printre rânduri de file răvășite ...
Două surori.Învățătoare. Fiice, nepoate, strănepoate, străstrănepoate de preot. Elena, cea frumoasă dintre ele, a trăit o singură și niciodată vindecată iubire. El a fugit în noaptea nunții. De fapt, în zori, cu toți banii câștigați.Se întâmpla acum șaptezeci și mai bine de ani. L-o fi căutat părintele, tatăl lor, cât l-o fi căutat, nimeni nu i-a dat vreodată de urmă, au trecut zilele, lunile, anii. Toate se uită . Elena n-a uitat niciodată . Și-a ținut în suflet nu doar tristețea. În lada ei maronie de nuc, a păstrat costumul lui de șiac alb și rochia ei de voal, cu trenă. Discrete, moliile au brodat contururi. Mereu mai mari. Prin casa lor, au trecut destui pețitori:un contabil chipeș, un locotenent înalt din Rucăr, câțiva profesori, un primar, un doctor văduv prea de timpuriu. Elena n-a încurajat pe nimeni.
Într-o zi, părintele s-a dus, fetele au moștenit casa, pământul, acareturile, banii și bijuteriile.
Și multă discreție.
Nu primeau și nu făceau vizite. Doar ele și poveștile lor, peste care vremea și-a țesut cuminte cursul.
S-au adunat ani mulți, aproape că și-au pierdut șirul. Prima s-a dus Elena, în 2009. La scurtă vreme, și Florica.
Când nu sunt copii, vin alte rude-un frate, preot fără parohie, rătăcit prin Dobrogea, și niște nepoți de văr de-al doilea.
În trecere, zăream adesea, un colț din casa înconjurată de meri și pruni .
Poteca se pierde în iarbă, trece pe lângă fântână, ascultă liniștea serilor, primește răbdătoare salutul dimineților însorite. Primăvara își cântă , nestingherită, trilul ei , indiferentă la treburile omului..
Într-o sâmbătă, mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat.
Erau niște doamne, îmi spune stăpâna cheilor, citeau mult, își puneau bigudiuri, ascultau muzică la picap, aveau și parabolică, să știți, erau femei de lume, făceau plajă, uite aici, fiecare avea locul ei preferat, erau abonate la niște reviste străine... Manuale școlare, metodici și pedagogii rupte, chitanțe, farfurii desperecheate, geamuri murdare, fulgi de perne împrăștiați peste Scânteia, cărți bisericești, o veioză fără picior, câteva arcuri de pat, lada Elenei, peste care praful s-a așternut din belșug, câteva portrete, sprijinite de un perete din care curge varul de ce le-ați coborât din locurile lor, întreb, și nu mi se răspunde. În holul, altădată luminat de un rând mare de ferestre, o perdea croșetată, înnegrită de vreme, ține marginea pânzei unui păianjen neobosit.
Scara de lemn urcă în pod. Mă încumet, însoțitoarea mea ține scara, lumina lanternei mici de buzunar pătrunde în fire slabe, mă obișnuiesc repede cu locul: un război de țesut, ițe și fire risipite, oale de lut, cândva smălțuite, în toate mărimile, un coș mare, haine în culoarea întunericului, caiete și file smulse, roase de șoareci, câte mâini vor fi căutat prin cele câteva geamantane răsturnate. ...
În curte, soarele trimite raze calde. Seacă, fântâna nu mai are lumânare, nici lacrimi... din pivnița fără ușă, țâșnește , speriat, un câine.
-Este de pripas, tot e bine că păzește și el curtea.
Pe crengi bătrâne de prun, flori albe sclipesc în lumina zilei.
Iarba se apleacă în mișcarea lentă a vântului ușor de amiază. Pentru ea, tinerețea nu are bătrânețe...