regină neîncoronată

 Cochetă fără stridențe, suplă ca o gazelă, deschide albumul culorilor de primăvară.

Botaniștii spun că s-ar fi ivit încă de pe vremea când dinozaurii stăpâneau lumea, fiind printre primele flori pe care Terra și le-ar fi împletit în cosițe.

Unul dintre ei, francezul Pierre Magnol (1638 - 1715), atât de mult a îndrăgit-o, că a luat-o de soție...vorba vine: i-a dat numele lui pentru eternitate.

Chinezii o numesc orhideea de jad sau floarea cu zâmbet secret.

Două state americane- Lousiana și Mississippi -și-au ales-o ca simbol.

În felul ei suav, erotic, nevăzut/aluziv , magnolia îi spune primăverii , oricât de nehotărâtă ar fi, „ Bine ai venit!”

Frumoasă și nobilă, singuratică, fără să regrete, discretă și elegantă, magnolia ne farmecă ochiul, lunecând în cânt

ecul ei fără note, între vis și realitate!

de dorul poeziei

 Poezia, ca un suflet niciodată obosit, mereu secătuit de dor!

Imaginea este o fărâmă din câmpul copilăriei mele.

Către asfințit, lanurile, potecile, iarba și păsările se reuneau, cumva, într-un cântec fără glas.

Cerul trimitea ceva magic, un suflu, o boare.

Ascultam fără să aud, vedeam fără să pot atinge.

Cred că atunci, acolo, am trăit clipa armoniei cosmice!

„Am luat ceasul de-ntâlnire

Când se tulbură-n fund lacul

Şi-n perdeaua lui subţire

Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit

M-am uitat cu dor în zare.

Orele şi-au împletit

Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind

Pe potecă solitară,

De departe, simt un jind

Şi-as voi să mi se pară.„

Tudor Arghezi..

Ador poezia asta!

daruri în palma plăpândă

 Repezi și aspre, în plesnet incolor, fire fugare de vântzboară din pletele cețoase ale dimineții .Dacă magnolia de peste stradă nu și-ar arăta buzele cochet țuguiate în mov lăptos, nici n-ai zice că  este primăvară.Surprinzător, în parcarea din centrul orașului  nu esteîmbulzeala  de ieri și de altădată. 

Se ivește  brusc în spațiul dintre mașini. O jachetă albastră, peste pantalonii roșii, cu buzunare adânci. Întinde profesional un braț firav, sugerând că am ales bine locul de parcare. 

Când cobor, deschide  spre mine ochii de culoarea castanei coapte și o palmă plăpândă,cu degete subțiri, peste ale căror unghii săpunul a uitat  cam de mult  să mai treacă. Ne privim atent. Simt o împunsătură, undeva, într-un colţ desuflet. Burnițează  tăios. 

Doi pași mai încolo, pe obancă, cinci negricioși-între ei și o tânără fumătoare -

se prefac nepăsători.  Femeia (nu știu ce instinct îmi spune că este chiar mama sufletului cu fular roz) înlătură cu mișcări nervoase  scrumul de țigară care-i cade peste ginșii prea strânși pe picior.

- Mergi la școală? o întreb eu pe  fata cu palma întinsă
.- Eee,  mai rar, sunt într- a patra, am doișpe ani. Știi ceva? nici nu trebuie să mă duc în fiecare săptămână,că se duce bunică-mea, mai dă cu mătura, îi cumpără directoarei țigări, aduce apă, strânge hârtiile.
- Nu te rușinezi că ieși  la cerșit?, insist eu.
- Hm!!, de ce să mă rușinez?
 Vreau și eu haine noi de Paști... Se tot uită la poșeta mea. Nu pot să nu-i dau niște bani, mă gândesc cum ar arăta părul ei  întunecat, împletit în codițe, prinse în panglici  albe. Mi-o imaginez  îmbrăcată într-o rochiță de catifea roșie. Cu pantofiori de lac, ca de păpușă.
- Măi fată, tu nu te temi deloc?, intră în vorbă un domn, care tocmai  vrea să urce într-un  bolid negru.Vine unu, te înhață, te bagă în portbagaj și pe-aci ți-e drumul, te duce cine știe în ce țară...
-Și ce dacă mă duce?, vine prompt răspunsul. Chiar ar fi mai bine! Oricum, nu toamna asta, toamna ailaltă mă mărit.
S-a întețit vântul. Lumea trece, vin și pleacă mașini...
Jacheta albastră se mișcă repede, brațul ei stâng dirijează imaginara înghesuială din parcarea centrală a orașului.
Martor tăcut până atunci la întreaga scenă, prietena mea  îmi spune că  tocmai a văzut la știri cum un puștan, ceva mai răsărit decât  proaspăta-mi  cunoștință, strânsese  deunăzi, cerșind, o sumă deloc neglijabilă. 

Nu-i răspund. 

Mă încăpățânez să păstrez în minte rochița de catifea.

 Și doi ochi vioi, de culoarea castanei coapte.

așa zâmbește primăvara!

 

nu are voce de privighetoare...

 Cred că și tu întâlnești, în drumurile tale, pasarea asta micuță, scoasă parcă dintr- un horn, pe la care nu a mai trecut coșarul( mărțișoŕ aducător de noroc).

).

Tocmai am aflat că specialiștii în domeniu o declară printre cele mai inteligente păsări: ea își amintește chipuri umane, ar putea "număra" până la cinci, este capabilă să folosească unelte agricole, pe care ea însăși le-ar confecționa din crenguțe și frunze.

" Orășencele" adună nuci, pe care le duc pe străzi, pentru că, după ce le calcă mașinile, le mănâncă ușor.

Ce m-a impresionat, mai ales,citind despre abilitățile lor, care, ca inteligență,le situează chiar înaintea cimpanzeilor, este că ar avea sentimente: dacă moare una dintre ele, celelalte se adună în jurul aceleia și, pentru o vreme, scot niște sunete ciudate, ca și cum s-ar jeli...

Că provoacă ele și neajunsuri, deh!nimeni nu este perfect,

nu-i așa?

un strop de magie

Pe poteci, mai ales, se toarce  în raze lungi o lumină blândă, fără culoare.

 Dincolo de vârfurile arborilor, cerul se arată în  culorile începutului de martie. Ici-colo, câte un ciripit tremurător rupe liniștea. Pădurea  mustește a primăvară, este, totuși, perioada  din an, care nu cred  că-i place nici  chiar ei. Fără frunze, fără iarbă, fără flori, pare o  ființă, colosală ce-i drept, dar  fără   acea  vrajă a  forfotei  de nuanțe și tonuri.

 Iubesc pădurea de când mă știu. 

Poate că  are legătură  cu satul meu drag, răsfirat frumos între verdele crud  al zăvoiului  de pe malul Argeșului și mult mai puternicului verde stufos  în care  își îmbrăca  pădurea Pintenoaica, de pe malul Neajlovului,  tufanii trufași.

  Zăvoiul înverzea  cel dintâi.  Se iveau, printre  frunze, micșunelele. Atât de parfumate!

   Mov, lila, albe și, rareori, galbene.

 Eu și prietenele mele  ne întreceam să  adunăm cât mai multe chite.

  La pădure, mergeam doar duminica, pentru că ea  se întindea dincolo de sat.

   Viorele cu  ale lor fragile codițe, brebenei  mov și albi cu  un parfum inconfundabil erau  deliciul  raitelor  noastre, pe poteci încolăcite,în  amiezele scăldate în soarele primăverii!

  Cine avea noroc găsea , ascuns bine,  rodul- pământului. 

 Asta  însemna un fel de  magie.  să afli, decupând  cu grijă, înlăturând foițele una  câte una,  ciorchini de strugure, spic de grâu,  știulete de porumb.

  O lume  în miniatură!

Într-o plăntuță.💓

Ai simțit, vreodată,  că tot ce ne înconjoară poate fi  o parte din tine?

 Eu- da!💝

cât de aproape

poate fi departele!