cărările toamnei

Singur cremenea am ars-o,

ca să luminez o clipă,
mi s-a ars al vieții cântec,

sunt cenușă din aripă.”

( lirică finlandeză)

Ziua de naștere a  unuia „dintre cei mai mari simfoniști de la Beethoven încoace„, cum spunea un  renumit  muzician englez despre Jean Sibelius   este , din 2011, Ziua Muzicii Finlandeze.
Astfel  își onorează Finlanda geniile!
Ainola, soția compozitorului, completa  „Muzica soțului meu este asemenea cuvântului lui Dumnezeu”!
Astă seară, ceva absolut special ne-a mângâiat pe noi, cei aflați în seara de concert a Filarmonicii Pitești.
Am primit  în dar un concert,ca un zbor, de la scandinavul pastoral„Poet și țăran,, urmat de „ ”Concertul pentru vioară și orchestră în re  minor, op 47„ de Jean Sibelius, cu participarea specială a  Martei Murvai(  vioară) până la cele două suite Arleziene ale lui George  Bizet.

 Muzica  s-a colorat în verdele apoteotic al unei naturi surprinse  în  toată  armonia ei cosmică!explozie de  energie, de  sănătate sufletească, de muguri , de optimism!

 Ne-am bucurat  ascultându-i susurul, mlădierea, urcușul, desăvârșitele-i ritmuri, în prima parte.

Cu Arleziana, am  trăit fiorul dragostei și al frumuseții ei, am  văzut cu ochii sufletului o tulburătoare  poveste de dragoste, pe care George Bizet a realizat-o,  transpunând sonor scrierea lui Alphonse Daudet,  care, la rându-i fusese  impresionat de  sfârșitul tragic, din iubire, al nepotului lui  Frederic Mistral. 

 O seară, ca un  binecuvântat dar de toamnă în  strălucitoare  rostogoliri  sonore.

Măreț dirijorul, franzezul Pascal  Lacombe!

Strălucitoare orchestra Filarmonicii Pitești, concert-maestru Mădălin Sandu!

Nobilă prezență, talentata  Marta  Murvai!

 Superbe solouri;  violoncel- Paul-Mihail Oneci,  flaut-Cristina Dumitrescu, fagot- Ionuț Mardare, harpă- Iuliana Roșca.

Ce repertoriu special! 

 Seara noastră de toamnă a respirat  în  falduri primăvăratice!

 Dacă  tu crezi că adjectivele  pe care le folosesc ar fi exagerate, ascultă   doar  o parte din concertul acestei seri,  pe care m-am străduit să-l înregistrez, cum m-am priceput.

A fost o seară superbă!

Felicitări  și mulțumiri , în parte,  fiecărui  artist instrumentist din Filarmonica Pitești!

ca o punte între lucruri

Îți dorești să fie mereu bine, viața curge cum vrea ea.

Nu poți schimba mare lucru, oricât de mult ți-ar plăcea.Cu cât trec anii, așa cum vor ei, mai puțin cum ai vrea tu să se întâmple, parcă niște adevăruri s-ar contura: unul ar fi că viața bate toate câte se vor fi scris, altfel cum zicea cineva cândva „viața bate filmul”.

Al doilea ar fi că tu ai vrea să parcurgi cât mai mult din paleta lucrurilor frumoase și interesante. Poți?

Poate doar subiectiv.

Le-o fi rostuind cineva pe toate? sau, tot timpul trebuie să te reconstruiești, ridicându-te deasupra propriilor stări?

Tot ascultând la câte se întâmplă în jur, mi-a venit în minte o poveste.

Într-o noapte liniștită a unei toamna schimbătoare, ca aceasta, tatăl și fiul se plimbau pe ulițele pustii ale satului. La o cotitură, bătrânul îi face semn fiului să se oprească:

-Auzi ceva, în afară de șipotul râului și de trilul privighetorii, fiule?

Tânărul își ascute auzul și răspunde cu jumătate de gură:

-Da, tată, parcă aud un zgomot . Pare a fi o căruță.

-O căruță, da, o căruță, dar poți spune ce fel de căruță?

Fiul a înălțat din umeri.

-O căruță goală, fiule!

Și, pentru că pe fața tânărului apăruse nedumerirea, tatăl a continuat:

-Recunoști foarte ușor o căruță goală.

Cu cât este mai puțin încărcată, cu atât zgomotul pe care îl face este mai mare.

O fi având povestioara vreo morală.?

p.s.printre atâția bolizi, cam multe căruțe goale așa-i?

În boabe de ambră, surâde și plânge adâncul!

„Ne vindecăm, frumos, încet, ca bradul,

Și singuri rănile ne oblojim.
Prin alte vine seva-și face vadul.
Rășină grea de chihlimbar mustim.
E dulce ca un cuib o cicatrice....„  

Maria Banuș

Că-i spunem  „chihlimbar„, că-i  spunem„ambră„, cuvântul în sine ascunde o lume croită-n adâncuri.

I-am descoperit nerostita-i poezie, cândva, când în oraș s-a deschis cel mai modern magazin. „Trivale„.  Mi-am cumpărat o bluză  galbenă de  voal și un colier  din boabe ruginii, mărimi și  forme diferite, amestec cuceritor de nuanțe, ochișori, ace, raze și semne, cercuri și  brazi.

Parfum dintr-o lume ascunsă.

Unul dintre copii a rupt, într-o zi, șiragul, s-au rostogolit, în goană, bobițele  de miere topită-n rășină, s-au tot rătăcit  pietricelele, din când în când,  se mai iveau pe la colțuri, le- am adunat  în fire de argint, în  doi cercei drăgălași și un  mic colier.

 Și au tot trecut anii...

În urmă cu o săptămână,  în  muzeul de la  Colți, ascultam rostogolindu-se, așa, ca-ntr-un șirag,

vorbele  unei  tinere doamne, ea însăși o  apariție  aproape  neverosimil de   năvalnică, pasionată de  locuri, de meserie și de chihlimbar. 

 M-am  trezit gândindu-mă  la piatra asta ruptă  din trupul  pământului, în care se adună atâta frumusețe, atâta magie, atâtea întrebări.

Se prind în  multiple culori milenii de treceri,  gâze și aer, rouă și pânze de ape, margini de frunze și flori, poate  chiar leacuri,începuturi, rotiri,  timp și istorie.

Chihlimbarul!

Sună atât de frumos, un singur „a„, un singur „r„,, atâta poezie!

Mi-e drag  să-l rostesc, mi-e drag chihlimbarul!

Du-te și vezi muzeul de  la Colți!

În niște cămăruțe primitoare,  mâini pricepute, minți  iubitoare au adunat  pietre, speranțe, șiraguri, culori, chiar negru-ntre ele , un strop de magie, o clipă de veșnicie!

a fost tăiat un brad bătrân,

Fiindcă făcea prea multă umbră....„Nicolae Iorga

timpul care nu îmbătrânește niciodată

„Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica orașele ca norii,
și de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei..„ 
 Nichita Stănescu

Sunt locuri  în care, din te miri ce motive, am ajuns cu greu. Chiar dacă  nu ar fi  trebuit să fie deloc așa.

Era duminică, ploua așternut, pe străzile goale se așezau, în strat, frunze mari, galbene. Covor de  gânduri: inscripții, firme, câte un trecător  grăbit, frânturi de  conversații, lumea  cu ale ei.

Am trecut de mai multe ori prin Ploiești, aveam o  vagă idee despre un Muzeu al ceasului, simțeam că vreau să-l văd. 

Și s-a întâmplat. 

 Când  va fi  hotărât  întâiul om să fie ceasornicar trebuie să fi fost mai mult decât o sărbătoare! 

Să prinzi timpul într-o căsuță!

Într-o  clădire, ea însăși cochetă ca un ceas, am văzut  în câteva zeci de minute secole de istorie, amintiri,experiențe.

 Am furat  eu niște imagini, că  era acolo o doamnă rea ca un gardian, aș fi adunat totul într-o fâșie colorată, ce bijuterii, câtă artă, câte secole  de  filigran săpat în timp,toate  sub un acoperiș!

Într-o  minunată poveste  de duminică!

Sper  să  găsesc  eu o zi, când să pot vedea lumea aceea de clipe, pe îndelete. Doar eu și cu mine.

 Fă-ți timp și mergi să vezi  o  bijuterie  de bijuterii!

repere de suflet

Albastru  curat  a colorat  astăzi cerul,  zăvoiul  și-a topit verdele în  valuri de galben rătăcit în frunze și-n crengi,blândă răcoare, drum odihnit.

De jur împrejurul meu a fost toamnă.  Mângâietoare, îmblânzită,  bogată. 

Așa cum mi-e drag să o știu!
Un loc sacru, flori pentru MAMA, un colț de casă,o fărâmă de sat, un pic din răcoarea Argeșului, un petic de drum către liceu.
Toate culese în ascunzișurile cele mai intime ale trăirii, cu grija curată de

a le preface în EU!

Forfotesc în solfegii adâncurile

Ieri,după multe zile cu ploi,soarele de octombrie a risipit norii, arătându-și fața veselă.

 I-am zărit de departe, în toată măreția lor nepământeană!

Vulcanii Noroioși!

Cândva va fi fost mare.Marea Sarmatică.Zbucium de foc, de piatră și fum, în adâncuri. Răsfirând coame spre cer, au țâșnit din străfunduri Carpații .

Platoșe mâloase, uriaș obraz de lut ondulat într-o geometrie nescrisă, conuri și  spărturi,fantastic peisaj mișcător.Te încântă, te sperie, te pune pe gânduri. Brusc, ai senzația  că astăzi nu este deloc cum a fost ieri, pentru  câteva clipe, privind  doar urma ghetelor tale pe noroiul gâlgâitor, crezi că  timpul   și-a uitat  măsurătoarea. Poteci lunecoase, rostogoliri argintii între Cer și Pământ, despletiri în șuvițe, fără început, fără sfârșit. 

Munții! clocotitori, măreți, stranii, ireali.

Statornică

nestatornicie!

Știam că există, voiam să-i văd. Și s-a întâmplat! Experiență imposibil de prins în cuvinte: uimire că sub piciorul tău clocotește în bolboroseli

adâncul, fascinație că  poți să vezi ceva ce doar știai că ar fi,puternică senzație că  mâine va fi altfel decât astăzi, cum și ieri  ține de altă poveste.

Straniu, fabulos, uimitor- toate într-o poezie a miracolului naturii!

Du-te să-i vezi!

O să-ți amintești  de Blaga. Și de  ”Nebănuitele trepte„

„Gândesc la fapte de demult, la arătări
din era prea fierbinte ce se sparse.
De scrumul abătut pieziș din alte zări
sprâncenele îmi sunt și astăzi arse. „

între metaforă și hiperbolă, pe drumul cel mai frumos!

   

 ”Valul bate-ncet în stâncă,
Spuma-i dulce o-nfăşoară
Într-o horbotă uşoară;
Umbra serii de vioară
Creşte-n liniştea adâncă.   ” Emil Botta

 Răpirea din Serai

”Opera cu prea  multe note”, Iosef al II-lea, 16 iulie 1782, la premieră, Teatrul Național, Viena

"Nu știu să scriu frumos; nu sunt poet. Nu știu să aranjez frazele atât de artistic încât să producă umbră și lumină; nu sunt dansator. Pot s-o fac însă prin sunete; sunt doar un muzician...." ( W. A. Mozart)

Îi ascultăm muzica, ne învăluim în  emoția ei pură, luminoasă, proaspătă.

Mai avem, oare, vreme să ne gândim la cel mai exploatat copil-minune,  care, la cinci ani uitase de copilărie? Fiul  lui Leopold Mozart, exigent violonist în orchestra curții primului

arhiepiscop de Salzburg, Amadeus ( Iubitorul  lui Dumnezeu) își începea drumurile în marile metropole ale lumii, drumuri care  nu se vor mai fi oprit toată viața. Lumea întreagă îl ovaționa, la 13 ani, compunea ca un  adult.În timp ce scria  o  lucrare complexă, deja o alta i se ivea în minte.

A intrat în concerte  cu toți marii muzicieni ai vremii.

 600 de piese în toate genurile muzicii simfonice!

„Nu sunt sigur că băiatul ăsta n-o să mă facă să înnebunesc, dacă  îl ascult mai des„, scria baronul Friedrich M. vom Grimm. 

La 25 de ani i se transmite prima comandă pentru a scrie o operă în limba germană. 

”Răpirea din serai”.

  Sub bagheta  dirijorului  Tiberiu Oprea, sufletul Filarmonicii Pitești, 
concert- maestru  Mădălin Sandu,  

Mihai Sârbu, solist- corn,am ascultat  într-o  impresionantă  interpretare:

W. A. Mozart”Uvertura  la opera ”Răpirea din serai„

”Concert nr. 3 pentru  corn și orchestră în Mi bemol major

”De departe sună cornul.

Cornul serii, cornul mării„

„Rahmaninov” Simfonia a  2-a în mi minor, op 27. 

Ce adjectiv i s-ar potrivi? cred  că magistral cu majuscule!

Concertul de astă seară? Maiestuos!

O călătorie  interioară într-un univers complex, amestec de trăiri , de la optimism la  deplină armonie cosmică, într-un  circuit sonor cu 68 de „voci„ într-una singură,   , adunate  de o vărguță fermecată, piscuri și văi,  ape și drumuri, vis, simțire, emoție, candoare, tumult,  spaime, forță, măreție, încrâncenare, zbucium,  suferință, dar și biruința vieții, muguri în ferestre de suflet,  desene fără culori, soare după furtună, poezie în salbe de note!

Mă gândeam așa, în drum către casă;cum este croită lumea asta,, cum se  poartă ea cu geniile, câtă vreme viețuiesc...

 Condus pe ultimul drum  doar de către un preot, Mozart,cel mai mare compozitor al timpului său, îngerul  trimis  pentru  doar câteva zeci de ani, printre oameni, pentru a le dărui talentul lui divin, a  ajuns într-o groapă comună... 

Cum s-ar cânta o plângere muzicală?

Mulțumiri și felicitări, oameni frumoși, artiști instrumentiști ai Filarmonicii  Pitești!

note, bucurii, lumină

”Trăim în rețele,  nu în comunitate....

 Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume...”

John  Taylor Gatto, profesor  american, scriitor, născut în 1935

Mă tem că  nu vei avea timp  să citești tot. Încearcă, fie doar  partea asta, totuși:

„În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș...”

De la o  glumă cu un prieten pe seama cunoștințelor despre cum  să  nu mai pierzi timp și energie în bucătărie,gândul mi-a fugit la  notele din clasa I și la creionul în două culori cu care  doamna Ana Tănăsescu, învățătoarea  mea, picta frumos  în colțul  din stânga al caietului de teme ”Foarte bine” „Bine” ”Binișor„. Niciodată nu am primit „Rău”.

  Poate că și tu îl vei fi văzut vreodată în viață;  jumătate  era roșu, jumătate albastru. Roșu, pentru primele două calificative, albastru pentru celelalte.

Nu mi-a fost deloc greu  să-mi amintesc emoția cu care  pândeam  mâna doamnei, răsucind creionul, până în clipa în care  stabilea  cât merită  munca mea de-o pagină.

 Doar în clasa I am avut note până la 5, adică  după sistemul „ex sovietic„,  cum mi-a adus aminte  un prieten.

Nu știu să-mi fi explicat  vreodată cineva, părinții sau  profesorii, de ce trebuie să merg la școală, de ce trebuie să învăț. 

 Într-o vreme, m-am numărat printre premianți, chiar în frunte, niciodată în partea cealaltă a listei.

Am iubit școala!  Nimeni nu poate să mă contrazică. Pentru aceea, de aceea, mi-am crescut copiii și elevii  în același spirit.

Aseară  am citit, cam în fugă, un material serios, în care  se arată cât de rea este școala zilelor noastre, care va fi făcând instrucție, nicidecum educație. 

Când și, mai ales, de ce  să se fi stins bucuria luminării prin școală?

 Ca să  fiu  mai sigură că nu-mi scapă ceva , ori că nu voi fi înțeles greșit,  de dimineață, am recitit. Dacă vrei, dacă te interesează tema asta, a  felului în care se explică dispariția bucuriei de a  merge la școală, citește  aici:

http://www.anacronic.ro/scoala-psihopatica/

omul și omeni(re)a

La  țară, cândva, toată lumea  cunoștea pe toată lumea. Toți se salutau.
Astăzi, știi despre oameni doar ce spun ei că sunt.