eternă bucurie-i frumusețéa

Iubea florile, marea și cerul, miresmele și antichitatea.
Iubea frumusețea.
John Keats, unul dintre cei mai cunoscuțí poețí romantici.
 S-a născut în Londra,   de Halloween,la 31 octombrie1795, s-a stins la Roma, 23 februarie 1821// 

Pe  aripa poeziei
 

O, cat imi place,-n mandra zi de vara,
 Cand curg torenti de aur din apus
 Si pe imbalsamati zefiri dorm sus
 Nori vii de-argint - sa fiu departe, iara,
 De ganduri mici, griji mici ce m-apasara,
 Printre miresme crude de nespus,
 Pe care Firea strai frumos a pus,
 Sa m-amagesc in desfatari de seara! 
Spre Milton patriotic gand sa-mi zboare 
Si spre-al lui Sidney catafalc cernit, 
Pe-aripa Poeziei sa se lase 
Aievea, ei, - severi - si fiecare 
Sa verse-o lacrima spre-un ochi vrajit 
De nu stiu ce tristeti melodioase.

 Strălucitoare stea

Atât de liniștit de-as fi
Nu singur în splendoarea nopții aș trăi
Cu ochii larg deschiși aș urmări
Îndurător și singur m-aș simți
Precum torentele grăbite
pedepsite chiar de sus
Ce înconjoară țărmul lumii,
ca un fus
Sau voi privi prin delicata mască,
cea căzută
La neaua de pe munți și de pe baltă
Nu, liniștit eu încă sunt,
de neschimbat
Supus la sânul unei iubiri curate
Pe veci va fi a mea, fără a ne abate
Mereu conștient
într-o dulce tulburare
Duios, duios spre a-i simți
blajina răsuflare
Mereu noi doi așa vom fi,
ori moartea va fi alinare.. //

citește și aici:
http://www.romlit.ro/john_keats

sunt doar

în căutarea unui om cinstit. Diogene 

Oamenii se întrec la săpat și lovit cu piciorul, dar nu se gândesc să se întreacă unul pe altul în bunătate.
 Astronomii privesc Soarele și Luna, dar nu văd lucrurile de sub nasul lor. 
Oratorii fac mare caz de dreptate, dar n-o practică niciodată.// 

Dacă nu eram Alexandru, aș fi vrut să fiu Diogene. 
Alexandru cel Mare

Sfârșit de octombrie..

poveste fără cuvinte

merită să vezi!

http://observator.tv/extern/unic-in-lume-un-sat-din-polonia-pictat-cu-motive-traditionale-121421.html

să-i iubim pe visători!

”Mi-aduc aminte că derbedeul  sacru de Panait Istrati, într-una  din cărțile lui  lăbărțate și de nobil suflet, prin gura personajului său autobiografic, Adrian Zografi, într-o tânjire a acestuia sub  canicula și lenea   izbăvitoare a unui  Nil tinzând  spre Alexandria, gândea  sau visa cam așa:”Ei, și, ce dacă  mi s-a dus viața pe apa  Sâmbetei și n-am apucat să compun măcar un șir de versuri.
 N-am decât să mă gândesc la Iliada și să visez  că am scris-o eu.
Ce liniște!  Ce echilibru!
Nichita Stănescu, ”Amintiri din prezent”

așa, de toată ziua!

  hai, distrează-te un pic!

( că prea  ne fac alții viața gri)

cu ( și fără) diminutive

Cercetarea este o ramură esențială a vieții noastre. Fără  analize, sinteze, statistici, verificări/predicții nu s-ar putea explica evoluția..
Niște studii recente arată că  într-o viaţă, aproape normală, bărbatul trece - în viziunea femeii - printr-o serie de transformări zoologice, unele complet ilogice.
La început, El este -  puişor, puiuţ,  iepuraş, gândăcel, motănel, mieluşel, cocoşel, ursuleț.
Cu vremea,  devine  măgăruș, porcușor .
Brusc, sufixele  se pierd.
Alte cuvinte fac deliciul onomasticii vieții în doi-papagal, popândău, guzgan,  gorilă,  dinozaur, urangutan,  mastodont.
În condiții de criză,  pot apărea apar  substantivele compuse- boul dracului, de exemplu...


Cu totul altfel se pune problema, când este  vorba despre femeie.
La început, pentru  că Ea ciripește tot timpul, el o numește tandru- privighetoare, mierlă, ciocârlie, vrăbiuţă.
Cu timpul, prin casă, se vor auzi  alte diminutive  - gândăcel, şoricel, pisicuţă, broscuţă, furnicuţă, albinuţă,  porumbiţă, maimuţică,  vulpiţă,.
Cum monotonia face rău în căsnicie, el , tot mai inventiv, schimbă registrul formulelor de alint, trece la- cloșcă, pupăză,  viperă , bufniţă şi buhă, ajungând treptat  la viespe,  cucuvea,  gâscă, balenă  şi, evident, Vaca- Domnului, rostit în șoaptă,    când  el își face rugăciunea de seară.
p.s.  dacă s-au comis exagerări, se acceptă alte opinii...

anume timp în viață ni s- a scris

care conține aparte și precis
Virtutea ce repară, pe când descurajat
de opiul fals, de gândul mereu controversat
sau ce apasă tare, cu greutate, silnic,
în triviale fapte și în contactul  zilnic,
hrănește mintea  noastră și drege  nevăzută
virtutea,  ce plăcerea e-n strare s-o asmută,
ce ne  pătrunde și urcă-n sfere,
sus,  sus, și ne înalță când suntem în cădere.” 

Cea mai bună parte din viața unui om sunt micile sale fapte uitate și fără nume, de dragoste și de bunătate.
William Wordsworth ( unul dintre cei mai mari poeți ai lumii)

 și o poveste de...octombrie
 (după Esop, dar mereu valabilă)
 

Tustrei erau vânători.
  S-au întâlnit  într-o pădure și, după îndelungi discuții, leul, vulpea și măgarul au  hotărât să se asocieze. Să fie tovarăși. 
 Chiar în prima zi au avut noroc  de o pradă  bogată. 
 Leul i-a cerut măgarului  s-o împartă. Modest, cinstit,  cu frica lui Dumnezeu, măgarul a făcut trei porții egale, punând în dreptul fiecărui asociat  câte una..
Atât de tare s-a înfuriat leul, că l-a înghițit pe dată.
I-a cerut vulpii să împartă  prada.
 S-a uitat vulpea la vânat, s-a uitat la botul leului, apoi  a  așezat  aproape  toată prada în fața lui, oprind pentru ea  doar  un oscior.
 Tare bucuros a fost leul!!
 Mânca, se lingea pe gheare și  se alinta.
Vulpea înghițea în sec, cu ochii în lacrimi.
- Auzi, vulpeo, cum de ți-a venit ideea să  împarți atât de  bine vânatul, să faci un gest atât de  potrivit?? de unde ai deprins tu  arta împărțirii? o întreabă el, într-un târziu.
-De la măgar, mărite domn.
Leul a zâmbit mulțúmit, și așa au rămas ei  buni tovarăși, așa or fi și astăzi.... 

Fiind vorba despre o fabulă , ea are și o morală. Care ar fi aceea?
p.s.  îndrăznesc să te întreb ce gest frumos ai făcut astăzi?

nou!

---

Premiul Nobel pentru Pace, acordat adolescentei ...

toamnă sonoră

O seară   de toamnă, cu parfum primăvăratic, dacă ar fi să o compar cu ziua de ieri. Este  joi,așa că  mergem la concertul Filarmonicii, chiar dacă  drumul trece printre  tarabele pe care se  perpelesc , pe o parte și pe alta, micii  târgului de toamnă piteșteană.
 Program  deosebit: partea I- Vivaldi,-Toamna   aranjament  Victor Simonov, Astor Piazzolla- „Ave Maria„, Consuelo Velasquez -„Besame  mucho„, aranjament  Ioan Dobrinescu. 

 La pian-Ioana Maria  Lupașcu. 

Partea a II-a-Dmitri  Șostakovici, „Simfonia  nr. 5  în re minor„.

Dirijor, Theo Wolters, venit tocmai  din Olanda.

Sala Cs  arhiplină! toate vârstele: șaluri cochete de cașmir, blugi, fuste scurte și   lungi,  botine și  pantofi adidas, sacou la patru ace, parfumuri  plăcute,  fețe destinse, câțiva  copilași  aduși direct de la grădiniță.
Un concert  simfonic durează două ore.
Eu /tu/ noi, odihniți,  ne așezăm în ale noastre cunoscute, confortabile fotolii, frunzărim programul, ne salutăm cunoștințele și așteptăm să apară orchestra.

Nu-mi propun să  fac vreo analiză  a concertului,  nu sunt vreo împătimită cunoscătoare, sunt o  bună și fidelă ascultătoare. Și ca mine, cred că  au fost mulți în această seară, absolut extraordinară!

 Pianista- o admirabilă prezență, în a cărei personalitate se  îmbină generos  talentul, dăruirea, grația cu  o splendidă atitudine scenică, pe cât de naturală, pe atât de studiată .
 Vine dinspre  pian   o debordantă energie, degetele ei cheamă parcă sunetele, le revarsă  cu atâta grație, că nu știi dacă   ea atinge clapele sau îi vin  sunetele  către degete.
Ca să mă crezi, trebuie să o asculți , trebuie să-i urmărești demersul muzical de mare virtuozitate.

  Dirijorul? Ca și-n celelalte două seri , în 2009 și  în 2o12,  un optimist zburător, un muzician  îndrăgostit  de  munca lui

Știi cum l-am văzut toată seara? plutind!

Spuneam că un concert  durează  cam două ceasuri...câtă muncă,  ce efort,  câtă răbdare,  câtă dăruire, câtă pasiune  se adună  , pentru ca eu/tu/noi să ne bucurăm.

 Pe artiști  îi răsplătim cu aplauze și din când în când, cu câte un buchet de flori...

toamnă gorjeană

Păi despre ce vorbim noi, aici, domnule?

 N-a urmat o școală de sociologie.Nici futurolog n-a fost. N-a făcut anchete sociale,  în schimb, Marin Preda a fost  un mare creator , înzestrat   cu vocația reflecției. Metoda  lui de lucru se bazează pe observația  individului într-un sistem  de  relații.
Cam așa  am văzut eu aseară textul „Moromeților„ pus în scenă de  regizorul  Alexandru Dabija și de jurnalistul-scriitor Cătălin Ștefănescu.
 Ei   re-construiesc un dialog  plin de  substanță  pentru  două personaje memorabile:  Ilie Moromete și Cocoșilă.

 Teatrul ACT  a venit  la Pitești cu doi  Artiști: Marcel Iureș și George Mihăiță.
 Într-o manieră modernă,  plină de emoție și de realism actualizat,  doi monștri sacri  refac destinul  celor doi prieteni, care  gândesc social și  văd  existențial.
Viața   dincolo  de gard.

 Lipsește din peisaj salcâmul,  ”axis mundi”  din Săliștea-Gumești, lumea s-a emancipat,  radioul a pătruns în viața   satului, producând un fel de spaimă..

 Dimineața devreme, ”o adunare liniștită„ în doi, doar ei au mai rămas, o adunare  dominată de plăcerea de a vorbi  despre nimic, dar despre toate, într-o prietenească gâlceavă,  mereu aluzivă, despre  pământ și  avere, despre copii și părinți,  despre zestre și  drame, despre  școală și viitor, despre prostie, politică, istorie.
 Despre oameni...

 Ironie, umor, dramatism, revoltă, anecdote usturătoare.
 Viață și  dincolo de viață..
Am râs, am plâns,  am revăzut cu ochii minții o modernă  radiografie  vie a nemuritorilor Moromeți, pentru care părintele lor  nu a primit niciodată premiul ce s-ar fi cuvenit  uneia  dintre cele mai adevărate cărți  care s-au scris la noi.

„Odată ajuns la simplitate...

ești  foarte aproape de adevăratul înțeles al  lucrurilor” Constantin Brâncuși

De unde știi care este diferența dintre împlinirea unei mari dorințe și un vis?

 Cum afli?

Împlinindu-ți dorința! de bună seamă.

Ratasem, deja,  trei ocazii de a fi văzut ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, a cărui construcție, aflu că   a început în 1939,  din inițiativa Aretiei Tătărăscu, președinta  Ligii Naționale a  femeii gorjene.
Toată stima pentru această doamnă!

O invitație sosită pe neașteptate- ce bine este să  faci bine, nici nu știi când  ți se  răspunde cu  și mai bine-  a transformat dorința mea în realitate.

 De cum intri în Târgu-Jiu, venind dinspre Vâlcea, zărești trupul  puternic și zvelt al  „Columnei  fără sfârșit„, cum o numea părintele ei, înălțându-se  către cerul pozitiv de albastru, clar și limpede, în splendoarea toamnei.

Am mers, mai întâi, pe aceeași axă vest/est la „Poarta sărutului„-un fel de trecere spre o altă viață,  fascinantă construcție, de pe ai cărei stâlpi te privesc, parcă   dincolo de timp,   ochii, cătând către sine.
” Nu vedeți acești ochi? Profilurile  celor  doi ochi? Aceste emisfere reprezintă dragostea. Ce rămâne  în amintirea  celorlalți  după moarte? Amintirea ochilor,  a privirilor cu care ne-am arătat  dragostea  pentru oameni și pentru lume”. Constantin Brâncuși.

În pacea tainică a locului, m-am așezat la ” Masa tăcerii” , gândindu-mă  la  vorbele Artistului:”Ținuta și  modul meu  de  viață au fost influențate de țara  mea de origine, respectiv  de simplitate, bunul simț și dragostea de natură„.

Arbori înalți, bogați, străjuiesc „Aleea scaunelor„, pe care mi-am purtat, timidă, pașii. Stăpânea un fel special de nerostită disciplină, simțită de nu știu unde, simbol al  ordinii și al  împrejurărilor, ca și cum  spiritul lui, de dincolo de timp, te trimite spre meditație:

”Nu mai sunt al lumii acesteia, sunt departe de mine însumi, desprins  de propriul  meu trup. Mă aflu printre lucrurile esențiale„.

”Calea eroilor„-drumul vieții..

Și am zărit apoi”Brândușiana- Dragostea oamenilor„, doi îndrăgostiți, alunecând unul către altul, în cea mai  divină înlănțuire. 

Real și fabulos într-o   miraculoasă împlinire!

Soarele își rostogolea discul  către apus, când am revenit la Coloană. Nicio adiere, niciun nor pe imensitatea albastră a cerului de toamnă. Doar prospețimea  verdelui crud și ea, Coloana fără sfârșit, nemuritoare și  mândră,  spintecând văzduhul, ”axis mundi„, legământ între  Cer și Pământ.
”Coloanele mele..am făcut mai multe, doar una  a reușit  să urce  spre cer„.
Poate că localnicii se vor fi obișnuit  să vadă, în trecerile lor către casă, slujbă sau  promenadă, operele nemuritorului  Constantin Brâncuși.
Eu am trăit o mare sărbătoare!
Un șir de emoții, imposibil de așternut în cuvinte, la sfârșitul unei zile, în care am simțit frumusețea pătrunzându-mi în minte, prin fereastra sufletului.
 ” Brâncuși s-a născut  la Hobița și nu va muri niciodată”.
Geo Bogza// 
(poțí citi și aici-


http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/04/copacii.html

când cu pleoapele brumate.. .

Atentă la detalii, își răsfiră cu degete lungi , cusute din ierburi și flori, zestrea-i mereu nouă.   Din lada ei fără de lacăt, mirosind a toate darurile pământului, coboară pe furiș, atingând, în freamăt verde, câmpul și ogrăzile..

 Botine noi, cu bumbi gălbui, ie cusută în ploaie de roșu  arnici , pe sub șalul smălțuit în râuri de floricele...

 Suie, coboară, se năpustește, sare-n băltoace, păcălește vântul și ploaia. Nici n-ai zice că  ștrengărița a fost și ea, cândva, o doamnă.

O vezi? apucase poteca dinspre porumburile cu frunze tăioase... brusc, se răzgândește și  sprințară cum este  adulmecă vița din bolți, își umezește genele lungi vopsite în  castane coapte, își umple poala cu nuci, strivește  în palme bulgări de pământ reavăn, se înalță pe  vârful botinelor obosite și ele, de  atâta alergătură, își arcuiește sprânceana brun/ arămie și se domolește.

De sus, dintre ramuri încă verzi, încărcate în mere mustoase,  își mlădiază mers de felină.

Îmi place toamna!

Îmi place surâsul ei șiret, uneori verde, alteori albastru sau chiar cenușiu, popas de nori printre  frunze, un fel de uitare a verii, cu zăpușeala ei pierdută în tihna amiezii.