„..vei trăi totdeauna în biblioteca dinlăuntrul tău”
Acum, că am terminat de citit cartea asta, și nu m-am grăbit deloc,
pentru că mie îmi place mult cum scrie Domnul acesta din generația
mea, trăitor în Țara-Soarelui- Răsare, înzestrat cu o imaginație, de te
duce pe unde nimeni altul nu ar avea cum să te ducă, m-am așezat în
fotoliul preferat, de lângă fereastră, și m-am întrebat cum mă simt eu după ce
am mai citit o carte. Pe care o am lângă mine, ce bine că mi-am făcut
atâtea însemnări, așa că pot să le revăd când vreau.
Mi-ar plăcea să aflu că în anul următor,”Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami,
se studiază în liceu.
Este părerea mea.
De ce?
Pentru
că se tot spune despre liceeni că nu mai sunt ce au fost, că nu simt niciun interes
pentru”Ion„, ”Enigma Otiliei„, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război”, din nu știu câte motive.
”Kafka pe malul mării”, cred eu, ar putea
să-i atragă.O spune profesoara care are, încă, sufletul plin de
emoția zilei de astăzi,pentru că tocmai a început școala.
De ce am ales eu să cumpăr și să citesc” Kafka pe malul mării„? din mai multe
motive; întâi că nu am rezistat tentației de a lăsa să-mi scape o carte scrisă
de acest romancier fascinant, apoi, dacă pe copertă scria Kafka,
trebuie să existe, cumva, mi-am zis ,vreo cine știe ce tainică legătură între
Haruki Murakami și autorul „Procesului„.
Așadar, acum, după ce cu greu
am lăsat-o din mână, chiar și când am ajuns la ultima pagină,
mă întreb câtă realitate, cât fantastic se adună în cele
peste cinci sute de pagini, ce legătură există între personajele
romanului și ce sunt eu, cititoarea, în acest spectacol grandios, care, preț de câteva zile și nopți,
s-a țesut în juru-mi, prinzându-mă într-o plasă din care nu am vrut să ies prea repede.
Neiubit de nimeni, băiatul, care își zice
Kafka Tamura, poartă în spate blestemul tatălui, un celebru sculptor,
atins în tinerețe de un trăsnet,”îți vei omorî tatăl, te vei culca cu
mama și cu sora ta„.
Profeția asta este îngropată în el ca un
mecanism, acel mecanism din „Coloana penitenciară” a lui Kafka despre
care, Oshima, un alt personaj important al cărții, tipul ”femeie- bărbat”, care îl va ajuta în inițiere,îi va spune că este”mai viu ca nimeni altul în situația în
care suntem,vorbind nu despre ea, ci arătând detaliile
mecanismului...„
Sfătuit de „băiatul cu numele Corbul„, acea parte
neguroasă din sine, care îl apasă ca o mlaștină, moștenită patern
prin ADN, tânărul fuge de acasă, (kafka înseamnă corb)chiar când ar fi
trebuit să împlinească cincisprezece ani, ziua în care foștii lui colegi mergeau la școală. Știe încotro va merge, s-a pregătit bine, a ales
ca refugiu, nu știe pentru câtă vreme,biblioteca particulară Komura,
din Takamatsu „e posibil să-mi schimb programul pe parcurs”îi va spune
el Sakurei, fata cu cercei, ca de fructe, despre care crede că ar
putea fi sora lui.
Tânăra coafeză este, dacă ar fi să mă gândesc la un
basm, primul suflet recuperator în acest lung drum al inițierii și al
descoperirii de sine, relația lui cu ea însemnând, cumva, o fază
tranzitorie a blestemului patern .
Nu pare deloc
întâmplătoare introducerea în roman a unui episod petrecut în 1946,
consemnat de Secția de Informații a armatei americane, când se menționează că trecerea unui OZN pe deasupra unei păduri,din preajma
localității XXX, în 1944, a avut ca urmare leșinul unei întregi clase
de copii, aflați cu profesoara lor într-o drumeție.Treptat, copiii
și-au revenit, cu excepția lui Satoru Nakata.
Între
cele două personaje, tânărul Kafka și bătrânelul Nakata, golit total
mental în urma evenimentului amintit, înzestrat însă cu niște
capacități supranaturale de a vorbi cu pisicile și a anticipa
fenomene catastrofale: ploi cu pești și cu lipitori, există o fel
de ciudată legătură:cei doi se învârt într-un cerc cuprins între
„poarta/piatra de intrare/ poarta de ieșire, între două neanturi,ca în
mijlocul unei furtuni violente de nisipuri.
Realitate și
fabulos, sau lumea de aici și cea de dincolo, liant între ele fiind visul.
Nakata „este prost și nu are ținere de minte„, el doar merge, mânat de o forță
puternică.
În acest labirint se afundă adolescentul Kafka .
Tânărul
și bătrânul se caută unul pe altul, ca două fețe ale aceleiași oglinzi, se
caută și nu se întâlnesc niciodată în această fascinantă călătorie
terestră și astrală, trăiesc, cumva, unul prin celălalt. Poate prin reincarnare. Ca și cele două Saeki,una de cincisprezece ani, căreia i
s-a ucis fericirea, odată cu moartea iubitului, cealaltă, eleganta,
rafinata, doamnă Saeki cu care tânărul Kafka va face amor în câteva
rânduri.
Hipnotizat, Nakata îl omoară pe sculptor, în
ipostaza unui straniu ucigător de pisici, cu ale căror inimi acela se hrănea, în vreme ce, departe,fiul fugar,după niște grele ore de
zbucium, revenit din transă, are tricoul îmbibat de sânge, sânge
real.
Aceste două personaje se compensează într-un fel:
unul este trecutul, ideal strivit poate de ororile războiului, celălalt este
prezentul; tinerețe, lecturi intense, muzică profundă, pictură,
dorința de a-și depăși temerile provocate de misticism,
nevăzut/necunoscut, zone interzise, sex, (prea multe scene
explicitate) neiubire și abandon, trecere , ca în basme, dincolo de un
anume prag.
Cât privește prima parte a blestemului
patern, Kafka o va trăi prin întâlnirea cu misterioasa doamnă
Saeki,imagine dublă, femeie- copil,frumoasă, fragilă, dar puternică,
artistă, autoare a unei opere care, paradoxal, o va arde bătrânul Sakata, ajutat de un prieten, simpaticul șofer Hoshino „Am scris tot
ce era de scris, acum nu mai am nevoie de ele, dar nici nu vreau să le
citească altcineva...prin urmare , aș vrea să le duceți undeva și să le
ardeți în întregime„.
Nakata aduce moarte, moartea doamnei Saeki, dar și a sa.De fapt,
trecutul-dureros și întunecat- trebuie să moară.
El moare în somn, fără remușcări, fără spaime. Doamna Saeki se stinge discret, cu
capul pe masa ei de lucru, nu înainte de a-și fi scris testamentul: Oshima, bărbatul/femeie, primește stiloul ei, Mont Blanc, lui Kafka i-a
lăsat amintire tabloul din bibliotecă, „Kafka pe malul mării”.
„Doar
ai fost acolo. Iar eu stăteam lângă tine și te priveam, demult, pe
malul mării. Bătea vântul, pe cer pluteau nori albi și era mereu
vară”.
„Degetele ei se agață de peretele timpului”
- Sunteți mama mea?
-Ar trebui să știi deja răspunsul.„
„Mamă, spui tu, te iert. Apoi ceva înghețat din inima ta trosnește.„
Lumea asta și lumea cealaltă, sacră, unde timpul nu mai contează, mit și blestem, curaj, sport și multă lectură, muzică, hipnoză, poduri și punți,
oniric, verde, albastru și întuneric, soldați, disciplină,(ne)iubire, modern-KFS, ficțiune, durere, spaime și sex, sânge și răni, trenuri și gări, corbul, marea
și Kafka.
Într-un fel, fiul rătăcitor, corb și călător
într-o lume complicată, reală și fabuloasă, cu rănile cicatrizate,”purtând multe teorii„ se va întoarce în casa mare și goală
din Nogata.
”Mai întâi merg la poliție și le explic toată situația, pentru că altfel ar însemna să fug toată viața de ei. Apoi, cred că mă întorc la școală.”
”Se pare că te-ai maturizat... toți continuăm să pierdem lucruri importante, ocazii importante, posibilități, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce înseamnă să trăiești. Dar în capul nostru-cred că în cap-există o mică încăpere în care păstrăm aceste amintiri.
Arată ca rafturile unei biblioteci....„