joi, 31 martie 2016

Mă culcasem lângă glasul tău


Pe Nichita, 
31 martie 1933, Ploiești, 
 îl asociez totdeauna cu  norocul  meu. 
 Și cu ziua aceea de toamnă, când, după ce am auzit subiectele, tot acopeream cu scris mărunt foaie după foaie. Examenul  dificil al intrării mele ca profesoară, cu drepturi depline, într-o școală de oraș. 
 Scriind, descopeream atunci, întrebându-mă, cum îl percep eu  pe  el cu  versurile lui, cu lumea lui nelume.


„Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.„



Astăzi, am  citit ceva foarte frumos, ceva ca un legământ de dincolo de  viață, de dincolo de moarte:
„Nichita mi-a  strâns mâna  cu emoțíe, ca după un turnir pe care l-am câștigat amândoi.„
Ce prietenie!
 Fă-ți timp și citește!
 O să vezi viața altfel!
„foaie verde de albastru...”

http://bucurestifm.ro/2016/03/28/sub-semnul-prieteniei-in-memoriam-nichita-stanescu-si-eusebiu-stefanescu/

marți, 29 martie 2016

”în suflet mi-a crescut o floare..”


Iubește-mi mâinile...
  
Iubește-mi mâinile și ochii
 Și iartă-le dac-au fost clipe
  În care n-au știut să-ți spună
 În care n-au putut să-ți dea
 Atât cât ar fi vrut,  
Atât cât poate doru-ți cere
  În dragostea,  
În îndoiala
  În deznădejdea unei clipe...
 Iubește-mi mâinile și ochii. 
Și iartă-le nevruta vină  
Că prea târziu veniră-n cale-ți
Sau ...

Elena Farago,  29 martie  1878, Bârlad/4 ianuarie 1954, Craiova


duminică, 27 martie 2016

răgaz

 
„Ce-i viaţa asta, dacă-n griji scăldat
Nu ai răgaz de stat şi de visat?
..........................................Trecând prin codri n-ai timp să vezi unde
O veveriţă nucile şi-ascunde...”
W.H.Davies, Antologie de poezie engleză

Te  miri că vezi doar niște trunchiuri  de copaci?

Te cred!

N-ai zărit-o, așa-i?

Acum, nici eu nu mai dau de ea,oricât mi-aș concentra mintea  și ochii.

..
Despre o veveriță vorbesc.

A apărut așa, ca din senin, pe o creangă. Într-o clipă, zbrrr! pe alta, pe alt arbore, de acolo țup! pe altul, au ieșit de prin scorburi încă vreo trei, două mari, cu niște cozi cât mătura ta de bucătărie, sau a mea, nu are importanță. 
Am scos aparatul, mi-am pus și ochelarii, drept este că nu am traversat, nu-mi puteam lua ochii de la ghemotoacele alea zburătoare, dar ce crezi că ele se gândeau că ar fi la o ședință foto, zburdau care încotro, așa că, dacă vrei să te distrezi,  imaginează-ți că ai fost în preajmă. 
Sau, dă o fugă în Trivale! Și dacă ai un aparat foto performant, cine știe? faci un film!

vineri, 25 martie 2016

nimic altceva

Ninge și plouă, verde și alb,
 iluzii și picuri, 
se vede pădurea, 
munții se ascund,
doar nourii trec, în gânduri, în șoapte.
Curajos guguștiucul își  cheamă consoarta, 
și plouă, și ninge, 
alb în înalturi, verde-n ciorchini.

marți, 22 martie 2016

între acum și mâine

De ce mă tot întorc mereu la cartea asta, n-aș putea să spun. Poate, pentru că  în fiecare pagină, în fiecare  paragraf, atâtea  incertitudini se adună, că  nimic nu pare să fie un răspuns la vreo presupusă întrebare.
” Fizica  poate prea bine să ne indice coeficientul de dilatare a fierului; însă ea nu știe câtuși de puțín care este mecanica  pe care se construiește lumea.”
 Cartea neliniștirii,Fernando Pessoa, pagina 412

luni, 21 martie 2016

tu, creangă, te ridici...

”Nu există nicio altă artă fără poezie”
Delacroix
21 martie- Ziua Mondială a Poeziei

Prima poezie am învățat-o cu mama; îmi împletea cozile,  nu știu câți ani să fi avut, poate trei, poate patru„Pisicuță, pis, pis/ te-am visat azi noapte-n vis...„  
 Abecedarul se încheia cu „Brăduleț, brăduț, drăguț..„
Ce-mi amintesc din  anii imediat următori, să fi fost, cumva, prin clasa a II-a, este  poezia pe care am recitat-o la o serbare, înghițindu-mi lacrimile-„ Eu am numai trei picioare / Și abia mă mișc, hop, țop/ Râd, când mă-ntâlnesc, copiii/Și mă cheamă Cuțu șchiop...„
A fost un moment, cred  că printr-a treia, când, lipsind  doamna Ana, a venit la clasă domnișoara Silvia.Ne-a învățat cum este, într-o școală de țáră, să vrei să fii artist la nici zece ani.„Albă-ca Zăpada,dramatizare, după splendidul basm omonim. 
Știu întreg textul și astăzi. Și nu cred că-l voi uita vreodată.
Manualele din ”ciclul II„ se deschideau cu poezii scrise de Mihai Beniuc:”Frumoasă  mi-e țara străveche, întinsă pe munți  și pe văi/ Cu fete  cu flori la ureche, cu mândri și ageri flăcăi...„
Domnul  profesor Gheorghe Fulga  nu admitea să  nu memorezi câte zece rânduri din fiecare  text ales cu mare  grijă. 
 Citeam, reciteam, recitam, cu  toată pasiunea”Scrisoarea  III”.
Cam pe atunci, am descoperit cât de mult îmi plac fabulele, le despleteam în gând, mă străfulgera,așa,o mare bucurie, când  pricepeam lumea  de dincolo de  vers.
 Ce extraordinare pasaje din „Amintirile„ lui Creangă, învățate atunci, mi se  perindă astăzi  prin minte!
Și ce minunată scriere este ”Ardealul„ lui Nicolae Bălcescu. 
Culori  roz- gălbui pe fir de aduceri-aminte!
Când eu însămi am devenit  nu doar purtătoarea catalogului, mi-am dat seama că  știu multe versuri și  fragmente  de proză   din anii de gimnaziu și  mi-am dorit să fiu ca întâiul meu profesor. 

Astăzi,când citesc poezie, sunt doar Eu. 
Eu și cu mine!


La steaua, Mihai Eminescu

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.


Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.//


Mestecenii-n pădure glăsuiesc
Într-o limbă vesel-inocentă;
Cocorii cu tristeţe obosesc
În zbor purtaţi, pe nimeni nu regretă.

Ce să regrete? Toţi sunt călători -
Pleacă, se-ntorc, din nou casa îşi lasă.
Doar cânepa visează uneori
La cei plecaţi în depărtare-albastră.

Stau singur printre câmpurile goale,
Purtaţi de vânt, cocori se-azvârlă-n zbor.
Sunt plin de gânduri vesele, domoale,
De nimic în trecut nu-mi este dor.

Nu-mi regret anii, irosiţi zadarnic,
Nici chiar al liliacului parfum.
Foc roşu de scoruşe arde-amarnic,
Pe nimeni nu-ncălzeşte nicidecum.

Nu se aprind scoruşii ciucuraţi,
Îngălbenita iarbă nu dispare.
Cum frunze pierd copacii resemnaţi,
Aşa eu pierd cuvintele-mi amare.

Şi dacă timpul, lunecând ca vântul,
Strânge pe toţi în bulgăr inutil...
Spuneţi aşa: mestecenii-au cuvântul,
Scuzându-se în graiul lor gentil.
 // Esenin

Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte., Lucian Blaga 



Tu eşti cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?


Ca să încep, te previn că, în mod sigur,

sunt foarte diferit de ceea ce presupui;

Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?

Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?

Crezi că prietenia mea îţi va da deplină 
satisfacţie?

Crezi că sunt statornic şi credincios?

Nu vezi nimic altceva decât această înfăţisare,



acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?


Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către


un adevărat ecou?


O, visătoareo, nu te-ai gîndit că


aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?

 Walt Whitman

M-am apărat zadarnic și mă strecor din luptă 

În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.
 Pusei pământul și ape, zăgane între noi, 
Și suntem, pretutindeni, alături, amândoi.
 Te întâlnesc pe toată poteca-n așteptare, 
Necontenita mută a mea însoțitoare. 
Pe la fântâni iei unda pe palme și mi-o dai,
 Iscată dintre pietre și timpuri, fără grai. 
Ți-ai desfăcut cămașa și-ntrebi cu sănii-n mâna 
De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. 
Ai dus la țurtur gura cu gura mea plecată,
 Voind sa bei cu mine scânteia lui deodată.
 Amestecat în totul, cu umbra și cu gândul, 
Te poartă-n ea lumina și te-a crescut pământul. 
În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, 
În vijelii, în rugă, în pas și-n alăute.
 Ce sufăr mi se pare că-ți este de durere, 
De fata-n tot ce naște, de față-n tot ce piere,
 Apropiată mie și toată depărtată,
 Logodnică de-a pururi, soție niciodată., Tudor Arghezi 


Barbari

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Și importante
Am făcut bătături.
Și cu toate că-mi suport 
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând:
Circulați numai pe partea carosabilă 
A sufletului meu,
Barbarilor!, Marin Sorescu//

joi, 17 martie 2016

Și tot așa, cum s-a aprins,

iubirea noastră-ncet s-a stins, 
tot cum se stinge o țigară...”
( Balada țigării)


Somnoroasă, tolănită în jilț de norișori, luna se uită în jos  prin ochelarii ei  fără lentilă.
Au trecut doar trei ore după miezul nopții.Treziți și ei în cântec de cocoși, câțiva câini își încearcă hămăitul răgușit. Satul freamătă. De prin curți,mogâldețe în grup ies în ulițe.
Femei de toate vârstele, copii mai  măricei, toitani, cum le zicea maica Fănica, își freacă ochii peste care au aruncat în grabă  un pumn de apă rece din fântână. De voie de nevoie, se adaugă grupului. O vreme, până la capătul satului, merg  laolaltă, apoi, puțini câte puțini se îndreaptă către loturile lor.
 Se culege tutunul.Pe rouă. 
Frunzele mari, coapte trosnesc sub  degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva  face pachete mai mari, vine altcineva și  pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.
Câmpul este un furnicar. Undeva, în zăvoi, păsările își încep și ele zarva, se îngână ziua  cu noaptea, lucrătorii zoresc, nu trebuie să-i apuce  răsăritul soarelui  cu tutunul copt pe fir, nici printre rânduri.
 Smoala de pe frunze se adună în cocoloașe negre, se lipește de mâini, de haine, în păr.
Să fi trecut  vreo vreo patru ceasuri de muncă. Se aud primele căruțe. Ordonat, frunzele de tutun se stivuiesc în rânduri, acasă, aceleași mâini îndemânatice  îl vor rândui la umbră, pentru înșirat.
Se cam sare peste micul dejun. Pregătit de cu seară, prânzul  se încheie cu porumb fiert, și,dacă cineva are timp, coace  câte unul pentru fiecare.
La înșirat, participă multă lume: rude, vecine, prietene de-ale gazdei.
 Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.
Înșiratul nu este deloc ușor: fiecare  frunză se trece  printr-o undrea, la capătul căreia, pe o sfoară de cânepă sau de trestie, alunecă,ordonat, una după alta, foile. Se fac întreceri, premii nu se oferă, se recunoaște, fără comentarii, o mândrie anume.
Mere dulci, pere  văratice, pepeni verzi și galbeni sunt gustarea de amiază.
Bărbații au pregătit  gherghefurile, le-au revăzut pe cele vechi. În fiecare curte, pe niște construcții  de lemn,  dreptunghiulare, ușor  de deplasat, șirurile  se pun la uscat.
 Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește  de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
 În magazii mari,  gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.
În câmp, firul se înalță, înflorește, mâini harnice îl copilesc, rup florile, pentru ca perioada de vegetație să continuie cât mai mult.
 Pe la sfârșitul lui august, în cele mai  harnice familii,șirurile de foi roșcate se strâng în mototoale.  Se depozitează atent, agățate de grinzile  grajdurilor.
 Din firele cele mai sănătoase, se păstrează  sămânța pentru  anul următor.
Se apropie decembrie, ninge  mult,în case  este cald, rudele toate, cu schimbul, vecine și cunoștințe, toitanii, întorși de școală, păpușesc.
Frunzele se împăturesc grijuliu pe genunchi, într-o succesiune specială- o păpușă foșnitoare. Miros aspru,  strănut, te mai ustură ochii, se mai înăspresc degetele, poate  că se mai îmbufnează câte un copil, se spun glume, se răspândesc vești, se aprind lămpile, ce gustoasă este cina,se scot gutui fierbinți din cuptorul sobei, prinse  doar cu două degete.
Zi de zi, bărbații ordonează păpușile  în forme de lemn, prinse în cuie și sfori. Și când ultimele  au fost prinse în paralelipipedul alb, căruțele pleacă spre centrul de recoltare.
 Lumea stă la rând, specialiștii verifică teanc cu teanc,  tutunul primește calificative și,în funcție de  categoria pe care o merită, se vor acorda plățile.
La capătul  muncii de aproape un an, o familie de oameni gospodari primește câteva mii de lei. Se plătesc  impozite, se cumpără haine pentru toți, mai ales, pentru copii și  pentru mame, se fac și economii  pentru  taxele copiilor care vor merge la liceu.
Trei luni fără miros de tutun în curte!
 și-n casă!
Doar fumătorii  nu-și uită obiceiul. 
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a  făcut  când i-am dus un „Kent„, primit  nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura  cu  tutun tocat mărunt, ales  de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.
Bibi, o vecină scundă și grasă, trăgea, pe furiș, câte o țigară, pe care  o răsucea, bărbătește, în foaie de ziar.
Tutunul!
În lunca Argeșului, pe vremea  când învățam eu teorema lui Pitagora, era singura sursă  sigură de venituri a fiecărei  familii din  comunitatea,  pe care astăzi  o regăsesc  doar în suflet.
O lume frumoasă, harnică și bună, în care  nu am auzit niciodată văicăreli...

sâmbătă, 12 martie 2016

„glas de bucium lung, prelung...„

„În luciul albăstriu, precum e fierul,
sorbind  cu grijă-alege, parcă-ar vrea
să bea  din apă, numai cerul.„
 Lucian Blaga

Asemuit  cu arborele vieții, grație frumoasei  lui coroane , care, periodic, renaște, cerbul-  și numele   poartă, parcă, într-o semantică specială  un semn domnesc-este, în  mitologia noastră, simbolul luminii, al purității, al bunătății și  al onoarei, al cinstei aristocratice.
Copitele lui din spate calcă pe urma  copitelor din față, neobosita permanență  a drumului nostru strămoșesc, statura-i  zveltă a împrumutat ceva din  frumusețea  stejarului, din tăria muntelui, din libertatea   păsării în zbor, din vis, din speranță, din puritatea  florii-de-colț. 
Dar și  din statornicie.
Doar privindu-l înveți  să speri. 
Și să urci.
 Cerbul-semn, prin excelență, favorabil!
Triumf al vieții și al  biruinței!

p.s.
Să fie, oare, cerbul, ca  atitudine,  un fel de  legământ nescris între Cer și Pământ?
Ce și cât (mai) păstrează neamul nostru  din măreția cerbului  carpatin?

joi, 10 martie 2016

Medalion Ceaikovski

 Datorită tonului ei maiestuos„ „Uvertura  solemnă 1812„,  este difuzată frecvent  drept fundal sonor  la jocurile de artificii în SUA, la 4 Iulie, când  se sărbătorește   Ziua Independenței Americii!

Atehnică fiind, mi se mai întâmplă, câteodată, să nu-mi reușească fotografiile. Chiar îmi pare rău, pentru că astă seară am vizionat un concert rar. Excepțional, nu doar pentru că a fost „`Medalion Ceaikovski`, minunat, pentru că viziunea dirijorală a maestrului Gheorghe Costin a fost una absolut fabuloasă.
Îi spuneam prietenei mele ,
profesoară de muzică , îndrăgostită de Ceaikovski , că dirijorului i se revarsă, parcă, muzica prin degete!
Și orchestra noastră, concert- maestru, Mădălin Sandu , cu fiecare concert, este mai profesionistă, mai implicată!
Niște oameni minunați!
Și o invitată, pe cât de talentată, pe atât de carismatică- Ioana Cristna Goicea, care a cântat pe o vioară ”Vincenzo Rugieri”(1720)


O seară în care s-au îngemănat nuanțe de la cele mai suave,”Poloneza, din ”Evgheni Oneghin„, Concert pentru vioară și orchestră,„Suita „Lacul lebedelor, op 20 a( Scena, Vals”) până la solemnitatea desăvârșită a reconstituirii prin muzică a atmosferei bătăliei de la Borodino.„Uvertura solemnă 1812„.
În urmă cu niște ani, am văzut magistralul complex moscovit, prin care rușii au omagiat victoria lor asupra armatei lui Napoleon! 
Astă seară, sunetele s-au adunat într-un poem al victoriei, prin topirea imnurilor francez și rus, prin salve de tun, clopote și esențe sonore speciale , reconstruind printr-o rafinată subtilitate muzicală triumful ființei naționale rusești!
Splendid concert!
Felicitări și mulțumiri din suflet ,Filarmonica Pitești!
Toată stima pentru adevărații artiști!

miercuri, 9 martie 2016

„E-adevărat


că prin femeie a mai venit și întristarea, 
dar fără ea n-ar fi viața și n-ar fi binecuvântarea, 
n-ar fi cântarea, nici sărutul, nici dor sau lacrimă sub stele
și ce-ar fi lumea fără-acestea și ce-ar fi viața fără ele?„

Traian  Dorz

Când vine  vorba  despre  ”Ziua Femeii„, mulți  strâmbă din nas, motivând că este o sărbătoare comunistă. 
 Eu nici nu mă gândesc pe  unde-i sunt originile, mă bucur doar să văd  multe femei vesele,pe stradă și în restaurant, în parc  și--n stații de taxi, multe flori, autohtone sau aduse de peste mări și țări,  mulți copii  cu buchețele, bucuroși  că pot  readuce zâmbete  pe obrajii  învățătoarelor, mulți bărbați descrețiți,  preocupați  să  fie atenți nu doar acasă la ei.
 Se dau și se primesc telefoane, se reinventează  scrisul  de mână, se  caută plicuri  roz  cu inimioare în colț,  copiii plecați departe sunt tot mai aproape, nepoții își aleg cu tandrețe cuvintele, colegii de școală  caută nume și locuri  prin carnețele  vechi, că, de, pe vremea lor,  telefonul  ocupa un loc cuminte  pe măsuța din hol.
  Pentru o zi, femeile, da, poate că nu  chiar toate, se fardează mai atent, merg la coafor, își pun eșarfe, bijuterii vechi sau primite recent, deschid un parfum nou.
 Ce suflet frumos  zâmbește  din oglindă!
Afli acolo ceva din nebunia femeii îndrăgostite, din zborul ei către  niciunde, dar Zbor!  în privirea ei descoperi acel curaj fragil-fărâmă de  inconștiență nebunatică, ceva din libertatea păsării, dar și din răbdarea  furnicuței, un strop din  măreția lunii, din zbuciumul mării, din liniștea dimineții. 
Ce altceva este  femeia?

Că sărbătoarea ei durează o  săptămână, o zi,o dimineață, o clipă, asta este, deja, ceva  personal.
 Oricum, chiar și primăvara  se simte  femeie! 

duminică, 6 martie 2016

Vedem ceea ce nu știam că există!


”Pentru câteva minute, 
redevin adolescentul de mai bine 
de un sfert de veac, 
o adolescență pe care nu am 
cum să o uit vreodată, 
și pe care o port în suflet 
alături de frumoasele scrisori 
de dragoste...”


Revederile  noastre  încep  cu mult înainte  de a ne regăsi: telefoane, povești, o poezie  nescrisă, simțită, însă, în voci, un fel de voluptuoasă  punere în scenă a  ceea  ce încă  nu este, dar sigur va fi !

  
Ele păstrează ceva din parfumul anilor acelora  când aripile  ne creșteau chiar din suflet, fete și  băieți  de prin toate  părțile raionului, colegi de clasă, de  cămin, de reuniuni și de concursuri, imagini curgătoare într-o dulce  căldură de aduceri-aminte.Toate se întrepătrund.
De fapt, noi reinventăm povestea unor ani, despre  care  abia acum simțim câtă bogăție  ne-au dăruit!
Ne  leagă prietenii frumoase,distanța  nu mai este o problemă, ce bine  că  există telefon, ce minuni  aduce internetul! păstrăm în  colț de batistă imagini de ieri, reconstruim altele- anul trecut ne-am întâlnit la Sinaia, acum   ne regăsim într-un han situat între Argeș și Neajlov, nu departe de satul meu, al Cocuței și al lui Cornel, gazda  acestui mărțișor.
Bunici rămași adolescenți visători păcălim vremea,
readucem anii la timpul prezent, curg snoave despre întâmplări care de care mai nostime, dansăm, ce frumoase sunt dansurile  noastre ca din din vremuri de bal, mai apoi, vorbim în  cor sau  ne ascultăm  cu ochii țintă, se mai adună lacrimi în gene, a mai plecat cineva printre nori...
Acum când scriu, altă seară  se cerne, fiecare  este la casa lui, ne-am promis  o  revedere  cu mult mai mulți colegi!
 Da! adunăm bucurii, cu gândul la  sfârșitul  lui mai!

vineri, 4 martie 2016

seara papioanelor vesele

 roșii, albe, vișinii, galbene, în dungi, cu picățele!

Trăim cu vocea interioară!

O seară altfel-Pop-Rock Simfonic, cu Filarmonica Pitești, dirijor, maestrul Mihail Ștefănescu,carismaticul director al Filarmonicii de Stat„ Ion Dumitrescu„, Vâlcea, concert-maestru , Mădălin Sandu, care a realizat și orchestrația pieselor „Walk This Way și Sweet Child O, Mine”.

Un mărțișor pentru doamne elegante, domnișoare fericite, dar și pentru domni , la patru ace, într-o colecție de muzică bună, pop rock, devenită „clasică”.
Virtuozitate, dăruire, bună dispoziție, antren!


”..Când ziua se sfârșește
Cu sute de întrebări succesive
Ce îți trec prin cap....


Ai face bine sa încetinești,
Nu dansa așa de repede,
Timpul este scurt,
Muzica nu durează mult..”( Dans lent-D.L.W.)( gândul unui prieten

Ne-am bucurat ascultând adaptări simfonice ale unor piese dragi din repertoriul unor formații cunoscute: ”The Rolling Stones„, „Queen„, „Guns N Roses„, „Deep Purple„, „Led Zeppelin„, „”Pharrel Williams„, „Beatles„.
„Satisfaction„, , ”A tribute to Elvis„, Blues Brothers Medley„, Conquest of Paradise”( Vangelis), ”Another One Bites the Dust”, ”Oldies and Goldies ( Sabin Păutza), ”Smoke On The Water”, ”Starway to Heaven„, ”Medley”( orchestrație după ”Beatles”.

Tinerii s-au simțit în elementul lor, vârstnicii au suspinat aducându-și aminte de ale tinereții valuri.

 Și, poate, tocmai de asta, adesea, sufletele nu-și mai tăinuiesc stările, și, când se ivesc stări ca aceasta din seara lui martie, dansează cu toată a lor bucurie!


Felicitări și mulțumiri, Filarmonica Pitești!

marți, 1 martie 2016

Primii o simt norii.

Și fug. 
O  zărește soarele.Timid, își spală fața în raze de suflet.
 O simte  pădurea. Își  trezește  mugurașii!
Îmi place primăvara!
 Cu bluzele ei diafane, înflorate  sau într-o singură culoare.Cu fuste  crețe  sau conice. Îmi plac sandalele ei, prinse în curele.Și cât de elegantă este  când  se înalță pe tocuri, cu mantou pufos și eșarfe de mătase.
Iubesc  mersul ei ștrengăresc, sfidând  anii, problemele, incertitudinile. Subtilă și sofisticată, capricioasă ca o pisicuță, blândă, cum doar știe ea să fie, seducătoare prin umblet și grabă, primăvara aduce parfum de  iarbă crudă, ploi în plete, flori în șorțul ei de acuarele.
Primește-i  îmbrățișarea în  surâs de alb și roșu!