marți, 23 martie 2021

lecția


 Luând eu  seama  la  cât de  schimbătoare este vremea în acest martie  pandemic,  parcă  nu m-aș mai gândi la capricii.

  Încerc să văd dincolo de   fuga  mărțișorului, când desculț prin iarbă, când încotoșmănat  cu  fular și căciulă, o lecție.
Lecția  vieții, cu toate ale ei.

  Atât de  aparent firav, ghiocelul rezistă sub biciul  zăpezii reci,  magnolia își ocrotește  stoic frumusețea , iarba  nu se lasă  învinsă....iar mugurașii  se încăpățânează,  își pun plăpumioara până peste urechi, știind că, oricum, va veni primăvara!

luni, 22 martie 2021

”marea și muntele viețuiesc împreună

Şi iarna fuge de căminul lor.

Fluturii ei albi când se aşază pe magnolii,

Pe eucalipţi, pe arborii de camfor,
Pe liniştiţii palmieri ..”
A.E. Bakonsky,
 „Fluxul memoriei„

Ninge și plouă, plouă  și ninge din nou. 
  Bieții mugurași se strâng în mănușile lor  vătuite, prea devreme  și-au scos  năsucul în lume...
Mergeam grăbită,  cu o mână țineam umbrela, cu cealaltă  căutam mănușile.  Eram în dreptul unei curți, când, am ridicat privirea  către cer.
 Dincolo de  gard, am zărit  înfiripându-se, pe vremea asta nebună ,  povestea  magnoliei.
 Atât de cochetă!
 Atât de  delicată! 
 La fel de îndrăzneață! 
Pentru că este atât de cutezătoare, în acest martie  nărăvaș,   îmi place să-i  laud   nu doar îndrăzneala!
Cochetă fără stridențe, suplă ca o gazelă,  deschide albumul  culorilor   de primăvară.
 Botaniștii spun că  s-ar fi ivit încă de pe vremea când dinozaurii stăpâneau  lumea, fiind printre primele  flori pe  care Terra și le-ar fi împletit în cosițe. 
Unul dintre ei,  francezul Pierre Magnol (1638 - 1715), atât de  mult  a îndrăgit-o, că  a luat-o  de soție...vorba vine: i-a  dat numele lui pentru eternitate.
Chinezii o numesc orhideea de jad sau floarea cu zâmbet secret.
Două state americane- Lousiana și Mississippi -și-au ales-o ca simbol.
În felul ei suav, erotic, nevăzut/aluziv , magnolia îi spune primăverii , oricât de nehotărâtă ar fi, „ Bine ai venit!
  Frumoasă și nobilă, singuratică, fără  să regrete, discretă și elegantă, magnolia ne farmecă  ochiul, lunecând în cântecul ei  fără note, între vis și realitate!
Frumusețe neîncoronată a  supleței  naturii!
Cu flori care, parcă, vorbesc!💓

miercuri, 17 martie 2021

la mijloc de săptămână.

  Și de martie mult prea schimbător !


După ninsori moșnegești, care mi - au amintit de o iarnă grea, cu nămeți până la streașina casei_ cred că nu mergeam, încă ,la școală _ au venit zile cu ploi lungi; apăsătoare, ca niște sarici păstorești uitate pe deal.
Zi și noapte.
Or fi spălat păcate, neajunsuri, dureri.
Până mai ieri, râdeau , în pâlcuri, ghioceii, ici_ colo, toporașii își țineau parfumul în firave degețele...ploile reci le _ au amorțit, parcă speranța.
Prietena mea cea mai bună, din anii de liceu, asistentă medicală profesionistă, o femeie puternică, aspru încercată de viață, mi-a descris traumele resimțite după infectarea cu covid.
Cei care tooot spun verzi și uscate despre acest dușman ar trebui să fie mai atenți
.Mai puțin slobozi la gură; ignorând situația, provoacă mult rău celor care îi ascultă.

Se revarsă zorii.
S -a limpezit cerul.

Începe o nouă zi
!🙂

vineri, 12 martie 2021

despre bine,

 corect, profesionist  și uman  

(aș îndrăzni  să  sper)

Nu este în firea mea să mă plâng; celor  mai multe probleme  cu care mi-a fost  dat  să mă confrunt, cam  din  anii de liceu,  le-am cam dat de  capăt  singură.  Nu înseamnă că nu am primit ajutor  în  toți acești ani. Aș  minți, ar fi   total aiurea din partea mea  să   mă bat  cu pumnul în piept  că aș  fi vreo  eroină. Sau că  nu mă sperie nimic.
  Ba  da.

 Chiar  mă sperii , împiedicându-mă de tot felul de  întâmplări. Pentru unii, ele vor fi flecuștețe. Chiar or fi. Pentru mine, în anumite momente,   ”nimicurile„  capătă   niște proporții.   
 Nu  foarte mari, nu imposibil de  a fi depășite, dar,  atunci , în clipele acele  încleștate, mi-ar plăcea să simt că lumea este mai bună.
 De fapt, vreau să ajung  cu  discuția  la o instituție  care se numește Medicul de familie.
   M-am întâlnit  cu  ideea  de medic al casei,  pe vremea când  citeam primele romane englezești. Apoi, prin filme.  Eram adolescentă.  Se vorbea despre ”doctorul casei”, care era  un bărbat  interesant,  înalt,frumos de cele mai multe ori,  cu sau fără barbă.
 În geanta lui uriașă încăpeau de toate. 
În vocea lui  se aduna atâta  blândețe, atâta cumsecădenie!
  Îi trata  pe cei bogați, dar și pe cei săraci.
  În filme, vedeam cum el intra în tot felul de  căsuțe, multe dintre ele improvizate,  mângâia frunți  fierbinți, mânuțe  tremurânde.
  RĂSPÂNDEA SPERANȚĂ!
Au trecut anii, în câteva  rânduri, eu, femeia, m-am intersectat cu  câțiva  medici, Doamne, ajută-mă   să rămân la acest stadiu!.
  A fost  vorba  , fie despre sănătatea mea, fie  despre  sănătatea celor dragi mie:  mai întâi  tata,  cu mama nu am ajuns niciodată la medic, eram mult prea tânără, când am pierdut-o, apoi  copiii  și , de mai multe ori,  soțul..
 Medicii și celelalte cadre  medicale  pe   care le-am întâlnit  au fost  de toate felurile:  unii    erau adevărați profesioniști, empatici,  chiar apropiați.
   Mi-a fost dat, însă, spre întristarea  mea,  să  mă întâlnesc  și cu persoane  din ”sănătate„, cam  de la toate nivelurile:  medici, asistente, infirmiere-  cu  care    nu vreau  să mă am vreodată vreo întâlnire.
Mă  mândresc   cu  niște foști elevi medici și asistente, de  o sănătoasă atitudine, conduită,  sunt profesioniști,  persoane cumsecade! 
Oameni în halate albe!
  Ajung la  acea instituție   numită „medic  de  familie”.
   Este  ceva, format din două persoane. o doctoriță și o asistentă.
  Până la pandemie, mergeam acolo, lunar, apoi, slavă, Domnului, mi-am dat seama  că se poate   să ajung doar  o dată la  trei luni.  Și ca o paranteză,  în primele luni   de la declanșarea pandemiei,  când am   dat un telefon și mi s-a sugerat  să merg acolo ( este în partea opusă a orașului), am încheiat discuția.
  Mă  gândeam , eu cu mintea mea  ( am furat vorba de la ”pârdalnicul „ Creangă), că,  în vremurile astea grele și ciudate, ceva, ceva se  va fi  schimbat în mentalitate 
. Și în atitudine. 
Aș! aceeași treabă. eu dau cardurile, urmează rețeta ( și calculatorul  acela merge  tot șchiopătând),
  Auzi, tu?  ce  luat tensiune, ce discuții, acolo, de  câteva minute  despre tine, persoana  vulnerabilă??
 Ultima oară, după ce am trecut  prin ambele etape ale vaccinării, pentru că una dintre nurori m-a înscris,  la timp, grație  cunoașterii ”secretelor  internautice”,  am luat cu mine   ”dovezile”.   ( să fi sperat  că  mă va înscrie  ”instituția  răspunzătoare, medical, de familie?)
Credeam că  voi fi întrebată, cumva.
  Nici vorbă, aceeași  treabă. dat  cardul, primit rețeta.
Mă gândesc ,  chiar cu tristețe  la  fostele mele colege  de liceu,de  facultate, de cancelarie, care   vor face vaccinul undeva, chiar la  50 de  kilometri departe de oraș.
 Suntem o  ”familie„....
 Și, de sănătatea  noastră,  se ocupă  niște persoane cu suflet.

„Un medic adevărat nu ţine la viaţa sa mai mult decât la cea bolnavului.”( este doar un proverb, și nu   unul românesc)

duminică, 7 martie 2021

limite

  În prima duminică  de  martie sticlos, dimineața  își ridică pleoapele în  zbor grăbit de  păsărele ; singuratice  sau în  grupuri mici,  asemenea unor  neobosite săgeți, nepăsătoare sub biciul  geros, ele   spintecă  zarea.

Sufletul unui prieten  bun, care  nu se  gândea  la ruperea de  viață, sau poate că nu voia să vorbească despre asta, rătăcește, cred,  în căutarea luminii.
  Sună  duios” în loc cu verdeață”, cald și ocrotitor.
 Am tot mai multe întrebări în legătură cu ființa umană și direcția drumului ei în partea din urmă a vieții.
  Între atâtea   neliniști, limpede  simt  o singură  convingere. există bucurii, mai mari, mai mici, trăite, simțite, dăruite.
  Viața este frumoasă oricum!

<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/IyzY5kKzfFM" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>


marți, 2 martie 2021

pâlpâiri în fereastră

Dacă ar fi să răspund la întrebarea: de ce  m-am trezit  cu noaptea în cap, adică la 6 și un sfert,  primul gând mă duce  la ideea că aseară, târziu, am vorbit cu o fostă colegă de cancelarie despre vaccin. Nu neapărat  despre el, ca fenomen, ci despre faptul că ea se duce să și-l facă  la Izvoru. 

Adică în interiorul Căminului Cultural al satului,pe care eu mi-l amintesc perfect. Sat situat la 50 de kilometri de oraș.
Acolo am  debutat, ca profesoară. Debutat ar cam fi impropriu, pentru  că  primul an de după absolvirea  facultății a fost cu multe peripeții.
Dacă nu te plictisești, pot să-ți povestesc câte ceva, bine? 

http://incertitudini2008.blogspot.com/2015/09/un-alt-fel-de-revedea_14.html

Povestind noi,  prietena mea și eu, mi-am amintit  de diminețile mele , care, în urmă cu aproape  juma de secol- dacă aș zice veac ar părea   că m-a uitat  timpul- începeau cam pe la 5, indiferent de vreme.
 De cum mă trezeam, pregăteam toate cele necesare familiei mele, mai ales pentru copilul meu, care, la 7, pleca  la grădiniță. 
În treacăt, prin fereastra larg deschisă, priveam blocurile din jur. Toate ferestrele erau luminate. Din fiecare apartament, una/ două/ poate chiar trei persoane plecau la serviciu.
 Astăzi, în cele  șase blocuri, câte sunt în raza privirii mele, s-au aprins  câteva firave luminițe, mai puține  decât   numărul blocurilor.

  Cine mai muncește?
Ce fac ceilalți locuitori ai orașului?

Cerul și-a delimitat și el niște teritorii.  în stânga,  o pâclă deasă de  nori aprigi, ca o pădure vrăjită, mai apoi, o fâșie transparentă, incoloră.
 Cu greu, își face locluna.
 Când învinge  întunecata  perdea, se arată în toată splendoarea ei de regină.
   Mândră,strălucitoare, rece.
  Acum, deja, s-a dus la culcare.
Dimineața  își ridică, alene,pleoapele.