vineri, 27 decembrie 2019

Mască peste mască

„O mască dați-mi! Mască peste mască!
De-acuma ochii răi n-au să-mi cunoască
Metehnele, și masca va roși
În locul meu””

W Shakespeare

Cât suntem (de) adevărați/cât suntem actori?
Că actorii sunt oameni ,nimeni nu poate nega;
că toți oamenii ar fi actori este o chestiune discutabilă.
Ca să fii actor, trebuie să ai talent. Și memorie.Și încă mult mai mult-acel ceva , care să te facă special. să treci de la o stare la alta,să iti asumi nu știu cate categorii de personalitate, câte existențe, câte destine...și toate astea, fără ca personalitatea proprie să fie afectată in adâncurile ei.

Poate că și noi, oamenii obisnuiți, suntem în fiecare zi, dacă nu, chiar în cuprinsul aceleiasi zile, alții; în funcție de conjuncturi, de semenii pe care ii întâlnim, de relațiile noastre, serioase sau întâmplătoare.
Cineva zicea ca împrumutăm măști, le purtăm o vreme, le abandonăm, construim altele și tot așa.
O fi, cine mai știe?

Jucăm roluri, unele dragi, altele costisitoare, unele dureroase, zâmbim, lăcrimam, suntem regizori fără specializare, actori pe o scenă cu sau fără cortină, nu cerem aplauze, viața ne dăruiește ce vrea ea.

marți, 24 decembrie 2019

Moș Crăciun și electronii ( de valență, cumva)

· Mie mi-a plăcut fizica. Partea aceea care se întâlnea cu chimia .( lui Babacu)
http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/06/babacu.html

Se întâmpla, însă, ca după nota 9 , să iau și câte un 4.
Ce vreau să spun este că nu am avut notorietate în anii de liceu, în privința celor două obiecte, deși la bacaureat am obținut notă mai mare la chimie decât la matematică.
Îl iubesc pe Moș Crăciun, de când „l-am descoperit”.
Se întâmpla când aveam vreo 5/ 6 ani. Mama a primit de la o doamnă, tanti Persida, o ramură din bradul falnic, care creștea în curte.
A împodobit-o cu mere.
Știu și locul unde a fixat-o: pe dulapul roșu de lemn, în care păstra vasele. Aveam, pe atunci, o singură cameră, din casa mare a bunicilor paterni.
Tata a primit de la serviciu, pentru mine - fratele meu nu se născuse- ( tata lucra la CFR și avea buletin de București) o bucată de marchizet roz, din care, la comanda măicuței, bunica mea, tanti Niculina lui Iedu a scos cea mai frumoasă rochiță cu platcă.
Au trecut anii, Moș Crăciun a devenit Moș Gerilă, o vreme nu am mai gătit brad de Crăciun.... în sinea mea, mă gândeam la creanga de brad și la rochița de marchizet.
Astăzi, când am citit povestea asta minunată, m-am simțit copilul de odinioară!❤️
Ce bine că există fizicieni atât de simpatici!☺️


https://www.youtube.com/watch?v=Q2H-s-6zypo&fbclid=IwAR322LhZ3IzSZuFdk7GKkP35Z4SwkiWu8HPdEcxSyVqzZp-Th-unQv221xc

sâmbătă, 14 decembrie 2019

Înaintăm

Împreună și separat.
Zgomot de pași
La unison.
Sau fiecare în felul său.
Drumeți într-o cursă incertă.
Dincolo de noi,
timpul se cerne pripit.
Culori și forme, sunete și umbre.
Noi între vise și lucruri.

joi, 12 decembrie 2019

Când cuvintele nu pot vorbi, vorbeşte muzica”.L.v. Beethoven


”Când Minerva ca s-arate
Preţuirea pentru-alesu-iPrometeu,

din cer i-aduse
De nectar o cupă plină,
Spre a-i ferici pe oameni
Şi spre-a le sădi în suflet
Simţul artelor frumoase...”

Johann Wolfgang von Goethe

Astă seară, două ore cu muzica lui Beethoven!
Orchestra Filarmonicii Pitești,condusă de maestrul Radu Postăvaru, dirijor permanent al Filarmonicii Ploiești, conceert/ maestru, Mădălin Sandu, solist pian,Mădălin Jr.Voicu, nepotul renumitului violonist, Ion Voicu, ne-a oferit un strălucitor concert! ❤️
Am ascultat cu ochii!
pentru că atunci
„Când cuvintele nu pot vorbi, vorbeşte muzica”.
Ludwig van Beethoven .

Regal Beethoven!
„Uvertura Inaugurarea casei„
Frumoasă piesă, și ce interpretare!
”Concert pentru pian și orchestră, nr. 1, op. 15”
Sunt, în lumea artistică, personalități care poartă greu povara numelor înaintașilor. Maestrul Mădălin Jr. Voicu este un caz atipic, un talent atât de pur, că face să strălucească mai puternic gloria bunicului!
Partitura este doar simbolică, artistul cântă cu ochii închiși, de parcă ar avea notele sub pleoape. Nu știi dacă degetele sunt o continuare a clapelor sau dacă notele se rostogolesc din degete.
A zâmbit o singură dată și atunci, pentru a-și arăta respectul pentru orchestră și pentru dirijor!
Ne-a oferit două bisuri.
Sala a fost total, total cucerită!
Mulțumim, Maestre! ☺️
-”Simfonia nr. 6 în Fa major, op. 68, ”Pastorala„ a fost încununarea cu mare succes a unui concert, pe măsura compozitorului!
Limpezime, prospețime, folclor în ”picturi sonore” coarde și flauți, dialog lin, mai apoi: violoncel și viori, ca-ntr-o curgere de ape, triluri de păsări- flaut, oboi, clarinet.
Compozitorul însuși recunoștea că păsările i-au fostpartenere în creație.
Simpatică veselie zgomotoasă, ca-ntr-un dans de cizme. Toate, învăluite de o natură caldă, primitoare, pastorală.
Dintr-odată, pacea este sfâșiată de furtună, pentru ca după un grav punct culminant, ea să redevină pură, transparentă, în deplină armonie cu omul.
Finalul concertului și al ”Pastoralei„- imn înălțat cuibului nostru matern, natura în splendoarea armoniei cosmice!
Minunat concert!
Felicitări, Filarmonica Pitești!❤️
Mulțumiri fiecărui artist, component al Orchestrei Filarmonicii Pitești!
Mulțumiri directorului acestei instituții, domnul Jean Dumitrascu , prin a cărui permanentă preocupare municipul nostru este privilegiat, bucurându-se de niște seri minunate! ☺️

joi, 5 decembrie 2019

Profesiunea Doamnei Warren„ Să dea Dumnezeu

facă  toată lumea  ce crede  că are dreptul să facă„

”V-am dat teatru, vi-l păziţi Ca un lăcaş de muze; / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse.// Cu el năravuri îndreptaţi, / Daţi ascuţiri la minte, / Podoabe limbei noastre daţi / Cu româneşti cuvinte!", 

Iancu  Văcărescu, 1819 

Iubesc teatrul!
Pasiunea mea  a început în clasa a  III-a, când, în  școala noastră  de  țară, construită  la îndemnul   Ministrului   Învățământului  de la jumătatea  secolului al   XIX-lea,  savantul  Spiru  Haret( 15 februarie 1851, Iași/  17 decembrie 1912 Iași):matematician, astronom și pedagog român , renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori, membru titular al Academiei Române (după cum spune Wikipedia)
 o învățătoare  tânără, talentată , înzestrată  cu mare dragoste pentru  copii, să pună în scenă  dramatizarea  poveștii  Fraților  Grimm” Albă- ca -Zăpada și cei șapte pitici”.
 S-a întâmplat, mai apoi- eram în clasa a  V-a- ca tot în școală,  în școala  gimnazială, să văd”Titanic Vals”, de Tudor  Mușatescu, având  în
   Și a mai fost  un pas:  în liceu, profesorul  de   Economie Politică”, domnul  Nasta, a pregătit  cu  patru eleve  ( două  de la  Real, una eram eu, cealaltă, Rodica Semartian, și alte  două  de la Uman,  ele fiind  cu un an mai mari decât noi( mi-o amintesc  pe blonda , Nela  Georgescu , stabilită în Italia ) o piesă: ”Safta și fetele  ei”.  Cum de ne-o fi ales  profesorul, nu-mi amintesc,  că  nu eram eu  cea mai ”tare” la materia lui...

Ca profesoară,  am pregătit  și eu, cu clasele  mele nu chiar anual, dar  în   multe rânduri , cum am știut eu mai  bine,   serbări în care, pe loc de cinste  s-a aflat teatrul.
  Nu-i așa, Andreea  Părje, Oana  Hărăguș, Alina.Dragoș Petre?

Te rog, ai răbdare, nu te plictisi  de introducerea asta  cam lungă.
Vreau  să spun că astăzi gândurile mele  s-au adunat, pornind de la  situația  care  consemnează rezultatul testelor PISA.  
Am citit multe postări  zilele astea, care  mai care  mai  dure.  Este mult adevăr în ce se scrie. Școala  noastră, la a cărei temelie  au pus umărul personalități ilustre,  stă să cadă.
Poate  că   voi vorbi despre asta  cu alt prilej. Este grav, trist,  dificil  de reformat, pentru  că mai-marii noștri amestecă dureros politicul cu învățătura  de carte. Următorii, adică  profesorii și învățătorii, cam orbecăie. Poate  că  nu toți, dar mult prea  mulți. Spun asta, pentru  că  nepotul meu cel mic este  elev de  gimnaziu  într-o școală ”cu pretenții„;copiii și nepoții multor cunoștințe sunt  elevi.
  Imaginează-ți , numai, cum este  să nu ai manual  de LIMBA ROMÂNĂ , până astăzi, 5 decembrie, la clasa a  VII-a.
Doamna , pe care  jurnalistul  Cristian Tudor  Popescu  o numește,   clar, ”ministreață„ a  nimerit  ca nuca în perete  cu  observația aceea.  Asta  spune  totul despre dumneai.
  O DOAMNĂ și-ar fi dat demisia   în acea  noapte  grea   pentru  școala românească, pentru viitorul  tărișoarei   ăsteia unde  viețuim, de-a  valma.

  Așadar, mi-am cumpărat  bilet  la ” Profesiunea  Doamnei  Warren”; cu doar o zi înainte de spectacol, din  niște motive personale: atât de tare  mă supăraseseră  două situații   speciale,  încât  voiam   ceva, o schimbare, care să  mă  aducă  pe o linie  bună.   
 Un bilet a costat  119 lei.  Pe un loc nici prea bun, nici chiar rău.

Banii se duc oricum....
  A  fost o seară   minunată!
 Despre piesă, poți citi, că lumea scrie.  Doar dacă  pornești de la faptul că  după ce irlandezului  Bernard  Shou i- a fost refuzată  punerea în scenă  a acestei lucrări 32  de ani , înțelegi  că   are ea ceva care i-a supărat rău  de tot pe  britanicii din vremea  perioadei victoriene.
Este  vorba despre   cea mai veche meserie din lume, prostituția, sub a cărei  generoasă umbrelă  se ascund   multe.  Multe, însemnând  de toate, dar  mai ales bani. 
  România   verii acestui an  a fost  sfâșiată în fel și  chip de acest flagel, asta  am simțit-o  toți, nu-i așa?
Sunt   șase personaje în piesă:  două femei, mamă și  fiică, diferite, dar   nu  total,  și patru  bărbați.
Mama, admirabil interpretată  de  doamna  Maia  Morgestern, a  practicat  prostituția, pentru  că    așa a învățat-o lumea în mijlocul căreia a deschis ochii spre  înțelegere.  O femeie  fără școală  cu cărți și caiete,  dar  cu o puternică școală a  vieții dure.
 Femeia asta  a  devenit  mamă.
Toată  munca ei, pe care a ascuns-o  bine  de ochii  altora  și, mai ales, de ai  ai fiicei sale,  trimisă la  Cambridge  să  urmeze matematica, mereu  aflată în grija  străinilor, a  fost investită  în  cealaltă  parte  din sufletul ei: FIICA.
Zice ea, într-o ceartă cu  tânăra puternică, realistă,  dârză, încrâncenată, ca și mama ei,  într-o lume  mai mult a  bărbaților:  ” nu mi-am vândut sufletul, trupul...mde„ (nu  am reținut exact  cuvintele)
 Ce vreau să spun este  că  Doamna Maia Morgestern  a  făcut  ( am văzut-o în mai multe piese) un rol pe măsura renumelui  ei- drama, căci piesa este, în esență, o dramă. Ea  devine  comedie, grație mișcărilor trupului, privirii,brațelor, vocii,când șoaptă, când  năvalnic șuvoi de  cuvinte,  repetate   într-o altă tonalitate.
Confruntarea  dintre  mamă și fiică este violentă, fără a strivi  sufletul. Fără a rupe  legături  tainice” eu  sunt mata ta”!
  Mi-a plăcut tot:mi-au plăcut actorii și  jocul lor, costumele, textul,  regia, coloana sonoră, tehnica, publicul.
Da, publicul venit la teatru  să  trăiască viața  cuprinsă în  mai bine de  două  ore, viața societății  londoneze, de acum  câteva secole,  viață care, naiba știe de ce ,seamănă  foarte  bine cu viața zilelor  noastre.
  Du-te la teatru!
 Face mult mai mult decât nu știu câte săptămâni de privit  la  transmiterea  prin televizor  a răfuielilor politice! 

vineri, 29 noiembrie 2019

ce ne unește, ce ne separă?


La început de săptămână, cocul ei blod   primea  o baie  mov.  Elegantă,  planturoasă, cu ochi albaștri și cu   un „rrr” foarte simpatic, doamna  MM era  colega mea de cancelarie. Deveniserăm  apropiate, pentru  că  pregăteam împreună serbările școlii,
Într-o  zi  ( era să scriu  cu  doi  ”r„, )îmi spune:
- Dragă, eu  nu mă mai duc la piață... este atâta lume  urâtă, că mă sperii.
Aui trecut niște ani  de atunci, ne vedem rar de tot.  ( oricum, nu la piață)

 Astăzi  mi-a venit în minte întâmplarea, nu pentru  că aflându-mă  în  partea de cartier unde locuiește, am trecut prin fața  blocului ei.
Ceva, banal poate pentru  unii,  m-a trimis  cu  gândul  la acea  parte din ființa umană, care  este  întunecată.
  Ca s-o spun pe-a dreaptă, urâtă rău..

Magazinul  cu ”de toate” : pâine, conserve, legume, fructe, ciocolată,  făinoase,ciocolată,lactate, băuturi și câte altele ocupă un fost apartament de la parterul unui bloc, situat într-o zonă bună. Adică foarte aproape  de stația  de autobuze.
M-am întrebat, adesea, dacă este  corect  ca  mărfurile  să fie expuse  și afară, înșiruite  pe două rânduri, de o  parte și de alta  a  intrării în magazin.
Spațiul acela   nu aparține cuiva, este  al  tuturor, nu-i așa?

Astăzi,  în vremea prânzului, mă aflam în acea  zonă .  Au trecut pe  lângă mine- mers agale, ca de plimbare-  două individe tinere, cu fuste  lungi, crețe.   Vorbeau. Una dintre ele  ducea în fiecare mână câte o plasă de rafie, încărcată cu cartofi.
 Nimic rău, nu-i așa?
În următoarele secunde,  cât  să mă răstoarne,  agitată, alerga  vânzătoarea  de  la  magazinul prelungit pe  alee. Un bărbat  le  văzuse  pe  individele care  furaseră cartofii și o anunțaseră .
  Mă întrebam  ( și ,ca mime,  alte persoane  aflate în trecere) cum se  va termina povestea.Cred  că trebuia  chemată poliția.  ( zic)
  Vânzătoarea  i-a cerut hoaței  să  ducă  pungile  de unde le-a luat.
 Atât.
Încercînd  să-i  înțeleg atitudinea,  m-am gândit  că  ea s-a temut  să anunțe poliția, pentru că individele ar putea  să  revină  cu ajutoare..Nicio clipă,  nu  i-a trecut prin minte , probabil,  că respectivele , libere, fără vreo spaimă,  vor  opera în alt  loc.
  Tu ce zici?

miercuri, 27 noiembrie 2019

jurnal

Poate  că  dacă nu s-ar  fi  inventat  televizorul, nu  aș( ai, am) fi aflat  cât de  cumplită este, de cele mai multe ori, realitatea.  Cât de  fiară  poate  fi omul.
Așa că, în esență, ceea ce contează, ca să poți trăi tu cu tine, într-un  relativ echilibru, sunt propriile sentimente.
Doar ele îți dau energia  de a merge mai departe.
  O palmă de loc frumos și  curat, o  floare, un petic  de cer albastru, cu păsări în zbor, o pătrățică de  ciocolată  lângă ceșcuța  de ceai sau de cafea, o atingere  blândă pe suflet a  unui  dar venit când nici  nu sperai, nici prea   frig, nici prea  cald, armonia  din muzica  bună, dintr-o  carte  frumoasă...
https://www.youtube.com/watch?
v=UQMvLX43s6o&list=RDUQMvLX43s6o&start_radio=1

sâmbătă, 23 noiembrie 2019

”Noi

 nu vedem cu ochii,ci cu mintea. Dacă mintea e goală, ochii privesc fără să vadă. ”
Ștefan Odobleja

13 octombrie 1902, Valea Izvorului, Mehedinți/ 4 septembrie 1978 .
filozof, medic militar și scriitor român, precursor mondial al ciberneticii generalizate pe care el însuși a denumit-o „psihologia consonantistă”.
Datorită contribuțiilor sale remarcabile, îndelung ignorate și nerecunoscute, Ștefan Odobleja a fost ales membru post-mortem al Academiei Române în 1990.( Wikipedia)
Să avem o zi senină, cu mult timp pentru gândire și tot atâta loc pentru înțelepciune.❤️❤️❤️

https://www.facebook.com/100007812676223/videos/2523564961247235/

miercuri, 13 noiembrie 2019

despre educator, despre echilibru

Când hotărăști să te faci profesor, ar trebui să știi că , după ce termini facultatea, pe diploma ta nu va scrie că vei avea, ca elevi ,doar copii cu nivel de inteligență egal cu al tău.
Vei avea elevi diferiți.
Ei vin din familii diferite, din medii sociale și geografice diferite.
Unii au părinți iubitori, școliți, preocupați, cinstiți, alții nu văzut niciodată o bibliotecă,

poate că nu au niciun colțișor unde să-și pregătească lecțiile. Unii mint, alții plâng ușor, sunt și dintre cei care își însușesc obiectele colegilor, chiar le iau acasă, pe la ei nu au trecut niciodată Moșii, unii sunt bătăuși, dezinteresați, țipă, lovesc, distrug, alții nu se pot concentra, nu înțeleg nimic dintr-un text, fie el de câteva rânduri. Unii sunt lăudăroși, alții se tem să vorbească în fața clasei.Alții se plictisesc repede, pot deveni greau de stăpânit.
Unii vor să fie mereu premianți, fie că asta le este dorința, fie că așa li s-a spus de acasă. Altora nu le pasă dacă nu promovează anul.
Sunt și copii greu încercați de soartă. Ei și părinții lor, indiferent cât de mult luptă să depășească necazurile.

Tu, profesorul, dacă îți iubești meseria , dacă ai ales să fii bun și corect educator, dacă nu te-ai oprit la cursurile de psihologie și de pedagogie din facultate, îi vei privi pe toți cu aceiași ochi.
Te vei strădui cu fiecare în parte.
Vei descoperi mugurii din fiecare suflet, ajutăndu-i să se deschidă.
Să crească.
Să facă lumea mai bună!
Vei lumina minți.
Vei încălzi inimi!
Atât cât poți.

Altfel, ești un funcționar care așteaptă atent  ziua  de plată.

luni, 11 noiembrie 2019

casa fără număr

Solzișori mărunți  de pietre albe sclipesc  în bătaia    asfințitului .
Aleea îngustă se oprește brusc, în pragul ușii cu  inserții  ciobite,  în formă de conuri.
Cu mers de felină  leneșă, seara împrăștie , în mănunchi, raze lungi, însângerate. Lacomă, pune stăpânire peste lucruri, copaci, ierburi, arcade.
Ferestre fără contur scârțâie în tresăriri  neînțelese.
Singură,  într-un timp  , doar al ei,  cioplit de  neștiuți  făurari,  în splendoarea  nopții  de toamnă argintată,   casa își tăinuiește în memorie, sub  pleoape grele  de  neliniște, flacăra  pierdutei identități..
Din când în când, un fior străbate cenușa amintirilor.
Nimeni nu-i cunoaște istoria.
 În mantia ei incertă,  rămâne , mereu,  o  străină.

p.s. dacă vii la plimbare prin  Trivale,   o poți  vedea!

luni, 28 octombrie 2019

îmi plac cuvintele!

De cele mai multe ori, le simt, cum   aș simți  o ființă.  Se adună în ritmuri,  dansează, mă  trimit   așa,  într-un fel de reverie, ele, cuvintele, mă mângâie, mă amăgesc frumos.
  Mătase,   zbor,  bucurie!
  Uite,  ca în   bijuteria asta  poetică  a lui Arghezi, pe care , după ce am recitit-o, ți-o dăruiesc  cu  farmecul clipei de octombrie!

”Doamne, fă-i bordei în soare,
 Într-un colţ de ţară veche,
Nu mai nalt decât o floare
 Şi îngust cât o ureche.

Şi-n pridvor, un ochi de apă
 Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul lui să-ncapă
 Cerul tău şi nesfârşitul.

Dă-i un fluture blajin
 Şi o broască de zmarald.
Şi-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.

Şi mai dă-i, Doamne, vopsele
Şi hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o zmângălească.

Şi când totul va fi gata
 S-o muta la ea şi tata.”
Tudor Arghezi

miercuri, 23 octombrie 2019

cânta la muzicuță

  Când   am aflat  eu că există, eram în clasa a  V-a. El era într-a  VI-a.
.  Pe tătăl lui,  domnul  Puiu,  îl știam de  niște ani buni, pentru că era prieten cu tata. Trecea de multe ori pe  la  noi, în drum spre  Podăreni, până unde se întindea  zăvoiul din lunca Argeșului.Era  brigadier silvic.
   Îi purtam  un fel anume de respect, pentru că povestea frumos, pe îndelete.  Era  bucuros  că   îl ascult cu luare-aminte.

Cred  că  citise multe  cărți la  viața lui..
  Pe  fiul  său,Cantemir, cum era   înscris în catalog,  aveam să-l cunosc într-o recreație. Eu eram în clasa a  V-a, el cu un an mai  mare. Diriginta noastră, domnișoara  Coca,  vorbea  cu  noi, un grup de fete.  Misu-  așa  il strigau  colegii-  s-a apropiat, era  un  copil sfios, își tot frământa degetele,  apoi  a prins curaj și  i-a cerut  domnișoarei să-l învoiască   la ora următoare. Avea  zoologie, iar profesoara  era   diriginta  mea.
Ea a insistat  ca  băiatul să-i spună  motivul. Se cam codea el,  eram de față  vreo șase/ șapte fete...
- Trebuie  să  dau mâncare puilor.  Tocmai  i-a scos cloșca.    Dacă moare  vreunul  de foame,  tata mă bate.  Mama nu este acasă.
   Noi l-am privit , fiecare  cam cum a înțeles  situația, unele au  râs, el privea în pământ.  Cred  că  domnișoara  l-a învoit.
O vreme,  îl vedeam, în treacăt, prin pauze,  mereu singuratic .
  Ne-am dus   la licee în orașe   diferite.
Aflasem că tatăl lui  îl voia  preot.Fără să accepte  împotrivire  din partea  lui  Mișu.
  Ne vedeam  vara, pe la ceaiuri.  Cânta   minunat la muzicuță,  rămăsese tot sfios, deși   crescuse mult în înălțime. Era nelipsit de la reuniunile  noastre- liceeni din satele   vecine.  Venea  cu bicicleta.  Când  acordeoniștii, doi   foști colegi de  clasă, oboseau, Mișu  cânta la muzicuță: cu tot sufletul, duios, trist, poate  chiar  tragic.
Nu știu  să  fi avut  vreo „prietenă” specială,   ceva  nu  mergea.   El era mereu   abătut.
S-a dus la  Facultatea de Teologie,  avea un statut  special în acei ani,...
Îmi amintesc  că familia lui a fost invitată la  nunta mea,  eram studenți, el, la  Sibiu, cred.   Nu au venit părinții, a  venit  doar el.
 Când  orchestra  lui  Ciontică, adusă  de la ” Doina Argeșului”, din Pitești, s-a dus la  masă, Mișu  a  cântat  la  muzicuță.
Absolut extraordinar!
 Atingea  notele  cu aceeași pasiune  profundă, ținând ochii întredeschiși.
 Cred  că a  fost ultima  oară când l-am văzut.
Când l-am ascultat.
După  niște ani, când , deja, părinții lui nu mai erau, am aflat   că  Mișu  nu a fost niciodată preot-  a   urmar  Dreptul  și  lucra  în Titu   
Fără să  fi avut o familie.
Au  trecut alți ani.
 Într-o zi, o rudă  mi- a spus că, după  o  grea suferință, sufletul lui  neînțeles  a urcat undeva, sus, în pacea  fără margini.
De câteva ori pe an, când merg în satul meu, trec prin fața casei lui, tot  mai obosită ,  cu pereți  cojiți de ploi, de ninsori. 
Zăvorâtă. 
Acoperite,ferestrele rătăcesc în uitare.Gardul , trist și el.
  Peste drum, o  salcie pletoasă vestește rotirea anotimpurilor...

duminică, 13 octombrie 2019

”Între chin și amin”

Recuperarea  memoriei  în filmul  ”Între chin și  amin”

”Și când n-am să mai mor
Pe margini voi călca știutul destin
Viața rămâne acolo
Între chin și amin...”
Toma Enache
La ieșirea din cinematograf, m-am uitat  la spectatori-  erau  foarte mulți tineri.  Nu doar  că asta  m-a impresionat, am simțit un fior  de  căldură, de încredere  în generația asta zvăpăiată, cu blugi rupți în genunchi, cu telefoane   de ultimă mod-  tinerii vor să afle  de unde  vin, să afle  adevăruri istorice greu de imaginat.
Și m-am gândit, fără să vreau , că, pe locul unde    au fost atâtea orori, atâta suferință,  s-au înălțat  blocuri.  Dacă ar avea voce, pământul ar  
zvâcni, pentru  că el este  martorul cel mai  fidel al anilor în care la Pitești, în orașul ăsta frumos , cu  lalele și multe parcuri,   s-a  comis cea mai cutremurătoare dramă  umană,  numită atunci ”reeducare”.
Fenomenul Pitești.
  Du-te  să vezi  filmul, nu trebuie  să-l povestesc eu.
 Vreau doar să spun  că omul a fost fiară pentru  floarea  intelectualității  acelor ani de   tortură, deopotrivă pshică și fizică.
O antiteză  domină filmul-  niște superbi ochi albaștri, un contrabas, un lan de maci , din  viața  din afara  închisorii și  chinul   unui grup  de  de oameni   învinuiți   fără vină, torturați în cel mai inimaginabil mod.
  Filmul , admirabil  regizat de  Toma  Enache,   are un final fericit-  recuperarea  iubirii, deși  prin diagogul  dintre două-personaje cheie, interpretate  de C. Cotimanis și  Cezara  Dadinescu,( două personaje- cheie)  lasă  să se înțeleagă că   flagelul  răului  există, încă.
   Am văzut cel mai dur  film  dintre câte   am văzut eu vreodată.
 Un film  care   luminează memoriile!
  Ce  bine  că tinerii   nu  se duc doar  să asculte  bubuiturile  din   boxele  instalate în  piață de   ”Sărbătorile toamnei„!
Ce  bine  că , într-o seară de duminică , au venit în număr  mare  să descopere istoria  unor vremuri  despre  care   se povestește atât de puțin.

sâmbătă, 12 octombrie 2019

cu panglică

De toamnă, de octombrie blând, de clipe, de dor...❤️

„O viață-ntreagă te-am păstrat,
Ce îmi mai ceri, buchetule uitat?
Te tot fărâmi de cîte ori te mut,
Vrei să-mi aduci aminte de trecut,
Murind și el secundă cu secundă
Și căutând în tine să- se ascundă?

......................................................
Tu ți-ai pierdut parfumul din verbine,
Mirosul clipei n-a mai plecat din mine”.
Tudor Arghezi.

marți, 24 septembrie 2019

străfulgerări

În unduiri de plopi, de ierburi copleșite în dor și visare..
Argeșul își susură neobositu-i tumult.
Pietre ,vârtejuri, tomnatice crengi aplecate spre valuri.
Șubredă arcuire
între un ieri de poveste,
cu visuri și un mâine incert,
Podul numără pașii încoace și-n colo.
Gânduri nespuse , duioase aduceri-aminte,
frânturi de chemări, plecări, reveniri...❤️

duminică, 22 septembrie 2019

vioara lui Enescu la Pitești

,„Pentru mine, inspiraţia începe să-şi precizeze existenţa într-un fel de febră dulce, pe care o simt nelămurit... şi care a devenit o stare aproape permanentă.”.
George Enescu


Poveste albastră, în seara de vineri!
La Filarmonica Pitești, astă seară, spiritul lui George Enescu s-a simțit în frumusețea unui excepțional duet, Gabriel Croitoru , cu vioara Guarneri del Gesu, „Catedrala”, pe care a cântat marele Enescu, și pianistul Horia Mihail.
Din 2012, aceste două spirite înflăcărate aduc limpezimea muzicii clasice în orașele și satele României, asemenea neobositului George Enescu.
Este o mare dragoste nu doar pentru muzică în muncă Domniilor Lor. Este dăruire,este pasiune,este grijă pentru om, pentru formarea acestuia, ca ființă universală!


Catharsis pentru minți și suflete!
O seară, în care am ascultat trei sonate celebre, pentru vioară și pian:
*Claude Debussy, "Sonata în sol minor pentru vioară și pian, L. 148."
*Richard Strauss, "Sonata în mi bemol major pentru vioară și pian, op.18."
*Cesar Franck, "Sonata în la major pentru vioară și pian”.
Felicitări și mulțumiri, stimați artiști ,Gabriel Croitoru și Horia Mihail!☺️

vineri, 13 septembrie 2019

despre cine ești?

Sau despre  promovare„.

Și  despre  cum  sfințește omul locul

În clasa a  III-a, când  ni  s-a îmbolnăvit  învățătoarea,  doamna Ana Tănăsescu, despre care tata zicea  că are  limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte-  a venit  domnișoara Silvia.   Din câte am aflat eu mai tîrziu, avea să devină inginer.Probabil că  nu fusese încă admisă la facultate.  
Era   blândă,  talentată și  foarte apropiată de  noi.  Multe  am învățat eu în acel an.   Domnișoara  a pregătit cu  noi ” Albă -ca- Zăpadă, după ce a dramatizat  textul, ne-a  învățat să  ne  confecționăm  costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes!  Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea.   Hapsâna a fost  Nina  Dinu.   
Am fost un fel de vedetă a serbării-  rol   important în piesă,   viorea, cu  fustiță  de  hârtie creponată, în ”Dansul florilor. 
 Cea mai   aplaudată  parte din serbare a fost  rolul meu de  dirijor.  Erau mulți copii pe scena, care  era cât pe aci să se   dărâme. Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul”  cu o strofă mai devreme, în timp ce  copiii au continuat să cânte. Nimeni, în afară de mine, nu a   înregistrat greșeala,  toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o  dovadă evidentă de talent, nu mai pridideau  cu felicitările
Adică, atât de bine  îmi pregătisem   coriștii, că  ei puteau  să  cânte și fără  dirijor.
Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el   a fost un fel de punct culminant al acelor ani.
În clasa a  VII-a,  eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!
 În vară,  părinții îmi promiseseră uniformă nouă-  un șorțuleț pepit cu  guleraș alb de pichet, peste care  se purta  un altul, în cute duble, din satin negru.  
Pământul și animalele ne fuseseră luate  la ”colectiv„,  anul a fost dificil, iar eu am   rămas  tot cu   vechea uniformă.  Am spălat-o, am apretat ce era  de îndreptat,  am primit  o pereche de șosete albe  trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați  la Paști,  au fost atât de lustruiți , că străluceau.
 Secretarul școlii  , M.M. , suplinea catedra de muzică.  Atât de impresionat a fost  de  uniforma mea, că  m-a dus de mână prin toate  celelalte  clase. 
Ca model!
A  fost  anul în care , la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic,   căruia îi  povesteam despre câte se întâmplă pe la noi.  Când îmi auzeam numele  la radio, trăiam, așa, o mare  victorie, că nimic nu mai conta!
    Părinții erau tare mândri de mine!

Am fost admisă, în vară, la  Liceul Teoretic,  o să te miri, dar    părinții, mai ales  tata, nu erau  deloc încântați.  Viața era tot mai  grea,  lunar  era de achitat o taxă, 180 de lei,  pentru cămin,  manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau  destul de scumpe.  Tata  renunțase  la  serviciul lui din București, pentru pământ., care , de  câțiva ani, nu mai era al lui,  era al „colectivului„.
    Mult   și cu mari eforturi  s-au străduit    părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei în care  în care generația mea a învățat carte.
Într-a  X-a , domnul Foti,   una dintre spaimele  liceului-  îmi amintesc, poate că și  alții  o știu- la  o lucrare  trimestrială de psihologie, și-a  pus scaunul pe catedră. De acolo ne supraveghea.
 Ei bine, acest  domn  m-a ales  să fiu instructoare- superioară, așa  era ”fișa  postului„, la  clasa a  VII-a, al cărei diriginte era.

Au trecut anii,  am terminat facultatea  între  primii  15 absolveți,   m-am măritat  și   câțiva ani după  absolvire  am bătut drumurile  mai multor  școli  din județ, cea mai apropiată  fiind  situată la  23  km de casă.   Îmi continuam  studiile la Universitate,  am  trecut  cu   bine spre  foarte  bine   examenele  pentru  toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram   mămică,   părinții mei  prea tineri  se duseseră la cer...
 Chiar și   după    promovarea  cu punctaj   foarte bun  a unui concurs   dificil  pentru  ocuparea unel catedre în oraș,  directorul îmi scria numele  în creion.  Nu  în cerneală.
  Țineam pumnii strânși și  mergeam mai departe.
 Poate  că te întrebi  ce m-a apucat să  spun toate acestea:
În anii mei de meserie, peste 35,  m-am întersectat  cu multe   femei, mai ales.  Despre unele,  mai toată lumea știa cam ce le poate pielea.  Cu toate astea, au ajuns  directoare de școală, chiar  inspectoare.
 În fața uneia, „de la pionieri„, fie-i  țărâna ușoară, tremura toată lumea... O alta, absolventă de IP3,   inspectoare generală ,  salarizată ca fiind absolventă de universitate,  pășea pe Strada  Mare, la început de an școlar,  ca un general de armată.
Ascult și eu, ca tot omul,  nu pot să  nu  mă conectez la știrile zilei și mă minunez  că lumea , după  cincizeci de ani,  cam câți au trecut de când  am priceput și eu  cum este cu promovările, aplaudă în neștire,  dă să cadă în genunchi în fața  unei  persoane zilnic proaspăt  coafată, cam cum erau pe  vremuri două  elene  din   fruntea   învățământului argeșean. 
Da, lumea  merge  mai departe.
 Cât despre om și  despre  cum sfințește  el locul, ce să zici?
Rămâne  doar un proverb.

joi, 12 septembrie 2019

Arta are puterea

  de a uni omenirea..„
Ludwig van Beethoven


Un strălucit  concert , în deschiderea celei de-a  XIII-a   stagiuni, 2019/ 2020, a  Filarmonicii Pitești!
  Un program Imperial reunind extraordinare piese compuse de doi titani :
*Ludwig van Beethoven - Concert nr. 5 pentru pian și orchestră în Mi bemol major, op. 73, ”Imperialul”
Ce cuvinte  să găsești  tu,  modest privitor/ascultător,  dăruit  cu   ultimul concert   compus  de ”Prometeul  muzicii”, cum îl numea   Bizet pe Ludwig  van Beethoven, iar  Haydn  spunea  că se află în fața unui un ”om care are mai multe mâini, mai multe inimi și mai multe suflete”.”?
Cu perne pe urechi, spre a se proteja de zgomotul Vienei  bombardate de  asediul lui Napoleon,  Beethoven compunea  o altă capodoperă  care  îi va  zidi nemurirea!
I„mperialul!”
Te  bucuri că exiști!

*Johannes Brahms ” Simfonia nr. 3 în Fa major, op. 90„, ”Eroica lui Brahms”, așa  cum a numit-o .„Hans Richter ,dirijorul  premierei  simfoniei,

Orchestra  simfonică a  Filarmonicii   Pitești   l-a avut   stă seară, la pupitrul dirijoral pe  maestrul, Florin Totan, atât de apropiat publicului argeșean , prin preocuparea  Domniei sale   nu doar de a   folosi  diapazonul..Carisma și  talentul  său armonizează  sufletele  aflate în sală, artiști și public  trăind actul  muzical decodificat  într-o  captivantă profunzime sentimentală
Concert/ maestru,   Mădălin Sandu.
Solistul  serii,  impetuos, generos, elegant, maestrul
Viniciu Moroianu - pian.

O seară  plină de lumină și de   bucuria   trăirii acelei armonii pe care  doar arta adevărată  încălzește  și încarcă sufletele!
Mulțumiri  și felicitări tuturor celor care, prin    talent,  seriozitate, implicare  și dăruire  ne însuflețesc serile de  joi, apropiindu-ne  de   Muzica adevarată,  arta  sunetului  divin!

joi, 5 septembrie 2019

coboară seri, coboară zile

MAMEI MELE

...poate  veți încerca  să-i  îndepărtați și pe prietenii voștri. măcar pe unii dintre ei,  de  boala umilirii  și a  batjocurii.

Vorbiți-le. Vorbiți și cu cei care insultă sau chiar cu cei care  lovesc ori  se  bucură atunci câns sunt martori la necazul altcuiva. Vorbiți cu oricine se arată dornic să adculte.


Încercați să stați de  vorbă până și cu aceia care râd de voi, care vă condamnă și vă umilesc. Nu le dați importanță, ci încercați iar și iar   să le vorbiți.”
Amos  Oz/”Deodată în adâncul pădurii” / 157.


Dincolo de  ajurele perdelelor croșetate de  mâna  niciodată obosită a mamei, fulgi  cuminți de nea dansau în voia lor, seara de iarnă torcea  și ea, ca  firul din furca prinsă-n brâu de maica  Fănica..
 Bunica mea dinspre tata avea regulile ei privitoare la respectarea datinilor, dacă soarele a apus, au trecut și interdicțiile sărbătorii, așa  că putea  să toarcă fuiorul alb/cenușiu, din care urma ca mama să-mi împletească un pulover pe care să-l port peste uniforma de școală.
Se încheia seria sărbătorilor de iarnă cu un bal, la care părinții mei și  prietenii lor aveau să petreacă toată noaptea. Din cozonacii copți în cuptorul cu vatră, ne lăsaseră și nouă unul, înjumătățit, deja, de pofticiosul meu frate. Petrecerea avea și partea ei de ospăț, cu vin , un fel de  friptură rece  de porc și, neapărat,  cozonac.
  Într-un colț al  camerei luminată  de o lampă  cu picior, fratele meu  chinuia vioara    scoasă dintr-o bucată curată  de  tulpiă de porumb..
Eu nu mă puteam dezlipi de cartea  începută de  dimineață, o carte  cu copertă  albăstruie, ”Serile în cătunul de lângă  Dikanka„

De  Nikolai Gogol.
 .Revăd  cu  ochii  minții și ai sufletului, mai mult  starea mea de copil, în clasa  a VI-a,în care povestirile fabuloase alergau una după alta, în ecou de mesteceni  albi,cu nobili și țărani,  diavoli și alte fantasme, spaime și emoții, cazaci, luna  și cerul,  mister și   fapte  incredibile, întâmplări  care, deși mă speriau,   îmi țineaiu  mintea și curiozitatea prizoniere.
Era  cald și bine în casă, fusul   bunicii sfârâia  printre  degetele ei asprite  de  muncă, Dincolo de perdele  noaptea se așternea în plapumă pufoasă.
  Mi-am aminit  că a doua zi începe  școala și eu  nu mi-am pregătit  bluza și șorțulețul  de uniformă. Am găsit destul jar în sobă, l-am pus cu grijă în  fierul de călcat, de fontă groasă, și , ca să nu se încălzească prea tare,( mai pârlisem  zdravăn , în vară, o  fustă  de stofă albastră) am ieșit  afară  să-l răcoresc puțin.
 Se lăsase ger, clipoceau pe cer   stele răzlețe, roteam  cu mâna dreaptă fierul încins.  Pentru o clipă,  realitatea a devenit parcă vis, dinspre poarta grădinii, pe care doar o ghiceam,  simțeam venind  jivine.
 Cătunul Dikanka se năpustea  cu lumea lui de  animale fioroase către mine.
Poate  că am țipat, poate  că maica  Fănica   m-a strigat... M-am trezit cum  brațele  ei calde  mă așezau  în patul  meu dinspre fereastră..


Aseară,citind  cartea  lui Amos Oz„Deodată în adâncul pădurii„ o carte  pentru toate  vârstele, despre motive  primordiale, despre tradiții biblice și despre  tainele  vieții, m-am gândit la întâmplarea aceea., din noaptea ultimei sărbători de iarnă, când  mama  mea , în rochia   verde, știu sigur, dansa frumos la  bal.....
Astăzi  este  ziua ei  de naștere...

duminică, 18 august 2019

triumful vieții în „zbor deasupra unui cuib de cuci”

Un film tulburător, inspirat de  un  un roman uriaș.
O metaforă dezvoltată într-un titlu, în care „cuibul „este realitatea însăși, ca un mare spital de nebuni..
Zborul este viața!

Cu   vreo câteva  zeci de ani în urmă, la  Casa  Sindicatelor, din oraș,  am văzut piesa ” Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ce rețin  este figura   lui Florin Piersic, statura lui urieșească, rebelul pușcăriaș, care   în finalul piesei”zboară„ din otrăvitorul „cuib de cuci.”


Din nu știu ce motive, nu am intrat în posesia romanului  lui Dale   Wasserman.  Și nici nu am văzut filmul.
  L-am văzut ieri, la capătul unei  săptămâni încărcate cu de  toate, într-o sală  cu puțini spectatori-  mare păcat  să ai  șansa  de a  vedea un   fim   de Oscar  total,  cu un actor cu    multe carate  în  interpretare.
Un film în  care  lumea reală   este pusă la microscop. Lumea, ca un   spital pshiatric. O lume  care  „vrea  „ să-i repare  pe  suferinzii   dominați de frică  printr-un ritual  tiranic.  medicație, la ore  fixe,  terapie de grup, excluderea totală  a  bucuriei, a râsului.
  Într-un asemenea  balamuc, coordonat  de  implacabila asistentă -șefă,  ( cineva îmi spunea  că i-a plăcut  artista sau personajul pe care  ea l-a interpretat,  pe  mine  m-a   speriat  ucigașul  cinism matematic  al respectivului personaj, așa  că  am urât-o tot timpul pe dichisita  femeie) este adus  Randle  McMurphy,   un pușcăriaș  bolnav de setea libertății.
Prin el, eu, spectatoarea, am fost tot timpul de partea țelului acestuia- acela  de  a-i vindeca  pe  bolnavii ținuți în  înspăimântătorului  spital.
În opinia  mea,  din   temătorul  „cuib de  cuci” ”zboară”,  în feluri total diferite  trei  destine.  tânărul bălbțit, terorizat de  frica   pe care asistenta-șefă, prietenă cu mama lui  i-o  tot  cultivă, ” zboară” în moarte,  prin sinucidere, după ce   trăise o noapte de dragoste  reprimată în  viața   de dincolo de zidurile spitalului.
 ” Zboară” rebelul luptător  pentru libertatea  totală, Randle,  ucis de unicul  său  prieten,Căpetenie, care  nu suportă ca acesta să fie  perceput de ceilalți  ca o  lepădată  legumă, după ce  a trecut prin ”purgatoriul    lanțului  de  șocuri electrice.
Superbă  alegorie  a mitului  jertfei pentru creație!!
Colosul  ”înaripat„ Căpetenie, reușește  să spulbere  sofisticatul  aparat de șocuri, sparge  cu el ” fereastra-zid”, care   ținea în prizonierat  18   trupuri  și tot atâtea conștiințe, spre  a   zbura    spre culmile  albe ale  libertății Canadei!
Viața  ca zbor!
”Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi.”
”Ce facem cu peștii mici?
Cu ei, prindem peștii mari”