luni, 19 iulie 2021

povești pentru prieteni

 


  în boabe de ambră, surâde și plânge adâncul!

„Ne vindecăm, frumos, încet, ca bradul,
Și singuri rănile ne oblojim.
Prin alte vine seva-și face vadul.
Rășină grea de chihlimbar mustim.
E dulce ca un cuib o  cicatrice....„  
Maria Banuș

Că-i spunem  „chihlimbar„, că-i  spunem„ambră„, cuvântul în sine ascunde o lume croită-n adâncuri.
I-am descoperit nerostita-i poezie, cândva, când în oraș s-a deschis cel mai modern magazin. „Trivale„.  Mi-am cumpărat o bluză  galbenă de  voal și un colier  din boabe ruginii, mărimi și  forme diferite, amestec cuceritor de nuanțe, ochișori, ace, raze și semne, cercuri și  brazi.
Parfum dintr-o lume ascunsă.

Unul dintre copii a rupt, într-o zi, șiragul, s-au rostogolit, în goană, bobițele  de miere topită-n rășină, s-au tot rătăcit  pietricelele, din când în când,  se mai iveau pe la colțuri, le- am adunat  în fire de argint, în  doi cercei drăgălași și un  mic colier.
 Și au tot trecut anii...


În urmă cu ceva timp, în  muzeul de la  Colți, ascultam rostogolindu-se, așa, ca-ntr-un șirag,
vorbele  unei  tinere doamne, ea însăși o  apariție  aproape  neverosimil de   năvalnică, pasionată de  locuri, de meserie și de chihlimbar. 
 M-am  trezit gândindu-mă  la piatra asta ruptă  din trupul  pământului, în care se adună atâta frumusețe, atâta magie, atâtea întrebări.
Se prind în  multiple culori milenii de treceri,  gâze și aer, rouă și pânze de ape, margini de frunze și flori, poate  chiar leacuri,începuturi, rotiri,  timp și istorie.
Chihlimbarul!
Sună atât de frumos, un singur „a„, un singur „r„,, atâta poezie!
Mi-e drag  să-l rostesc, mi-e drag chihlimbarul!
Du-te și vezi muzeul de  la Colți!
În niște cămăruțe primitoare,  mâini pricepute, minți  iubitoare au adunat  pietre, speranțe, șiraguri, culori, chiar negru-ntre ele , un strop de magie, o clipă de veșnicie.

marți, 13 iulie 2021

treceri colorate







 De prin locurile  unde  Dumnezeu m-a ajutat să-mi port pașii, am cules  obiecte dragi, care,  peste ani, să-mi aminteasca emoția resimțită într-o vreme.
   De la Săpânța, mi-am cumpărat o băsmăluță.   Pe fondul ei verde, se adună buchețele de cireșe, dar și stropi de albastru.
Albastrul  este revărsarea , parcă vie,  care  mi-a  atras privirea  de cum am pășit  pragul  celui  mei neobișnuit  cimitir.
 Ceva din  infinitul celest,  un alt ceva din  nemărginirea  mărilor, rece,  profund, imaterial.
Așa am  văzut eu, într-o vară  nu prea îndepărtată,  poezia veselă și tristă a  cimitirului de la Săpânța.
Albastrul  seamănă   reverie, calmează, fără a  tonifica, eliberează tensiuni.
Are  ceva care vine  de  dincolo  de lume; din cer și  din ape.
Câtă  filozofie stă ascunsă  în acest neobișnuit albastru   de Săpânța, o  fi  știut, poate, în  urmă  cu  aproape  un secol, doar săteanul Stan Ioan Petruș, devenit  sculptor, poet  și pictor.
 O fi  vrut el  să  dea,  cumva, o altă  reprezentare  vieții ca  ne-viață? o  fi  văzut și el, precum odinioară  dacii, doar latura netragică  a  morții?
Într-un fel, noi, toți, suntem  filozofi, pentru că avem  o anumită  atitudine  față   de   viață  și  față  de  pierderea ei-momentul cel  mai  tragic- din care  omul  ar trebui  să  învețe  cât de  prețioasă  este   viața.

Undeva, sus de tot, în nordul  țării, acolo  unde  localnicilor  le place să  spună  că  se  agață  harta în cui, cimitirul de la Săpânța, unic  în  felul  său de a  se  arăta ochiului  și  sufletului  celui   venit  să   vadă  altceva decât era obișnuit  să  vadă, pare o  eternă  grădină  înflorită, presărată  cu  sute de cruci, vopsite în albastru,  stropit  cu  galben,roșu, alb și verde.
Într-o comunitate  sătească, oamenii  se  știu  cu  toate  ale lor,  bune  și  rele. Se  cunosc  gospodarii, femeile harnice, dar și  cele îndărătnice, lumea îi știe  pe   bărbații  trândavi, pe  iubăreți,  află  în  care familii   nora și  soacra se gâlcevesc toată  viața,  cum  ginerele  nu  prea o  are la suflet  pe  mama  soției  lui....
 Și  dacă, toate  acestea   se  știu, atunci când  firul  aței  se  rupe, într-un  concentrat  ironic  epitaf, fiecăruia  i  se scrijelește  pe crucea  colorată, un  fel  de  autobiografie, în versuri  a căror  tonalitate diferă  de la o  situație  la alta. Sub  un  mic  basorelief  care  înfățișează  esența vieții   celui   plecat  la  ceruri.
Scurt  curs  de  filozofie  asupra  morții- nu spaimă, nu durere, ci un echilibru greu de înțeles .
 Un sens  al   trecerii prin viață: ironic, modest, spectaculos sau cuminte , fie el sau ea -Pop ori Stan- cioban , șofer, pădurar, cioplitor, dascăl, croitoreasă ori gospodină.
Curioși, străinii de loc se plimbă printre  cruci, citesc, se minunează,  rămân cu  întrebări pentru  care  nimeni  nu  are  răspunsuri.

 Dincolo   de drum, viața  își  are   cursul ei,  asemenea  izvorașului  care-și  duce   șopotul   paralel  cu  drumul- femei  de  toate   vârstele, cu obraji  bucălați, purtând  fuste înfoiate, lăsând  să  se vadă  genunchii,te  îmbie  să  cumperi  basmale și ii, clopuri  și  fluierașe, farfurii  colorate, chei și  iconițe, dulceață  și cașcaval,  perne  și  sticle în care doar meșterii  știu cum se   ascunde  câte o   mănăstire în  miniatură, împletituri  și  ilustrate...

”Aici eu mă odihnesc
Şteţca Anuţa mă numesc
Pînam trăit în viaţă
Am făcut frumoasă straiţă
Cu baier frumos şi lat
La cîţi feciori îs în sat
Am făcut lucru pe plac
Toate astea le lăsai
La 76 de ani.."
Aici eu mă hodinesc
Pop Ileana ma numesc
Tanara m-am maritat
Si bun barbat miam luat
Dar nu am avut noroc
Sa traiesc cu el deloc
Doi copii avui pe lume
Unul l-am luat cu mine
Si lumea o lasai la 25 de ani."

"Aici eu ma hodinesc
Si Pop Toader ma numesc
Drag mi-a fost clanitaru
Si tuica din paharu
Catam trait pe pamant
Tot la asta mam gandit
Sa am ce bea si minca
Din clanitar acinta
Dar am avut si nacaz
Ca vaduv am ramas
Si va cint cu veselie
Nu va cint asa ca mie."

"Pe lume cit trait eu
Ma rugam lui Dumnezeu
Sa traiasca calu meu
Si sa ne fere de rau.
Aici hodineste raposatu
Stan Grigore lu
Ionu Diacului.
A trait 64 de ani."
~~Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Îi arăi cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Cei care citiţi aici
Ca mine să nu pătiţi
Soacră bună vă găsiţi
Cu ea bine să trăiţi„.

marți, 6 iulie 2021

prozei îi prefer poezia!

 Imaginea asta  este din toamna anului  1965.

(povești pentru prieteni)


Se numea practică agricolă, deși nu prea avea nimic care să  lege ceea ce învățam noi,elevii liceului teoretic, secția real,cu  munca în câmp,deprinsă bine  de acasă.
Indiferent de vreme, recoltam porumbul cu frunze tăioase adânc, transportam, câte doi, coșurile mari, pline-ochila remorcă,  unde băieții, prin rotație, le ridicau bărbătește, până când se umplea.
Către seară,rupți de oboseală, urcam și noi, care cum putea, deasupra.

 Suntem nouăsprezece.
 Ceilalți  șaptesprezece erau  în altă parte a câmpului..
Nu putea lipsi nimeni.
  Ne supraveghea domnul Emil Rozner, profesorul de sport.
 Din jumătatea asta de clasă, peste ani, am  devenit: patru  profesori, un arhitect, un medic stomatolog, un inginer, un colonel, patru  economiste, două asistente medicale, doi tehnicieni, două casiere.
Nu știu ce drum va fi urmat ultimul venit în clasă; repeta  anul.
De ceva timp, opt dintre colegi  vor fi culegând pulbere de stele...

În asfințitul acela, când așteptam venirea remorcii,  care să ne  ducă în curtea liceului, soarele lucea în felul  lui, pălind încetul cu încetul.
 Nouă ne creșteau  aripi dinlăuntrul sufletelor. 
 Insesizabile diferențe de stil, de contemplare, neliniștite forme  de speranțe.

Ca lectură de suflet, prefer poezia, deși, ca formă de a mă ”spune„, am îndrăznit de prea puține ori să scriu versuri. 
Poate că fug, în felul meu, de ritm, de încadrare între limite estetice, de acele  impuse detalii arhitectonice.
 Dau frâu liber culorii, ca dimensiune interioară.
Ca voce a sufletului.

luni, 5 iulie 2021

când toate par a se îndulci

   Raze piezișe tremură printre crengi, tăcută, aleea își deapănă mersul, ce tainic șoptește,dimineața, pădurea, trec vârste încoace și încolo,pășesc fără grabă.

A răsărit, așa,în drumul meu, semn aproape banal, și deodată, clings! într-un colț de suflet a sunat un clopoțel.

După ploaie, în fața porții noastre, pământul era moale, bețișorul scrijelea un fel de nostimă figură geometrică, două /trei pătrate, unul în continuarea celuilalt, alte două, unul lângă altul, alt pătrățel, atent construit, încă două, un cerc, aruncată din palmă,pietricica își caută loc.

Începe mersul atent, sari într-un picior, nu ai voie să atingi nicio linie,Viorica, prietena mea, are ochiul atent, vine și Vergi, avem ceva timp, jocul ne prinde, geometrie și zbor fără grabă, glasuri vesele, funde roșii în codițe aurii!
Pentru o clipă, timpul sare și el într-un picior, ce legi guvernează peste locuri și întâmplări, ce știm noi despre lucruri?
Ce mister le scoate din nebănuite ascunzișuri ?
Șotronul!
Joc, instinct,atenție, bucurie, răbdare,respectate nescrise legi de mișcare!
Ulița- scenă deschisă, noi- ființe grăbite, mereu alt rol, altă regie, timpul stăpân, timpul dușman, timpul prieten.
Ziua își spune povestea, lumea se duce și vine...
Șotronul, semn fără lege, poem din trecutul- prezent, cretă și cerc, joc de lumini, glas și senzații, tu și cu tine!


duminică, 4 iulie 2021

despre:cine ești?

sau despre promovare

și despre cum omul ar trebui să sfințească locul.

( povești pentru prieteni)💓
În clasa a III-a, când ni s-a îmbolnăvit învățătoarea, doamna Ana T. despre care tata zicea că are limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte- a venit domnișoara Silvia.Din câte am aflat eu mai tărziu, avea să devină inginer.
Probabil că nu fusese încă admisă la facultate.
Era blândă, talentată și foarte apropiată de noi. Multe am învățat eu în acel an.Domnișoara a pregătit cu noi ” Albă -ca- Zăpadă,
După ce a dramatizat textul, ne-a învățat să ne confecționăm costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes!
Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea.
Hapsâna a fost n.d.
Am fost un fel de vedetă a serbării- rol important în piesă,
viorea, cu fustiță de hârtie creponată, în ”Dansul florilor„.
Cea mai aplaudată parte din serbare a fost rolul meu de dirijor. Erau mulți copii pe scena, care era cât pe aci să se dărâme.
Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul” cu o strofă mai devreme, în timp ce copiii au continuat să cânte.
Nimeni, în afară de mine, nu a înregistrat greșeala, toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o dovadă evidentă de talent, nu mai pridideau cu felicitările.
Adică, atât de bine îmi pregătisem coriștii, că ei puteau să cânte și fără dirijor.😃
Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el a fost un fel de punct culminant al acelor ani.
În clasa a VII-a, eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!
În vară, părinții îmi promiseseră uniformă nouă- un șorțuleț pepit cu guleraș alb de pichet, peste care se purta un altul, în cute duble, din satin negru.
Pământul și animalele ne fuseseră luate la ”colectiv”, anul a fost dificil, iar eu am rămas tot cu vechea uniformă.
Am spălat-o, am apretat ce era de îndreptat, am primit o pereche de șosete albe trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați la Paști, au fost atât de lustruiți, că străluceau.
Secretarul școlii, M.M., suplinea catedra de muzică.
Atât de impresionat a fost de uniforma mea, că m-a dus de mână prin toate celelalte clase.
Ca model!
A fost anul în care, la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic, căruia îi povesteam despre câte se întâmplă pe la noi. Când îmi auzeam numele la radio, trăiam, așa, o mare victorie, că nimic nu mai conta!
Cât de mândri erau părinții mei!❤
Am fost admisă, în vară, laLiceul Teoretic, o să te miri, dar părinții, mai ales tata, nu erau deloc încântați.
Viața era tot mai grea, lunar trebuia de achitat o taxă, 180 de lei, pentru cămin, manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau destul de scumpe.
Pentru pământul care, de câțiva ani, nu mai era al lui, era al „colectivului”, tata re renunțase la serviciu și la buletinul lui de București,
Mult și cu mari eforturi s-au străduit părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei,când generația mea a învățat carte.
Într-a X-a, domnul Foti, una dintre spaimele liceului- îmi amintesc, poate că și alții o știu- la o lucrare trimestrială de psihologie, și-a pus scaunul pe catedră.
De acolo ne supraveghea.
Ei bine, acest domn m-a ales să fiu instructoare- superioară, așa era ”fișa postului”, la clasa a VII-a, al cărei diriginte era.
Au trecut anii, m-am măritat în timpul studenției, am terminat facultatea și, niște ani buni, după aceea, am bătut drumurile mai multor școli din județ, cea mai apropiată fiind situată la 23de km de casă.
Îmi continuam studiile la Universitate, am trecut cu bine spre foarte bine examenele pentru toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram mămică, părinții mei prea tineri se duseseră la cer...
Chiar și după promovarea cu punctaj foarte bun a unui concurs dificil pentru ocuparea unel catedre în oraș, directorul îmi scria numele în creion.
Nu în cerneală.
Funcționau pilele...
Țineam pumnii strânși și mergeam mai departe.
Poate că te întrebi ce m-a apucat să spun toate acestea.
În anii mei de meserie, peste 35, m-am întersectat cu multe femei, mai ales. Despre unele, mai toată lumea știa cam ce le poate pielea.
Cu toate astea, au ajuns directoare de școală, chiar inspectoare.
În fața uneia, „de la pionieri”,fie-i țărâna ușoară, tremura toată lumea.
O alta, absolventă de IP3, inspectoare generală, salarizată ca fiind absolventă de universitate, pășea pe Strada Mare, la început de an școlar, ca un general de armată.
Ascult și eu, ca tot omul, nu pot să nu mă conectez la știrile zilei și mă minunez că lumea, după cincizeci de ani, cam câți au trecut de când am priceput și eu cum este cu promovările, unii dau să cadă în genunchi în fața câtorva doamne, zilnic coafate, cam cum erau pe vremuri două elene din fruntea învățământului argeșean.
Doamnele ocupă înalte fotolii în politica zilei.
Promit, dar ce nu promit?
Deunăzi, când am auzit-o pe una dintre ele recomandând modalități de câstig suplimentar, m-am gândit la Maria Antoaneta, regina cu cozonacul.
Lumea merge mai departe.
Cât despre om și despre cum sfințește el locul, ce să zici?
Rămâne doar un proverb.