în voia lor. Gara, pasarela, liceul, străduțe și blocuri- certitudini de ieri și de astăzi- trăiesc concrete pe geana orizontului.
Ele toate și fiecare, în parte, sunt suflet dintr-un colț de lume. O lume doar a mea.//
S-au tot adunat în
timp; biblioteca a devenit neîncăpătoare. Din motive străine mie,
primele două cărți,”Nuielușa de alun„, ”Palatul de cleștar”, primite în
dar, pe la șapte/opt ani, de la mătușa mea, sora cea mică a tatei,
vânzătoare atunci într-o librărie bucureșteană, s-au pierdut.
Odată cu ele, s-a risipit ceva din poezia unor ani când realitatea avea
cea mai ispititoare variantă.
Anii au trecut, numărul
cărților a tot crescut și, când unele dintre ele și-au pierdut
copertele, le-am dus la țară, nu le-am putut abandona. Altă bibliotecă,
nu chiar bogată, nu prea arătoasă, atât de dragă mie: incertitudini și
nopțí prelungite până când zorii băteau cu degete albastre în geam ,
adunate în foi galbene, zdrențuite.
Copilăria și a adolescența mea, stivuite pe rafturi de lemn.
Ieri,
am căutat ceva; tăcută, cuminte, a alunecat printre hârtii și
reviste. Cartea asta este martora neliniștilor mele din vara când,
împotriva voinței tatei, am „intrat” la Filologie.
A
supraviețuit, doar ea știe cum, unui incendiu iscat într-o altă vară,
salvată de niște rude, care, voit sau nu, au făcut ca foile astea aspre
să-mi ducă gândurile înapoi, peste ani. Tot într-o vară.
Din oricare parte ar veni, ochii
călătorului se opresc pe obositul de atâta așteptare braț ruginit al
pasarelei, suspendat peste șinele năpădite de buruieni, de cioburi, de
hârtii și de tot ce-i mai prisosește necivilizației. Coboară apoi spre
peronul pe care l-au tocit pașii, ploile, zăpada și timpul.
Când, după truda drumului început în capitală,Săgeata albastră- numele este o frumoasă amintire- își ia pauza de răcorire, peronul se
animează, mulțimea de navetiști se revarsă către ieșire, cum valul s-ar
duce către mal.
mormintele
părinților și ale bunicilor. Mă întorc să-mi văd rudele și vin aici,
pentru că în orășelul ăsta găsesc un strop din poezia risipită în emoții și visuri a anilor mei de liceu.
Clădirea
aceea, cu săli răcoroase și coridoare lungi, prin ale căror colțuri
schimbam bilețele cu băieții din clasele vecine, cu amintirea
Babacului care ne scurta nopțile cu aldehidele și cetonele lui, cu
încâlcitele probleme de fizică ale lui dom Bălcescu, și-a schimbat
înfățișarea. 
trimestru, îmi lăsam bicicleta, pe când făceam naveta. 
S-au tot adunat în
timp; biblioteca a devenit neîncăpătoare. Din motive străine mie,
primele două cărți,”Nuielușa de alun„, ”Palatul de cleștar”, primite în
dar, pe la șapte/opt ani, de la mătușa mea, sora cea mică a tatei,
vânzătoare atunci într-o librărie bucureșteană, s-au pierdut.
Odată cu ele, s-a risipit ceva din poezia unor ani când realitatea avea
cea mai ispititoare variantă.
