marți, 26 iulie 2022

”Pentru a fi o ființă umană completă,

 oricine trebuie să aibă de a face atât cu bunici cât și cu nepoți.„ Margaret Mead,

Margaret Mead este unul dintre cei mai renumiți antropologi ai tuturor timpurilor, ea contribuind atât la dezvoltarea acestei discipline cât și la instituționalizarea acesteia.


Aflu cu  ceva întîrziere că multe țări au ales să  numească cea de-a patra duminică din „cuptor„ sau  ziua de 26 iulie, zi în care liturghia catolică îi comemorează peSânt Ioachim și pe Sânta Ana, părinții Fecioarei  Maria, prin urmare, bunicii lui Isus,  Ziua  bunicilor.


Oricare ar fi acea zi, eu mă înclin, cu mult respect și cu o  duioasă  recunoștință, în fața icoanei bunicilor mei!

Nu știu câtă școală învățaseră bunicii mei  și bunicile mele.
Talițu era un fel de pădurar. 
 Eram în clasa I.Într-o zi de toamnă frumoasă, mama  îmi pregătise masa pentru lecții, sub gutuiul din curte. 
Ea, cu treburile.
 Eu, cu bastonașele.
 Mă chinuiau îngrozitor.  Nu voiau cu  niciun chip  să  încapă în  căsuțele caietului de caligrafie. Unul mai strâmb decât altul.  
Plângeam, chinuindu-mă.
  Bunicul a  venit  de la zăvoi. Avea un baston ciolplit de el, cred că din lemn de corn- alb,   potrivit de gros. 
Îl purta  pe  unul din brațe.
 Cred  că  mi-a  auzit scâncetele, o fi văzut și neputința mea; s-a gândit el cu mintea lui de om  bătrân, și  a pus  bastonul  pe masă, alături de caietul meu.Cu mâna dreaptă, mi-a mângâiat creștetul.
  Văd cu ochii sufletului bastonașele  aliniindu-se cuminți în caietul meu.
 Adia ușor vântul, mirosea  a frunze de gutui  și a încredere!

 Într-o zi de vară, eram cu talițu  la unul dintre loturile noastre, de la pădurea Pintenoiaca
Dintr-odată,cerul a început să slobozească tunete. 
 Brusc, a început o ploaie  puternică.
  Talițu purta mereu, la el, un pulover  tricotat.
  M-a ascuns sub burta  văcuței.  
Văcuței i-a pus pe spate puloverul de lână.

Am multe amintiri în minte și în suflet cu cele trei perechi de bunici, pentru  că așa a fost să fie!
 De la  măicuța, soția lui talițu, păstrez  imaginea rochiței  de mătase„ toarsă” din gogoșile viermilor hrăniți cu frunze de dud! și Targul -Titului, cu  noi două, la „ciocu-cu-norocu. 
Am câștigat atunci  prima mea păpușă cu  pantofiori eleganți  și cu rochiță roșie!
S-au rătăcit  lucrușoarele bunicilor:medalii de pe front, două icoane dragi, lada de zestre a măicuței, cu barișuri, zăbranice, tulpane și „dres„ de obraz.
S-a  pierdut și  cavalul lui talițu.
   Rostuite în cămăruțe de suflet, stau  amintirile!

Maica Fănica era aprigă. înaltă, dreaptă, cu ochi albaștri, fustă  neagră cu melcișori și   bluză  pătrată  în dreptul gâtului.
 Acolo, ascundea ea, în zilele de vară, cu  un fel de cochetărie, firul de busuioc!

„De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte...„
Șt. O Iosif

„Tale „era tatăl mamei:toată viața fusese ceferist. Adoram ceasul lui deșteptător, cu un fel de  clopoțel deasupra.
Făcea naveta, pe  jos,indiferent de vreme, de la Ziduri, la Titu.
Din leafa lui  de ceferist, a cumpărat  ilice de catifea, broboade de cașmir,rochii , pantofi și  câțiva cocoșei de aur, câte o ladă de zestre și câte o bucată de pământ  pentru fiecare fată. 
Celor trei fii , Marin, Bălașu și Aurică, le făcuse, la un croitor, paltoane de stofă bleumarin ( din mantalele  primite de la serviciu).  
Pentru tustrei, a cumpărat terenuri de casă în Ziduri.
  Îmi plec fruntea, în amintirea bunicilor mei dragi!💓

perspective

26 iulie  ar fi Ziua bunicilor!

Dacă te supără căldura asta/ prețurile/ lumea etc...
poate vrei o pară (nu chiar)mălăiață!😀

Călătoream cu avionul spre o destinație care-mi plăcea mult. Doamna de lângă mine era cam de vârsta mea, așa că , ușor, ușor, mai zice dumneai, răspund eu ...și tot așa.
Bunicuțe.
Fostă judecător în capitala noastră, mulți ani, doamna era foarte fericită când fiica ei, tot judecător, o implica în supravegherea puștiului dintr-a VIII-a.

„Într-o zi, mă sună nepotul ; a trecut la ”Neamul Șoimăreștilor„ și nu are cartea.
Fericită, alerg la librărie ( să nu-i dau o carte veche), cumpăr romanul și, într-un suflet, mă prezint la datorie
Nepotul se uită la mine, se uită la carte.

_ Hai, măi buni, ce dracu.?
Ți-am spus că am nevoie de un capitol.
Și tu vii cu o carte întreagă...„

joi, 21 iulie 2022

Rareori, răsar în calea ta

ta niște lanterne vii. Îți luminează  calea.

Să obții gradulI, momentul cel mai importantal formării tale, ca om al școlii, în anii de dinaintea lui  89, oricare ți-ar fi fost specialitatea, nu era deloc ceva  simplu.
  Nu știu cum s-a întâmplat ca lucrarea mea ” Contribuții  critice  cu privire  la locul și rolul lui Ion Pillat în evoluția  literaturii și culturii românești; necesitatea prezenței lui  în programele analitice și în manualele școlare„,să fie condusă de către profesor-doctor,
 Ion Dodu  Bălan.


 Mă  pasiona  opera lui Ion Pillat, nepotul Brătienilor, trăisem  cu tristețe, la  Florica, întâlnirea  cu fostul  elegant conac  boieresc, devenit  loc pentru depozitarea  cerealelor gospodăriei de partid, mă plimbasem însoțită de ochiul  vigilent  al milițianului- paznic, prin  parcul ajuns în paragină, văzusem bisericuța  cu geamuri sparte și-mi imaginasem, lunecând printre  lanuri de  grâu,  berlina din care coborâse, cândva,  grațioasa Calyopi.

 Domnul profesor  m-a primit în două sâmbete, înainte de inspecția finală, care  avea loc la capătul a doi ani..
 În Biblioteca  dumnealui, în care  vorba cuiva, puteai întoarce o „ Dacia”, pe rafturi, pe  jos, se înghesuiau mii de cărți, într-o dezordine, cumva organizată, reviste, manuscrise, notițe, fotografii. 
Cine să se fi gândit, în anii aceia, la computer?
La inspecția specială, Ion Dodu Bălan a venit însoțit de o altă  mare valoare universitară a acelor ani. Ion Popescu, autorul manualelor  de Limba Română, pentru clasele a  VII-a și a VIII-a.

Inspecția pentru obținerea gradului I- mare, mare sărbătoare!
Emoții,energie creatoare,  teamă  și multă, multă muncă!
Din ultimele  bănci ale claselor în care mi-am desfășurat cele patru ore, două de literatură, două de gramatică,cei doi profesori, ca niște  școlari  cuminți cu părul nins,  îmi transmiteau trăiri extraordinare, niciun pic de teamă. Un fel de  bucurie de a spune și a crea momente la care nu mă gândisem niciodată.
Trăirile mele le-au preluat  și copiii:se întreceau să răspundă atât de frumos, atât de îndrăzneț, de atent.

Cum să uit că, la discuția cu membrii catedrei,moment care a încheiat evenimentul,  profesorul Ion Dodu  Bălan  ne-a  spus, mie și colegilor mei, că și-ar dori să fiu profesoara fetelor  sale?
Sau că profesorul Ion Popescu și-a încheiat pledoaria cu o întrebare  care mi-a rămas în suflet. „ați terminat  facultatea la Universitatea  Craiova,  însă nu știu de ce, în  stilul dumneavoastră,de profesoară, „l-am revăzut” pe fostul meu  coleg de facultate, Marin Z. Mocanu„proaspăt întors de la Sorbona„?

Au trecut de atunci mulți ani.
Poezia lui Ion Pillat se studiază în gimnaziu, excepționalul  profesor  de LRC, Marin Z  Mocanu, își odihnește strădania sub o cruce albă, „musafirii „mei din acea zi își vor fi continuând   vocația printre stele...
 Eu păstrez frumusețea unor duioase clipe unice, care, în acel început de iarnă, mi-au  adus niște  neprețuite daruri.
Ca niște luminițe într-o constelație de suflet!

vineri, 15 iulie 2022

”O fi existat Atlantida?„

 Nu știu dacă ți s-a întâmplat  să abandonezi lectura vreunei cărți.

În ce mă privește, rareori, las lucru
rile  baltă.
 Ei bine, am cumpărat, anul trecut,  cinci cărți, în aceeași zi. Într-o lună, am citit  patru.  Pe cea de-a cincea o deschisesem de mai multe ori.
”Tropicul  Capricornului”, de Henry Miller.1940.
Îmi era  cunoscut doar numele.
 După primele douăzeci de pagini, pur și simplu, am aruncat-o, nu la gunoi,ci undeva  să n-o mai văd. Din când în când, mă gândeam;măi, cum pot unii să spună că această carte este o capodoperă?  Să-mi fi pierdut eu( total) legătura cu  literatura ( foarte ) modernă?

Așa că  iar am mai citit vreo cincizeci de pagini:
fixații sexuale, un Univers  în care omul este bolnav de când vine pe lume, fără vreo șansă de  însănătoșire.
 Sexul este, în viziunea lui Miller, ceea ce îl ține legat de  viață, sex oriunde, oricum, cu oricine, oricât.
 Și mâncarea obținută de cele mai multe ori printr-un fel de furt, de la prieteni, cunoștințe, amante, soție.
   Am renunțat la lectură de mai multe ori.
 Totuși, îmi ziceam, de fiecare dată că ceva trebuie să aflu- o fi vorba despre estetica urâtului (atât de urât)?
Aș!
 Este o urâțire a tot ce poate fi uman.
Am numărat de câteva ori câte pagini ar mai fi până la  ultima.
Și mă întrebam:de ce a ținut morțiș omul ăsta  să-și  scrie/ descrie simțurile, trăirile atât de întunecate?
Lumea nu poate fi (doar) așa cum o percepe el:
prostituție și prostituare,  sărăcie, crimă, nebunie, mizerie, umor macabru ,pesimism ajuns la extrem,, perpetuu spectacol grotesc, imoralitate, demență, complicații voite, societatea  ca un  abator mizerabil,  femeia- nici nu vrei să știi ce  devine  ea în mâna autorului.
 Viața ca o pedeapsă.
 Lumea ca un cancer care se înghite pe sine.

Am tot căutat  un firicel de lumină în viziunea  autorului, povestitor/personaj, critic/ filozof/ actor, la urma urmei.
 Da!
Ceva/ ceva  am găsit. în adolescență a iubit și el, ca orice tânăr normal; a iubit  o fată, se plimba zile întregi prin fața casei ei, doar doar o va zări, și-l va zări și ea.
 Nu i-a spus niciodată că o iubește, deși, iată, recunoaște  la anii maturității ( în mijlocul  mlaștinii în care se scaldă).
A lăsat-o să se mărite cu altul,  chiar dacă știa că va fi nefericită.
Și, pe la pagina 320  ( cartea numără 326) , un vis:”Da, vine în toată plinătatea ei, cu pânzele sus, ochii strălucind. Pentru prima oară, observ ce ținută are. Înaintează ca o pasăre, o pasăre umană învelită într-o blană. Motorul  e ambalat, aș vrea să strig, să scot un chiot care ar face întreaga omenire să-și ciulească urechile.
 Ce mers!
 Nu e mers, e o alunecare. Înaltă,  maiestuoasă, cu trupul plin, perfect stăpână pe sine, desăică fumul și muzica de   jazz și strălucirea roșie a luminilor, asemenea reginei mamă a tuturor târfelor din babilon.
 Toate  acestea  se întâmplă în colț, pe Broadway, acesta  este New  York, aceasta este America.
Ea e o Americă ambulantă, înaripată și sexuată.
Ea este  LUBET, abominabilul și sublimul- cu o tentă de acid hidrocloric, de nitroglicerină, de laudanum și pulbere de  onix.
Posedă opulență și  magnificență, e însăși America, dreaptă sau nedreaptă, cu oceanul  de o parte  și de alta.„

 Eu nu ți-aș spune să citești cartea asta, nici pe celelalte pe care le-a scris Henry Miller.
Este treaba ta.
 Mă întreb, totuși. cui folosește acestă antispecie literară?
  Și de ce  unii  spun că această  neagră confesiune ar fi o capodoperă? 
p.s. când vei da de ea, te rog să-mi spui  dacă  o citești. 
Sau poate  că ai citit-o, deja?

joi, 14 iulie 2022

povestea ochilor albaștri

Trecuse în clasa a X-a. La cel mai tare colegiu din oraș, clasa de informatică.

Printre multele ore de mate/ info și de lecturi din Emil Cioran, pe care și eu l-am citit atunci, cu voluptate, ca să țin pasul cu al meu fiu rebel, el își găsea vreme pentru pictură, dar și pentru chitară.
Prin clasele mici, învățase ceva/ ceva cu o doamnă mărunțică, foarte 
simpatică, singura care accepta să-și pregătească doritorii la ei acasă.
Fugiseră câțiva ani de la „ Moș Crăciun cu plete dalbe”, așa că repertoriul chitaristului a cunoscut transformări vizibile.
Făcea schimb de partituri cu diverși colegi, prieteni, cunoscători.

 Aveam voie doar să trag cu urechea, spectacolele jucându-se în camera lui. Zăvorâtă. 
( pe dinăuntru, bineînțeles)
Într-o zi, pe ușă, a apărut un afiș:
„ 10 lei pentru fiecare piesă ascultată”!
M-am înscris, am plătit biletul, am ascultat, aș tot fi ascultat...
Un coleg de gimnaziu i-a împrumutat o partitură, iar am tras cu urechea, chiar îmi plăcea romanța.
„Călugărul din vechiul schit„ .
În serile acelea de toamnă au crescut substanțial încasările, pentru că eram o spectatoare fidelă.//

În colțul ei  de lângă fereastră, cuminte, chitara incompletă de ceva timp, așteaptă, ca și mine, un concert.

miercuri, 6 iulie 2022

când ajungi la ultima pagină

”Oamenii  sunt mult prea preocupați de propriile persoane, ca să  se gândească serios la ce este corect.”,
Haruki Murakami

 

sâmbătă, 2 iulie 2022

fără titlu

Suntem o specie imperfectă.
 

( mic dejun acasă)

 Nu știu cum a fost ziua  ta de ieri, a mea nu a fost deloc  bună, așa că, aseară, la  culcare, m-am dus  cu gândul că  mă voi răsfăța la micul dejun.

   În urmă cu câteva zile, ne-a părăsit un  actor renumit.  Într-un interviu, povestea , cu mare  delicatețe, cum își răsfăța el soția, care i-a fost suflet/ pereche.
  Cum?
 Oferindu-i , adesea, un mic dejun special. 💓
 Cu ouă ochiuri- Gorbaciov.
 De ce le-o fi numit așa, nu am idee ( l-am văzut în niște poze  pe  domnul rus,  am văzut-o și pe Doamna  dumnealui, jos pălăria!).
Bun, așadar, micul dejun.
 Se iau două felii de pâine ( pentru o persoană)- ar trebui să fie  măricele ( eu  consum pâine neagră gata  tăiată, așa că feliile sunt mai sărăcuțe),se dau  cu unt, apoi  se prăjesc. 
 Știu!  nu   mănânci prăjeli, nici eu, dar am o tigaie smălțuită. 
Poate ai și tu.
Pui frumușel  pâinea  rumenită (pe ambele fețe) pe farfurie, apoi, cu un pahar, decupezi mijlocul, ca la gogoși.
Bine?
Pregătești ouăle-ochiuri,  două pentru  fiecare  ar fi   de ajuns, apoi le încadrezi cu dragoste, cu grijă și ce mai ai  în spațiul decupat.
Bine?
Alături, fiindcă este vară, iulie,  pui frumușel salata. 
  Cu ce ai, din ce ai.
Astăzi  nu am vrut cafea, așa că  am  zis  să pregătesc o ciocolată.
  Am nimerit scorțișoară.
  Nu-i  bai!
 A fost delicioasă!

 Să-mi spui dacă ți-ai surprins  comesean(a)(ul)!