marți, 30 iulie 2024

a rămâne tu însuți


 Sunt dimineți line, de după seri extraordinare, sunt zile cu încercări și prea puține reușite, sunt zile fierbinți, obositoare, dar și clipe extraordinare.

Poți alege; te plângi întruna, te războiești cu potrivnicii, te uiți la o floare, urmărești zborul neobosit al unei săgeți înaripate...
Viața este frumoasă oricum!😘

vineri, 26 iulie 2024

de ziua lor,

a bunicilor,cât le numără poștașu-n palmă?😅


Când frigea arșița, rareori, femeia
de la  țară, care își scotea  pâinea  de-o zi cu palmele, își permite luxul de a sta la umbră.

O văd cu ochii minții, cu sufletul, cu amintirea.
 Adesea, duminică spre seară, când toate au fost puse la locul lor, găsea și ea un bob zăbavă.
Sub vișin. Sau pe băncuța de la poartă.

  Brusc, o năpădesc grijile.

Mâine are  multe treburi, așa că fuge în câmp,să aducă hrană  pentru animale. 

Era  duminică, sunt  niște ani, când le-am zărit pe femeile din imagine, pe ” linia  morii”.

  Știi? mă  gândesc așa, și  mă întreb, mai cu seamă: când își votează pensiile acelea uriașe( nu spun la  cine  mă refer, că știi și tu destul de  bine) ,chiar nu le trece prin gând că, măcar, din  goana  bolidului, într-o  zi topită de vipie, vor fi  văzut  în câmp câte o mogâldeață  vie săpând  porumbul?

sâmbătă, 20 iulie 2024

despre sensibilități sociale

 Se zice că un  gânditor antic ar fi spus că dacă ai o grădină și o bibliotecă te poți considera  bogat.

  Ceva mai târziu, altcineva ar fi dorit  ca săptămânii  să i se adauge încă o zi, o zi pentru  citit.


  Căutând  ceva, am  dat peste una dintre primele mele cărți, pe care am  cumpărat-o de la  magazinul nostru sătesc.  
  Poartă numărul 17, deci  altele  mă bucuraseră înaintea ei.
Îmi amintesc:” Palatul de argint”, ”Nuielușa de alun„, primite în dar  de la  cea  mai iubită mătușă, vânzătoare într-o librărie  bucureșteană.
 În magazinul micuț de pe lângă școală,alături de  bidoane  cu gaz lampant, pânzeturi și ațe, cuie, săpun,stambă, penițe, creioane, bomboane, sare, ulei,  pantofi, elastic , ace de cusut,marmeladă, finet, diftină, coli, scrobeală, drojdie,biscuiți, caiete, sticla mare albastră, cu miros  inconfundabil,  din care vânzătorul  turna  cerneală în călimara  cumpărătorului,într-un colț, se adunau frumos, după mărime, cărți.
  Le puteai cumpăra  cu  bani sau în schimbul  câtorva ouă de  găină.
O carte- 5 lei, „Editura  Tineretului„, colecția” Povestind copiilor„.1961.
   M-am gândit la  ziua aceea de iarnă, când am cumpărat, pe  lângă sugativă, toc , câteva penițe și o călimară plină,  o carte.
   În sufletul meu de copil  a fost sărbătoare!
  Cum se vor fi schimbat atât de  grav timpurile/  atitudinea  copiilor și a adulților, astfel încât , atât de înstăriți fiind, să  deteste cartea?
  Crede-mă, te cred și eu  dacă  gândești cam la fel, nu  am pic de ipocrizie-  cartea este o minune!
  Cititul esteo bogăție, nu pentru că așa a zis  cronicarul„ Că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.”
  Am, așa, în suflet, o speranță, că lumea, copiii, se vor întoarce către lectură, către lumina din cărți!
  

chiar crezi

  că-l poți face pe altul să simtă ce simți tu?

Într-un fel, cred că toți emigrăm/imigrăm.

Fugim cu gândul, cu sufletul, aspirăm virtual către ceea ce numim, și poate că niciodată nu vom întâlni-sufletul/pereche, renunțând chiar la sine, nu-i așa?
Știi ce cred ? că toți ducem în noi nostalgii...
Ceea ce visez eu, ce visezi tu, nimeni altul nu poate vedea, nimeni altul nu poate avea eternitatea clipei...
”Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...”
Ion Minulescu

vineri, 19 iulie 2024

rațiunea, ca un alt fel de a revedea

 povești pentru prieteni

Gândurile sunt cel mai onest și devotat prieten- ele te poartă cât ai clipi din ochi  în locuri  pe care le-ai adunat  în colțișoare tainice de suflet, te mângâie  când  dau  buluc întrebările.Cred  că doar lăsându-te lor, poți transcede spații și timpuri trecute. 

Au fugit  zece ani...parcă a fost ieri
la Puțu-cu-salcia💖
Leneșă, amiaza își cerne, în felul ei, povestea: foșnete prin lanuri, speriate urechiușe  de iepure scăpat de sub grija mamei, clete și răzoare, iarbă în smocuri, floarea- soarelui zâmbind  pe sub  boruri, tulpini de mușețel, un măr pădureț cu  bumbișori ascunși printre frunze. Soarele arde în raze piezișe, foșnesc amăgitor foile pe jumătate uscate ale porumburilor dinspre Obște. Nu se distinge decât  galben-auriul  lanurilor.

Și înfiorarea abia simțită a firii. 
Vin dinspre Lot femei cu seceri pe umăr,basmale înflorate, trase pe frunte, brațe pârjolite de soare.
Prima sosită  prinde lumânarea puțului, se aude atingerea apei ca gheața, femeile își potolesc rând pe rând setea, chicotesc, stropi mari le udă părul, fustele, picioarele.

Clipa prinde mers divin!
Sfârșit de vară, al câtor veri laolaltă!
Câți ani să fie?
Nu știu.
Și dacă aș ști...
Mătușa mea se mișcă greu, îmi reproșez că am scos-o din casă  la ora amiezii,( lasă, fata mea, că voiam să văd și eu porumbul..) poate era mai bine să fi venit de dimineață, nu! vine imediat gândul- ai vrut să   vezi ce-a mai rămas din visul de copil.
Puțu-cu-salcia!
Plecări și sosiri.
Nu știi nici scopul, nu știi nici drumul, nu știi nimic.
Pleci. 
Și când peste ani revii, găsești alte lucruri, alt suflet  le simte. 
Rătăcire de-o clipă în auriul amiezii...
Într-un început de toamnă, mătușa a uitat toate drumurile...s-a stins încet, luând cu ea o pagină dintr-o lume luminată de povești frumoase.😘

marți, 16 iulie 2024

clipa și cheile ei

  povești pentru prieteni💗

Se întâmpla în 2003.
Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.
Italia.
Pompeiul figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .
La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.
Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.
I-am furat o frunză, o păstrez undeva, printre fel și fel de nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.
Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite de foc, tufe de trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer. Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit.
Case, străzi, ateliere, prăvălii. Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,

trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.
Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În mijlocul mării, mereu amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .
Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămîna în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini. Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care de-a lungul vremii a erupt de multe ori. Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater. Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare statură de colos.
Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.
Vulcanii!
În clasa a IX-a, lecțiile de geografică fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute.
Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar cu un fel de magie.
Au trecut anii. Ne fură vraja mării. Și albastrul nesfârșit al cerului. Și atâtea frumuseți ale Terrei.
Timpul șterge spaimele. Sau doar le acoperă.
În adâncuri, clocotește focul.
Pământul își continuă mișcarea.
Clipa are multe chei.😘

sâmbătă, 13 iulie 2024

A retrăi amintirile

  cu intensitatea bucuriei de a fi văzut locuri încărcate de frumusețe.

treceri colorate

(povești pentru prieteni)😊
De prin locurile unde Dumnezeu m-a ajutat să-mi port pașii, am cules obiecte dragi, care, peste ani, să-mi aminteasca emoția resimțită într-o vreme.
De la Săpânța, mi-am cumpărat o băsmăluță. Pe fondul ei verde, se adună buchețele de cireșe, dar și stropi de albastru.
Albastrul este revărsarea , parcă vie, care mi-a atras privirea de cum am pășit pragul celui mei neobișnuit cimitir.
Ceva din infinitul celest, un alt ceva din nemărginirea mărilor, rece, profund, imaterial.
Așa am văzut eu, într-o vară nu prea îndepărtată, poezia veselă și tristă a cimitirului de la Săpânța.
Albastrul seamănă reverie, calmează, fără a tonifica, eliberează tensiuni.
Are ceva care vine de dincolo de lume; din cer și din ape.
Câtă filozofie stă ascunsă în acest neobișnuit albastru de Săpânța, o fi știut, poate, în urmă cu aproape un secol, doar săteanul Stan Ioan Petruș, devenit sculptor, poet și pictor.
O fi vrut el să dea, cumva, o altă reprezentare vieții ca ne-viață? o fi văzut și el, precum odinioară dacii, doar latura netragică a morții?
Într-un fel, noi, toți, suntem filozofi, pentru că avem o anumită atitudine față de viață și față de pierderea ei-momentul cel mai tragic- din care omul ar trebui să învețe cât de prețioasă este viața.

Undeva, sus de tot, în nordul țării, acolo unde localnicilor le place să spună că se agață harta în cui, cimitirul de la Săpânța, unic în felul său de a se arăta ochiului și sufletului celui venit să vadă altceva decât era obișnuit să vadă, pare o eternă grădină înflorită, presărată cu sute de cruci, vopsite în albastru, stropit cu galben,roșu, alb și verde.

Într-o comunitate sătească, oamenii se știu cu toate ale lor, bune și rele. Se cunosc gospodarii, femeile harnice, dar și cele îndărătnice, lumea îi știe pe bărbații trândavi, pe iubăreți, află în care familii nora și soacra se gâlcevesc toată viața, cum ginerele nu prea o are la suflet pe mama soției lui....
Și dacă, toate acestea se știu, atunci când firul aței se rupe, într-un concentrat ironic epitaf, fiecăruia i se scrijelește pe crucea colorată, un fel de autobiografie, în versuri a căror tonalitate diferă de la o situație la alta. Sub un mic basorelief care înfățișează esența vieții celui plecat la ceruri.
Scurt curs de filozofie asupra morții- nu spaimă, nu durere, ci un echilibru greu de înțeles .
Un sens al trecerii prin viață: ironic, modest, spectaculos sau cuminte , fie el sau ea -Pop ori Stan- cioban , șofer, pădurar, cioplitor, dascăl, croitoreasă ori gospodină.
Curioși, străinii de loc se plimbă printre cruci, citesc, se minunează, rămân cu întrebări pentru care nimeni nu are răspunsuri.

Dincolo de drum, viața își are cursul ei, asemenea izvorașului care-și duce șopotul paralel cu drumul- femei de toate vârstele, cu obraji bucălați, purtând fuste înfoiate, lăsând să se vadă genunchii,te îmbie să cumperi basmale și ii, clopuri și fluierașe, farfurii colorate, chei și iconițe, dulceață și cașcaval, perne și sticle în care doar meșterii știu cum se ascunde câte o mănăstire în miniatură, împletituri și ilustrate...
”Aici eu mă odihnesc
Şteţca Anuţa mă numesc
Pînam trăit în viaţă
Am făcut frumoasă straiţă
Cu baier frumos şi lat
La cîţi feciori îs în sat
Am făcut lucru pe plac
Toate astea le lăsai
La 76 de ani.."
Aici eu mă hodinesc
Pop Ileana ma numesc
Tanara m-am maritat
Si bun barbat miam luat
Dar nu am avut noroc
Sa traiesc cu el deloc
Doi copii avui pe lume
Unul l-am luat cu mine
Si lumea o lasai la 25 de ani."
"Aici eu ma hodinesc
Si Pop Toader ma numesc
Drag mi-a fost clanitaru
Si tuica din paharu
Catam trait pe pamant
Tot la asta mam gandit
Sa am ce bea si minca
Din clanitar acinta
Dar am avut si nacaz
Ca vaduv am ramas
Si va cint cu veselie
Nu va cint asa ca mie."
"Pe lume cit trait eu
Ma rugam lui Dumnezeu
Sa traiasca calu meu
Si sa ne fere de rau.
Aici hodineste raposatu
Stan Grigore lu
Ionu Diacului.
A trait 64 de ani."
~~Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Îi arăi cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Cei care citiţi aici
Ca mine să nu pătiţi
Soacră bună vă găsiţi
Cu ea bine să trăiţi„.

miercuri, 10 iulie 2024

când timpul pictează clipa

 Au trecut câțiva ani...fb are grijă să-mi readucă aminte
cât de spectaculoase locuri avem.

Delta Dunării!


Amintindu-mi, reconstruiesc un prezent.
Un prezent al bucuriei de a răscoli tandru în suflet.
( povești pentru prieteni)
Dunărea ne primește cu ale ei ferestre larg deschise: sălcii pletoase, cu lungi gene de ramuri,proaspăt pieptănate, cărărui printre arbori, păsări și pescari, valuri verzi și albastre, pescăruși, pelicani și egrete, zbor răpăit și pescari cu brațe vânjoase, fâlfâit alb în dans de fire fragile, rațe negre, la sfat, șopot de valuri, mereu gânditoare, raze piezișe în stuf fremătând, șuvoi de mirare pe figuri, crengi în forme ciudate, tineri și vârstnici cuprinși de uimire, prinț trist, cu platoșă alb argintie, nufărul domn în palat de verde lucios.
Împărăție de ape!
Covoare de nuferi albi și galbeni, stoluri de păsări, zăvoaie de sălcii, pâlcuri de flori liliachii,pânză verde/albastră, soare plăcut, bărci și pescari, căsuțe sărăcăcioase, plase și semne în ochiuri de apă, știuci și pelicani, bibani și carași, Dunărea- împletire de ape în muzică de valuri,bolți de verdeață și locuri cu ghindă și evantaie de rugi și ferigi către dune, dâmburi vălurite, cu ale lor nisipuri fierbinți, ghirlande mătăsoase, povești fără vorbe, când locul va fi fost o mare albastră.

Drum verde printre covoare de nuferi, sălcii spălându-și pletele în ochiuri de apă, întinderi de ape purtând în spate povestea Dunării, o duce în dar mării.
Miracolul foamei apei de Apă.
Sta să apună soarele, fluviul își murmura tălăzuirea când verde , când argintie, zburau pelicani și pescăruși, treceau bărci și câteva vaporașe ...

https://www.youtube.com/watch?v=gxv5OctXszg

marți, 9 iulie 2024

cum să-i prinzi săgeții zborul?

Rareori- oricum, de întâmplat mi se întâmplă- să mă trezesc cu noaptea în cap; un vis ciudat, niște gânduri rămase  fără  rezolvare  mă duc în fața ferestrei larg deschise.

Atâta verde crud, deși zilele  sunt toropitoare!

La ora asta,partea mea de oraș este un colț rupt de zgomotul urbei; în înalturi, păsări  mari, iuți, plecate din stufărișul de pe malul Argeșului, se întrec în elegante cercuri trasate de un nevăzut compas, dau câteva ocoluri rapide pe deasupra blocurilor, că abia le pot prinde cu ochiul, nicidecum  să le pot face o poză și, în fâlfâit discret, pleacă.

Mi-aș dori să  prind ceva din albul rotitor în gureșe note fără partitură!

Grijulie, ziua  începe în straie colorate.
Mi-e drag mersul ei de cochetă funcționară pudrându-și nasul din mers!



https://www.youtube.com/watch?v=iW51ZCcPNeQ

vineri, 5 iulie 2024

ca un feciorelnic zbor printre frunzare


Superbă, delicată ființă a pădurii, căutând luminiș, hrană și apă!
Omul nu este niciodată perfect ca ființă, pentru că el este vânător; ea este prada.
Zveltă, cu trup ca de zeiță, mereu temătoare, deprinsă cu pericolul și spaima ,căprioara este perfectă!
I-am zărit, pentru o clipă, privirea blândă în ochii mari, lunecând peste verdele din jur, la ceas de tihnă.
I-am zărit, pentru o clipă, privirea blândă în ochii mari, lunecând peste verdele din jur, la ceas de tihnă.
( în pădurea Trivale)
Și,fără să vreau, m-am gândit la dramaticul poem al lui Nicolae Labiș:🥲
„Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș...”

joi, 4 iulie 2024

taina lucrurilor mărinte

 ( povești pentru prieteni)

Nu vei găsi  nicio  filozofie în cele ce spun,  pentru  că nu încerc  nimic, eu doar cobor, pe spirala  gândurilor, într-o lume care  face parte din ființa mea.
 Pe la  cinci/șase ani,nopțile începutului de toamnă aveau un  tainic fel al lor: așteptare, dorință, bucurie, ceva care-mi revine adesea în minte. 
   De cu zori, mama pregătea săculețul cu mâncare pentru tata și câte ceva  de schimb. El rânduia în căruță sacii încărcați cu semințe de floarea-soarelui și ieșea din curte, dând  bice cailor.
 Știam că se duce la Corbii Ciungi, cale de vreo 10 km. Acolo era moara de ulei.
Se adunau  gospodari  din toate satele  cuprinse între  văile Argeșului și ale  Neajlovului.  Câteodată, dacă  nu era de așteptat, la rând  mai mult, se întorcea  acasă repede, adică după o zi și o noapte. Alteori,întârzia câteva zile.
  Așteptam  cu mare, mare nerăbdare tropotul  cunoscut al cailor.
În afară de uleiul din bidoane, tata aducea niște turtițe din mieji presați,unul lângă altul.
 Gustul acela  este undeva, într-un colț  de suflet.Ceva ca un alt suflet- sufletul lucrurilor mărunte  din a căror sumă sunt eu.
 Acolo văd clipirea albastră din ochii tatei, bucurându-se  cât de mult însemna pentru mine turtița uleioasă.

marți, 2 iulie 2024

in balanță

Clipa.
Clipele.
Ziua.
Zilele.
Uneori, totul pare perfect. Stelele par aliniate. E greu să crezi că poate exista atâta frumusețe.
Clipele curg. Diferit pentru fiecare.
Cât din ce simți, poți spune?
Cui (mai) folosește?
Este bine/corect/moral să-l înțelegi pe om, în loc să-l judeci?
Pentru el ?
Dar pentru tine?
p.s. există răspunsuri pentru toate întrebările?

https://www.youtube.com/watch?v=sjz6G7A6yvA

luni, 1 iulie 2024

trece lebăda ....

Uriașă virgulă naturală, Leman,cel mai mare lac  al Europei occidentale, traversat de la est la  vest de Ron,  a deschis seria  admirabilelor locuri văzute  în Elveția, la sfârșitul verii trecute.


De sub pălăria lui cu boruri largi, cerul trimite raze sfioase peste albastrul
unduitor al lacului..
Într-o  perfectă  armonie albastră, sunete și culori spălate răcoros își țes liniștea în  sticla amiezii.
Tace lacul, tăcuți sunt privitorii, din înalturi 
stăpânește solemn timpul. Din când în când, stoluri  repezi de păsări mari î
și tremură glasul  într-o complicată,  nescrisă partitură.
Printre ele, discrete pete albe repetă  baletul existențial pe limpezimea mișcătoare a lacului.
 Mute bibelouri, în perpetuu joc incert.
Lebedele!
Cel mai natural spectacol!
 L-am  luat așa, doar pentru mine.Tot ce  mă înconjoară- imensitatea albastră, când cerul coboară parcă sărutând luciul apei, ele, candide  vietăți dăltuite parcă  din puf  plutitor,  parcul,  aleile lui devin parte a unei stări  de nimic tulburată
Privindu-le mișcările   elegante, m-am gândit  la  o legendă , legenda lebedei.
O știi?
Dacă ai dispoziție și un pic de timp,  iat-o!
Așa  cum  am aflat-o și eu.

Zice-se  că într-un sătuc uitat de lume trăiau o femeie  foarte săracă și fetița ei, Lebăda. O copilă bună, de s-o pui la rană, cuminte, supusă și foarte frumoasă.Toată lumea o îndrăgea, iar cele două suflete, mama și fiica , trăiau una pentru cealaltă.
 Într-o toamnă rece, femeia cade la pat, lemne pentru foc nu aveau,  prin acoperișul casei vântul își făcea de cap, copila sufla în  pumnii ei fragili, îi punea apoi pe fruntea mamei, încercând s-o înzdrăvenească. 
Într-o dimineață,  după ce abia pusese geană pe geană, fata  se trezi lângă trupul înghețat al bunei sale mame.
 Și când disperarea o cuprinsese,  se ivi, neașteptat, norocul.Un gospodar înstărit o luă pe lângă casa lui.
 Zadarnic au încercat  străinii să-i fie aproape, fără dragostea mamei, fata se simțea tot mai singură.
 Într-una din zile, când ai casei plecaseră cu treburi, ea se furișa prin spatele grădinii, ieși în drumul care tăia pădurea și porni la drum întins. 

 Către seară,  obosită și înfometată, se opri să -și potolească măcar setea, sorbind din apa unui izvoraș.
 Ațipi, cu spatele rezemat de trunchiul unui  copac .
Nori negri se abăteau asupra pădurii, copacii se zvârcoleau,  frângându-și ramurile, fâșii galbene și roșii spintecau cerul.
  Speriată, cu hainele ude,  Lebăda  se trezește în mijlocul furtunii.Chipul mamei îi răsare în minte. În genunchi, cu ochii către cer, fata rostește tare ”Tatăl nostru”.
Ca prin minune, bolta se limpezește, fug tunetele, glasuri mii de păsări cuprind pădurea, și, de după coroana unui  stejar, se ivește cel mai frumos chip din câte văzuse Lebăda vreodată.
 Ce haine țesute cu aur, ce păr mătăsos, ce pantofiori  tiviți cu  străluciri scânteietoare!!
Pădurea toată părea vrăjită!
-Fată bună, eu sunt Zâna- Zorilor! Ți-am auzit rugăciunea, ți-am înțeles disperarea. Am venit să te ocrotesc.
 Pe dată se ivește o caleașcă  la care erau înhămați doi cai albi, zâna o așază pe copilă lângă ea, și pornesc pe deasupra pădurii în cel mai nebunesc și frumos zbor, la capătul căruia, din  porunca zânei, Lebăda primește haine și încălțări scumpe,  casă și  servitori. Și , mai presus de toate, ea  devine mai -mare peste tot păsăretul bogatei  curți.
O vreme, toate merg bine, fosta  țărăncuță se bucură de rang și de cinste. Într-o dimineață, nu  știu ce visase ea, dar nimic nu-i mai era pe plac- lovea, striga,  din orice, nimic nu mai era ca  la început. Bietele păsări se fereau din calea ei, dar tot nu scăpau nepedepsite.
 Se duse repede vestea, până la cele mai îndepărtate cotețe, așa că  într-o seară, când întunericul pusese stăpânire peste curte, tot păsăretul, cu mic, cu mare, se adună într-un șopron. Se sfătuiră lighioanele cât se sfătuiră, și  tot nu aflară un rost.
Ieși atunci în față, o cioară zgribulită. 

Sub aripă ascunsese  o foaie, pe care singurică își făcuse planul.
Păsările ascultau uimite. 
Dintr-odată  bătăi  neobosite de aripi acoperiră șopronul.
 A doua zi, cioara, cu penele curate, ciocul  umezit în rouă și cu ochii strălucind  de încântare,  se așază ploconindu-se în fața Lebedei, care își făcea plimbarea  printre  tufe de trandafiri.
-Fată frumoasă, cum alta nu mai este, eu și toate suratele din  ogradă te dorim de șefă! Zâna a obosit, nu mai aude, nici cu văzul n-o duce prea bine
Ești aleasa noastră!
Lebedei nu-i venea să creadă, dar tare mult îi plăcu  vorba  dulce a ciorii.
-Diseară, continuă  lighioana, când Zâna doarme, intri tiptil, iei cheia palatului de sub oglindă și te duci repede în turnul cel mai înalt. Este acolo o baie de marmură.
Te scalzi în laptele pregătit pentru stăpână și Zâna - Zorilor vei fi!
Nu era timp  de pierdut. Cât ai clipi din ochi, Lebăda  găsește cheia, turnul și locul de scăldătoare.
Abia un picior își afundase în laptele băii, că pene albe începură să-i crească, și când trupul tot primi  baia de lapte, în locul gurii îi crescu un cioc, gâtul i se toot lungi, iar în locul picioarelor apărură  labe ca de gâscă.
Nimic nu mai amintea de fata frumoasă.
Lebăda  plânse amarnic. Înțelese că Dumnezeu a pedepsit-o pentru  aroganță și trădare.
Prin geamul deschis, își luă zborul.
 Și  zbură, și zbură, zile și nopți, până  când, obosită,  zări luciul unui lac.

 Și de atunci, căindu-se, lebăda trece pe ape...

( sunt și legende care seamănă cu niște fabule!)