mai în glumă, mai în serios..

Nu ți se pare că suntem mult prea gravi?

Că orice problemă, indiferent de numărul de necunoscute, devine, brusc, chestiune generală?

Că lumea stă, parcă, pe un butoi de pulbere?

Că un cuvânt- două, rostite la întâmplare, pot sparge ferestre, închise, până atunci, cu mare grijă?

Ce se întâmplă cu mine, cu tine, cu noi- chiar nu ne mai rămâne timp pentru suflet?

Uite, cineva, o persoană pe care n-o cunoști, o cunosc eu, crede-mă, nu este nici săracă, nici bogată, nici prea tânără, nici îmbătrânită, este, cum să-ți explic, așa cum am vrea toți să fim- cu capul pe umeri, mă întreabă și, ca să nu-mi dea prea mult de lucru, în căutarea răspunsurilor, dă și răspunsuri întrebărilor.

Ia aminte!

1.Ce face un pensionar într-o săptămână?

r.De luni până vineri –nimic, sâmbătă și duminică – restul.

2.La ce oră se culcă un pensionar?

r.La  trei, după ce a adormit în fotoliu.

De ce pensionarii își numără banii?

r.Pentru că sunt singurii care au timp.

4.Cum se descrie cel mai bine pensionarea?

r.O pauză care nu se mai termină niciodată.

5.Care este cel mai mare avantaj de a merge la studii, când ești pensionar?

r.Dacă lipsești de la cursuri, nimeni nu-i mai anunță pe părinți.

6.Care este cea mai mare teamă pentru un pensionar?

r.Că nu are destul timp, pentru a face tot ce și-a propus să facă…//

Ordinea întrebărilor poate fi schimbată, se pot  găsi alte variante de răspunsuri.

Dacă nu ești pensionar, află ce te așteaptă, dacă ești, spune-le și altora..

p.s. sper să nu fi supărat pe nimeni, toți ne  dorim  să ajungem  să ne bucurăm  de  pensia cuvenită , nimeni nu vrea să recunoască  că  pensionarea este  acea   foarte  dură  parte a vieții,  de care se teme, doar gândindu-se  că vine...

Greșesc?

să se revizuiasă

Nea Costache, pe numele adevărat Constantin Stănoiu, este autorul romanului O viață împreună.
Astăzi, dumnealui a solicitat alcătuirea unei comisii pentru a fi autentificată acordarea notei maxime pe    extemporalul   lui Săndel.
Cine este Săndel?
Nu știu.
Asta va trebui să vă imaginați dumneavoastră, după ce veți citi lucrarea de care vorbesc.
Avem copia !
Mobilul acțiunii nu-l cunosc, nu știu nici la ce școală a învățat Săndel, nici cum se numește doamna învățătoare care i-a acordat calificative de-a lungul celor patru ani.
Nu știu nici pentru  ce motive   Alexandru i-a încredințat  lucrarea tocmai lui Nea Costache. . ceva, ceva este la mijloc, dacă personajul cere să-i fie reevaluate cunoștințele de gramatică  după atâta amar de ani..
Alăturăm documentul

  

Nea costache terog io pe mata să mă dai și pe mine pe bloaga lu mata cu lucrarea mea de contrl care nea dato aia de romînă. A fost pomclipat da iam umplut foaia cre cami dă 10. Așai?

p.s. ce meserie credeți că are astăzi Săndel?

prea sărac

Duminică. Sfârșit de ianuarie. -11grade. Peste o zi-două,  ne vom aminti de marele  și mereu contemporanul nostru, Caragiale . Ce-ar fi să începem de astăzi, cu o lectură? Un Caragiale mai puțin cunoscut. Prea sărac Pauverte, pauverte, c'est toi la courtisane... (MUSSET)

Am zis iubitei mele: „Vino
La câmp, s-auzi un pitpalac”.
Ea: „Da, îmi place pitpalacul...
Dar nu merg: tu... eşti prea sărac”.

Plimbându-mă-n singurătate,
O odă gloriei eu fac:
Dar gloria se depărtează
„De ce fugi?” zic. — „Eşti prea sărac!”

Mă duc atunci la masa verde,
Să-ncerc norocul — poate fac
O lovitură... Dar norocul
„Pleacă, îmi zice; eşti sărac!”

Mă duc acasă melancolic.
Stau trist, visând într-un ceardac,
Şi piţigoiul din grădină
Îmi fluieră: „Eşti prea sărac!”

Mă duc la editor c-o carte.
E iarnă, frig — voi să mă-mbrac;
Dar editorul mă respinge:
„Nu te-editez; eşti prea sărac!”

Atunci, voii de disperare
Să mă atârn de un copac,
Dar craca fuse prea subţire,
Mi-a zis trosnind: „Eşti prea sărac!”

A! sărăcie! Monstru palid,
Când oare am să-ţi viu de hac?
Şi sărăcia îmi rânjeşte
Sardonică: „Eşti prea sărac!”

Îmi place către primăvară
Să mănânc ochiuri cu spanac.
— Şi nici spanac, nici ochiuri simple
Nu pot să gust... sunt prea sărac!

În post simţesc, pe la Teatru,
Dureri de inimă. Ce fac?
Nu pot să intru und-se iese,
Roşind îmi zic: „Sunt prea sărac!”

Atunci — o constipaţiune:
Ah! doftore, ce să mă fac?
„Siminichie”.
„Nu se poate.
„De ce?”
„De ce? Sunt prea sărac”.

Mă duc la revoluţiune
Şi caut leac, şi poc! şi pac!
„Ce caţi aci?” strigă bandiţii.
„Sunt dizident!”
„Eşti prea sărac!”

Am vrut să-mi fac şi eu pomană
C-un cerşetor, c-un biet ciuntac,
Dar el, râzând, mi-a zis: „Te lauzi!
S-o văz, n-o crez... Eşti prea sărac!”

Adesea o revoltă-mi vine
Că nu sunt nici turc, nici turlac1,
Aş vrea să stric, să sparg la geamuri,
Dar mă opresc... Sunt prea sărac.

Nu! Orşice să fac, văz bine
Că pentru mine-i tot un drac!
În mediul social de astăzi
Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.

Oriîncotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta să mă-mpac;
Mi-e veşinică duşmană — veşinic
Îmi spune: „Piei! Eşti prea sărac!”

Sărac! Da! Nu e loc în lume
Pentru-un sărac! dar... ce să fac?
Să mor!... Dar un revolver costă...
Chiar pentru moarte, prea sărac...

Dar mor în fine şi groparul
Îmi ia cadavrul şi, posac.
Şopteşte între dinţi în silă:
„După ce-i greu... e şi sărac!”

Am renviat apoi, şi iarăşi
Ca mai-nainte strofe fac...
1 Ameţit de băutură, cherchelit; zăpăcit, năuc.
Un critic fără milă-mi spune:
„Ai început iar prea sărac!”

Şi nu ştiu cum să aflu-acuma
L-aceste strofe un capac...
Aş vrea o inspiraţiune,
Nu pot sfârşi... sunt prea sărac!

Alerg atunce pentru rimă
La Dicţionarul lui Cihac...
Vai! Nici acolo nu se află,
Şi bietul Cihac e sărac!

De ce nu vrei tu, soartă sumbră,
Zâmbind, să nu mai fiu sărac?
Cum aş dormi acum la umbră
Cu burta-n sus într-un hamac!
Grancea, 8 dec.
După atâţia ani m-am gândit că n-ar fi rău să cunoască şi altă lume această veselă satiră, fără multe pretenţii, scrisă de marele dramaturg într-un moment de extremă veselie, împreună cu subsemnatul care, pe cât îmi aduc aminte, nu eram tocmai trist şi nicidecum indispus. Ca să se ştie şi mai bine ordinea în care am colaborat, pot spune că cea dintâi strofă e de Caragiale, a doua de mine, a treia de el, şi aşa mai departe.D. Teleor

altfel

total interzis persoanelor  care nu au umor. Grav bolnav fiind, un bărbat  este dus la spital. De ore bune, rudele  așteaptă  pe hol. În sfârșit, apare un medic obosit, foarte abătut. Îmi pare rău,  că trebuie sa vă dau o veste proastă, spune el, privind fețele îngrijorate -singura speranță pentru  ruda dumnevoastră este transplantul de creier. Este, încă, experimental, riscant  chiar..  din punct de vedere economic- întru totul pe seama dumneavoastră.   Rudele au primit vestea, total bulversate. . Își revine cel mai puternic și întreabă:  Domnule doctor, am putea ști cât costă această operație, acest transplant?   Depinde, vine imediat răspunsul - 5.000 euro costă  creierul de bărbat, 200 euro cel de femeie.  Se lasă o apăsătoare liniște, timp în care bărbații din sală își ascund râsul, evitând privirile scormonitoare ale femeilor .  Unul dintre ei, ros de curiozitate, întreabă: Domnule doctor,  totuși, de ce această diferență  atât de mare, ca preț? Inocenta întrebare aduce zâmbet pe fața medicului, care explică:  Cele femeiești costă mai puțin,  pentru  că sunt creiere folosite, celelalte sunt ca noi.   Salutări tuturor bărbaților care au zâmbit la jumătatea poveștii!  Pupici femeilor care au râs  la sfârșit!  p.s. sigur , la final  de săptămână,  putem glumi, pe orice temă, eroii fiind – femeia și bărbatul;  sau –bărbatul și femeia! așteptăm !

28.01

prin oraș

Lângă bancnota așteptată, am pus o bomboană. Bătrânul   a fost fericit.  Câțiva pași  mai la stânga , un negricios ținea contabilitatea încasărilor.
În centrul orașului.

Câinele- orășean  bine orietat

în balanță

Clipa.
Clipele.
Ziua.
Zilele.

Uneori,  totul pare perfect. Stelele par aliniate. E greu să crezi că poate exista atâta frumusețe.

Clipele curg. Diferit pentru fiecare.

Cât din ce simți,  poți spune?

Cui (mai) folosește?

Este bine/corect/moral să-l înțelegi  pe om,  în loc să-l  judeci?
Pentru el ?
Dar pentru tine?
p.s. există răspunsuri pentru toate întrebările?

m-am născut într-un cinematograf

 şi acum un cinematograf îmi va purta numele.",
FLORIN PIERSIC, actor

LA MULȚI ANI, MAESTRE!!!

p.s.de ce îl iubim pe Florin Piersic?

de la celălalt capăt al rețelei

Să existe o explicație pentru  că unii prieteni ne trimit , din când în când, ori ne retransmit o glumă spusă  de nu-știu-câte –ori, fără a scrie un cuvințel.
Ieri am primit un set de fotografii superbe!

Absolut superbe!
Știam locurile, cum să nu le știu, dacă le-am văzut împreună?

Chestia este că, dintr-odată, ziua mi s-a părut mai limpede, gerul mai puțin ger..

Dacă ești prea ocupat, dar vrei să păstrezi, cumva, legătura cu o persoană dragă, trimite-i ceva, orice, care i-ar aduce un zâmbet! 



 Sigur vei zâmbi și tu!

Dacă se întâmplă să primești o glumă pe care ai auzit-o de nu știu câte ori, nu lua figura de plictisit, nu ridica, te rog, sprânceana   a lehamite..



Gândește- te că există cineva căruia îi pasă că ești!

 Uite,  la mine în balconaș ,  câteva  flori râd în plină iarnă, nu le pasă de viscolul de  de afară.

Se arată în toată splendoarea lor! 

Le-am adunat bucuria din ochii  mirați ,  de ființe fragile și neștiutoare, știu eu că sunt neștiutoare?

poate că  tăinuiesc mai multe decât s-ar putea crede..

eE bine, da,  ți- le trimit.

Au și parfum!

În stropi de zâmbet!!
Am rupt și un colț de lume albă, într-un dans  de clopoței!!//
p.s.primești/trimiți asemenea mesaje ?

În spatele unui bărbat

 puternic se află ( adesea)  o femeie (mai) puternică!

Mamă, soție,  iubită..și dacă ar fi să recunoască cineva, cui folosește?

Lumea își are cursul ei, mereu înainte.//

Aș vrea să prind ceva din măreția dimineții de atunci- eram în clasa a  șasea , a șaptea, nu-mi aduc bine aminte, ningea blând, bogat, ca astăzi, profesorul de istorie, domnul Tică Dumitrescu- avea o voce de bariton- ne-a scos în curtea școlii.    

Hora Unirii!!

Lumea, vecinii erau pe la porți.   Nu i-a chemat nimeni, s-au prins în horă.

Știam și nu știam prea multe.

Astăzi știu..a dispărut acel ceva, povestea...//
Citeam  în Pagini de istorie  niște studii și comunicări , privitoare la orașul în care locuiesc.

 Am fost, mai mult decât  plăcut, surprinsă, descoperind că numele de botez , primit de câteva nefaste persoane, a aparținut , purtat, cu grație și demnitate, unei mari și adevărate doamne.   Elena Cuza.

Fiica postelnicului Iordache Rosetti și a exigentei Catinca Sturdza a primit o educație severă și aleasă. Vorbea germana și franceza, aceasta din urmă fiind preferata în schimbul de scrisori nu doar cu prietenele, ci și cu mari personalități ale timpului. Era sfioasă și timidă. La 19 ani, îl cunoaște pe frumosul domnitor, ALEXANDRU IOAN CUZA, de care se îndrăgostește.

S-au căsătorit în scurt timp.

Viața lor de cuplu n-a fost una de invidiat. Cu toate acestea, ELENA DOAMNA  i s-a dedicat total, iertându-i infidelitățile și firea nestatornică. N-a ezitat nicio clipă să–și îndeplinească , chiar cu mari riscuri, rolul de primă doamnă a țării.

În folosul Patriei.

Și al soțului.

 Pe care l-a respectat în tăcere.

 Cu multă răbdare  și devotament,  deși a suferit intens, trăind în solitudine.

La 3 octombrie 1863, ELENA CUZA a venit în vizită la  Pitești . 

I s-a pregătit atunci una dintre cele mai pline de fast și de respect primiri. Orășenii i-au organizat intrarea în urbea lor, pe sub arcuri de triumf, împodobite cu ghirlande de stejar.

La Palatul administrativ, seara au avut loc un banchet și un concert de muzică populară românească autentică..  În cinstea adoratei  Doamne.

Elena Cuza l-a inspirat pe soțul ei în elaborarea Legii instrucțiunii publice și în susținerea reformei agrare.

Rafinată și modestă, elegantă , fără ostentație, cultă , dar discretă, Elena Doamna este un distins și înțelept model între figurile feminine ale încrâncenatei noastre istorii.

poveste de duminică

„ O ghindă cade dintr-un stejar bătrân, prinde rădăcini și crește, ajungând , la rândul ei, un copac puternic..”

 uite-așa de puternic, cum sunt eu, adaugă, hotărât,  nepoțelul meu  , umflându-și pieptul  prin tricoul  subțire.

Buni, ce este stejarul?

Citim , povestim… o ghindă  cade pe pământul reavăn,  încolțește, crește un copăcel..și tot crește..//

În ghindă încep toate speranțele viitorului uriaș arbore, întregul său  crez.. Își dorește într-atât să   fie puternic, să învingă toate opreliștile, încât grăbește ghinda să prindă suflet, să-și dorească să scape din ermetic,  să încolțească, și , de la nimic,  să ajungă la coacere deplină, la maturitate.

Stejarul este unic!

El creează sămânța, ghinda, din care   țâșnește  firicelul,  privind către cer.//

Se zice că paradis vine din persană, înseamnă  grădină, înconjurată de ziduri.//

Indiferent  unde/când/cum/cine suntem-nimeni  nu poate decide ce să simțim..

p.s.ce zici?

”ne unește

 o boală comună – bătrîneţea”-Romulus Vulpescu

Text: Eveline Păuna / Foto: Bogdan Dincă, 27 Decembrie 2010 //

Voiam să scriu despre frumusețea acestei zile de iarnă.
Sau despre fericirea că sunt contemporană cu un mare om politic, care, primit la Casa Albă,  s-a simțit foarte excelent , drept care  ne iubește pe toți în limba vorbită   de americani. 

Tocmai  când  simțeam fericirea plutind în dansul fulgilor de nea,  un mail primit de la o prietenă  m-a adus cu picioarele pe pământ. 

Este un interviu.

Cam lung, ce e drept. Îl citește cine vrea . Merită!!

L-am postat, să-mi pot aminti, de fiecare dată când mi se pare că viața este dură, că, de fapt, este mult mai dură decât pare..

Pe doamna Ileana Vulpescu o știu din Arta conversației. 
Am reușit să cumpăr cartea cu mari pile. Am citit-o într-o zi  și două nopți.
Am văzut apoi dramatizarea. Sala arhiplină!!

 Următoare carte Candidați la fericire   a trecut pe la toate colegele de cancelarie . 

Anii au trecut..am văzut într-o zi, în librărie-  De amor, de-amar, de inimă albastră.
Am citit-o cu mare drag. 

Astăzi îi văd pe cei doi soți în poza asta.

Trimite prin email

X

De la

Catre

(separati adresele email prin virgula)

Mesaj aditional

”Îi ştim din cărţi. Cele pe care le-au scris ei! Ea stăpîneşte, printre altele, „Arta Conversaţiei", iar el a avut „Infatuarea" de a spune „Îmi sunt contemporan - şi mi-e de-ajuns".  În exclusivitate pentru Q Magazine, Ileana şi Romulus Vulpescu coboară de pe bolta autorilor şi devin ei înşişi personaje, într‑o extraordinară poveste de viaţă.„Dacă nu ne cheamă nimeni, nu ne ducem!" Tot ce ne povestesc nu are nici urmă de ficţiune, ci este adevărul a doi scriitori în vîrstă, într-o Românie amorţită. Vorbesc despre cît de grea e bătrîneţea, despre amintiri din literatură, speranţe şi premii Nobel, în exclusivitate pentru  
Q Magazine. 
Ileana şi Romulus Vulpescu au fost idolii unor generaţii întregi, care i-au descoperit în cărţi. Generaţii care îi vedeau trecînd pe stradă şi, copleşite de situaţie, nu cutezau să le ceară nici măcar un autograf. De cîţiva ani, soţii Vulpescu nu mai ies din casă, iar bucureştenii îi pot întîlni doar pe coperta vreunei cărţi ai cărei autori sunt, aflată pe vreo tarabă de la Universitate. Copertă care zace şi ea greu, sub colbul implacabil lăsat în urmă de maşinile scumpe ce au cucerit centrul Bucureştiului... Bătrîneţea lor e modestă... Înainte, lui Romulus Vulpescu îi plăcea să umble prin Bucureşti şi să se lase inspirat de atmosfera oraşului. Acum m-a primit în apartamentul său, printre munţi de cărţi valoroase, şi, alături de doamna sa, Ileana Vulpescu, a acceptat să oprim timpul în loc. „Numai că, te rog, atunci cînd ai să scoţi interviul de pe reportofon, să-l transcrii cu «î» în mijlocul cuvintelor. Aşa scriu eu!".    
Q Magazine: Apăreţi atît de rar... mai deloc în ultimii ani. Ce mai fac Ileana şi Romulus Vulpescu?
Romulus Vulpescu: Noi, acum, spre sfîrşit de existenţă, mai avem lucruri neterminate, ca să zic aşa, şi nu am timp să mă ţin de apariţii, nu mai dau interviuri..
.Ileana Vulpescu: Domnişoară, dacă nu ne cheamă nimeni, nu ne ducem! Există două bancuri care definesc perfect situaţia de acum din România. De cînd s-a instaurat comunismul şi pînă în zilele noastre, viaţa se defineşte prin bancuri. Care pot să pară glume, dar care, de fapt, rezumă realitatea: ţiganul spune „mai bine să-ţi cumperi judecător decît să-ţi iei avocat", iar Bulă îi spune lui taică-său, acum, de curînd: „Tată, vreau să intru în crima organizată". Şi tatăl lui îi zice: „În care, tată, în aia particulară sau în aia de stat?!". Noi în lumea asta trăim! Aşa se face că apărem tot mai rar sau... deloc. 
Q: Totuşi, sunteţi nişte repere pentru literatură. Cum se face că sunt atît de puţini cei care trec pragul casei dvs.? Cum vă descurcaţi, financiar vorbind, într-o Românie atît de ameţită, precum cea în care trăim astăzi?
R.V.: Am mai vîndut din cărţi... ca să mai existăm, am vrut să facem aici o casă-muzeu...
I.V.: Casă memorială...R.V.: Aşa. Pentru că sunt cărţi valoroase.  Am avut aproape 20.000 de cărţi. Chiar biblioteci mari, publice, nu au aceste titluri. Noi avem pe puţin 200-300 de titluri de rarităţi, cărţi unice în ţară, pe care nu le are nici Academia. Există în colecţia noastră peste 3.000 de cărţi cu autograf. Noi strîngem biblioteca asta de prin '55. Adică de-o viaţă! În treacăt fie spus, am avut un Samuel Beckett cu autograf. L-am dat. Marile biblioteci refuză cărţile, casă memorială nu se poate face...  
I.V.: Bine, şi poate că nici nu are vreun rost, pentru că i-am explicat lui bărbatu-meu că această casă nu mai poate rămîne după ce nu mai suntem noi, fiindcă fata noastră nu o să aibă cu ce să o întreţină. Costă enorm de mult întreţinerea. Ea să mănînce pîine şi să bea apă, ca să ţină casa!? Va fi nevoită să vîndă această casă, ca să îşi cumpere ceva în care să poată să trăiască. Dacă nu am fi avut cărţile acestea, nu ne trebuia nici nouă, pentru că această casă costă enorm de mult. Enorm! E o întreţinere imensă! Cînd am primit-o, la început, nu era aşa...Q: Ştiu că, la început, trebuia să locuiţi undeva lîngă Sala Palatului.I.V.: Cine se ocupa de noi, de la spaţiul locativ, ne-a dus acolo. Dar era o casă plină de microfoane, pentru că locuise cineva care avusese de-a face cu diplomaţia.R.V.: Era o casă de protocol şi, fiind în zona aceea, acolo trebuia să stea numai ţintaşi de elită. Noi am fost demolaţi. Ne luaseră şi acoperişul casei, iar noi nu ne mutaserăm nicăieri. Am stat undeva la Podul le Mettre - Timpuri Noi, la părinţii mei, într-o cameră de trecere. Imediat ce am început să tipăresc, ne-a dat statul. N-am ce să spun. I.V.: Norocul a fost, pentru noi, mişcarea de la Praga, din '68. Atunci, tuturor scriitorilor cărora nu li se dăduse încă locuinţă li s-a dat casă. În Balta Albă. Acolo locuiam pe acelaşi palier cu Constantin Ţoiu, la etajul al doilea locuia Eugen Simion, iar la scara alăturată - Iulian Neacşu, Ioaniche Olteanu şi Grigore Hagiu. Adică, toţi cei care nu aveam case am primit apartamente într-un bloc care era chiar pe strada Liviu Rebreanu. Q: „Ceea ce i-ar plăcea cel mai mult lui Romulus Vulpescu ar fi să nu mai facă nimic", scriaţi în 1969. În cei peste 40 de ani care s-au scurs de atunci, aţi făcut ce v-ar fi plăcut?R.V.: Da. Pentru mine, literatura nu e ca şi cum m-aş duce la slujbă. M-am dus însă la slujbă ani buni, îmi cîştigam pîinea, semnam condica. Dar nu am considerat niciodată scrisul o meserie. E o plăcere! Nu cer să-mi dai bani că beau cafea sau că mănînc o prăjitură. La fel de dezinteresat sunt şi în ceea ce priveşte scrisul! „Nu toată lumea e Shakespeare"Q: Domnule Vulpescu, prin 2008 spuneaţi: „Am făcut lucruri bune, mai puţin bune sau chiar proaste, în fiecare domeniu. Am scris poezie proastă, proză proastă, am scris şi eseistică proastă. E fatal". Vă şi reproşaţi ceva sau este doar o simplă constatare?R.V.: Nu, e doar o constatare. Nu toată lumea e Shakespeare. Shakespeare nu greşea. Există dovezi că n-a greşit, că era genial aproape în toate. Există o oscilaţie şi în creaţia lui, dar era ca la Eminescu, adică se petrecea la un nivel înalt. Ştacheta la ei se punea de la excepţional în sus. Q: Şi, în cazul dvs., de unde ar porni această ştachetă?R.V. : La excepţional aspirăm. Eu nu cred în povestea asta cu „eu scriu ca să fiu înţeles de zece inşi". E o prostie! I.V.: Da, există mulţi care spun: „Nu mă interesează dacă mă înţelege publicul"... Ca şi cum...R.V.: Păi, atunci, dacă  nu te interesează, de ce mai publici? Că e suficient să chemi un scrib și să îţi multiplice în 20 de exemplare, apoi să dai cîtorva amici care să-ţi priceapă elucubraţiile. Şi nu te zbaţi să publici.De ce să publici, dacă nu te interesează opinia eventualilor cititori?!„Noi nu avem doctorate"Q: Ce părere aveţi despre funcţii? Cît de reprezentative sunt acum?R.V.: Noi nu avem doctorate. Noi ne-am dat numai licenţa. Sunt licenţiat în limba şi literatura română. Ea e licenţiată în limba şi literatura franceză. Acum însă, doctoratul se rezolvă printr-un singur telefon. S-au schimbat vremurile tare mult! Q: Nu aţi avut nici măcar funcţie în partid?R.V.: Noi nu am fost membri de partid niciodată, dar nici nu mi s-a întîmplat nimic. I.V.: Pentru că nici nu eram aşa de importanţi. Toată lumea îmi spunea să fiu atentă cînd vorbeam la telefon. Le spuneam: „Dragă, voi vă închipuiţi că pe mine mă ascultă cineva la telefon?! Cine sunt eu în ţara asta?". Nici nu m-am dus să mă interesez dacă am dosar la Securitate. Ce să se spună despre mine?! Mai am o vorbă... Că se tot zice și de gaura asta neagră care s-a ivit... că ar înghiţi pămîntul. Îi e scîrbă şi găurii ăleia negre să ne înghită pe noi! Q: Domnule Vulpescu, nu aveţi răbdare... R.V.: Nu ştiu... Eu aş vrea ca totul să se întîmple imediat!Q:  Să înţeleg că, în căsnicie, dvs. aţi fost vulcanul, iar doamna, elementul care v-a domolit?R.V.: Nu m-a domolit...I.V.: Nu, doamna tace. Că alta, în locul meu, cred că arunca şi mobilele pe fereastră!Q: Doamnă, dvs. spuneaţi că, după mulţi ani de trăit împreună, nu i-aţi mai fi redat libertatea soţului...I.V.: I-am spus: „Oricîte prostii ai să faci, să ştii că tot nu te las. Nu-ţi meriţi libertatea!". Q: La nouă ani, aţi scris prima poezie. Inspirat de „Altarul Mînăstirii Putna", poezia lui Vasile Alecsandri, dvs. aţi scris o poezie despre care eraţi convins că e mai bună decît a lui Alecsandri, pentru că era mai lungă...R.V.: Avea cu mult mai multe versuri. Cu mult mai multe amănunte. I-am citit-o unui coleg de la şcoală şi l-am mituit cu cîteva timbre din colecţia mea filatelică, încât să aibă răbdare să mă asculte.  Q: Mai aveţi colecţia de timbre?R.V.: Da, şi nu am ce să fac cu ele. Mă vezi pe mine ieşind... „lume, lume, vînd timbre"?Q: Dar le-aţi vinde?R.V.: Păi, eu ce să mai fac cu ele? Q: Să revenim la anii de şcoală...R.V.: Înainte de a intra la şcoală, mă duceam la biserică şi luam mir. Noi, pe vremea aceea, aveam uniforme. Şi, întotdeauna, buzunarul de la piept al vestonului uniformei mele era brăzdat de o pată mare de mir. Asta-mi mai amintesc din anii de şcoală. 
„Unele premii Nobel sunt politice"Q: Ce este succesul?
R.V.: Uite că nu ştiu...I.V.: Una este dacă ai luat Premiul Nobel, şi alta este dacă ai luat Premiul Uniunii Scriitorilor. Deşi, de multe ori, Premiul Uniunii Scriitorilor este mult mai valoros decît Premiul Nobel. Mereu îl citez pe răposatul Laurenţiu Ulici, care a scris „Un Nobel contra Nobel". Şi el propunea nişte premianţi, îi opunea celor care luaseră premii. Şi avea dreptate el. Pentru că sunt şi nişte premii Nobel pe care eu nu mi le pot explica. Decît că sunt politice.  
Q: Va avea curînd România vreun Premiu Nobel pentru Literatură?
I.V.: Eu sper din suflet. Au meritat mulţi scriitori români să aibă Premiul Nobel. Cînd un scriitor francez din noul val, Claude Simon, a luat Premiul Nobel, au fost nominalizaţi Marguerite
Yourcenar şi Borges. Eu nu am putut să îmi explic cum de l-a luat el.R.V.: Pentru că la el nu se poate trece de primele cinci pagini ale capitolului întîi.
I.V.: Iar arta care trebuie explicată îşi pierde scopul.  
R.V.: Şi acum e fata asta... Herta Müller. Noi n-am citit nimic de ea, deci nu putem să spunem nimic, nici de bine, nici de rău. Dar cum ea spune că nu se consideră deloc româncă... e dreptul ei.
I.V.: Este exact ca în cazul cînd Marie France Ionesco s-a opus cu vehemenţă ca tatăl ei să fie sărbătorit la Centenar în România. Dar nu înţeleg de ce românii fac atîta caz?! Un scriitor este al limbii în care scrie. Gogol era ucrainean, dar este considerat un mare scriitor rus, fiindcă a scris ruseşte. Ionesco... poţi să zici că s-a născut în România şi a scris şi în româneşte. Dar ceea ce l-a făcut celebru a scris în franceză. Mi se pare exagerat să faci un asemenea caz despre un scriitor care s-a ilustrat în altă limbă. Deci, e al altei limbi. Şi dna Müller are perfectă dreptate: mai întîi că nu este româncă, este şvăboaică, şi în al doilea rînd, a luat premiu pentru ceea ce a scris în nemţeşte. Cînd a plecat din România, era ca mine şi ca tine (n.r. - Romulus Vulpescu). Cine era să facă atîta caz de ea? Era o scriitoare printre o mie de alţi scriitori. Acum, că a luat Premiul Nobel, am sărit şi noi, românii, să ne lăudăm că am luat un Premiu Nobel, prin intermediul dnei Müller. N-avem niciun drept! 
Q: Spuneaţi demult că vă place să „umblaţi" prin Bucureşti. Pe unde „umblaţi" şi ce vedeţi?R.V.: Nu mai ies deloc. De trei, patru ani
. I.V.: Iese doar cu taxiul, cînd se mai duce la profesorul Sinescu. 
Q: De ce nu ieşiţi?! Mă gîndesc... aţi putea merge la un spectacol de teatru, la o lansare de carte...
R.V.: Uite! (Şi bocăne teribil din baston). Am fost la spectacolele de teatru pe care le-am scris eu, la Naţional. Am fost şi la „Tartuffe", şi la „Molto gran' impresione".  Încă ceva! Eu nu am permis niciodată să se umble la text... mai bine retrăgeam de la publicare. Îmi aduc aminte, Dumnezeu să-l ierte pe Păunescu, am fost prieteni, la un moment dat, în „Flacăra" lui veche,  eu aveam o poezie care trebuia să apară. Păunescu a propus ca la final să modificăm un vers. Nu am fost de acord. Mi-a zis: „Nea Romică, e un fleac!". Dar n-am vrut. Am retras poezia! Mult timp, am păstrat şi şpaltul cu semnul lui... 
Q: Spuneaţi că dragostea, în poezia dvs., nu îi este dedicată unei anumite femei, ci femeii, pur şi simplu. Greşesc?
R.V.: Nu greştiţi. Afară de o poezie ce are ca nume chiar Ileana...
„Camil Petrescu mi-a mulţumit"
Q: Povestiţi-mi cîteva amintiri din literatură.
R.V.: Camil Petrescu. Eu am editat un volum al lui de poezie. M-am dus la el acasă, stătea pe o alee care se numeşte acum chiar „Camil Petrescu". L-am rugat să scrie o postfaţă. Spunea mereu că el a fost întotdeauna spaima tipografilor, că la a nu ştiu cîta corectură tot mai găsea cîte ceva. Mai adăuga cîteva rînduri. Am păstrat foile cu notiţele scrise de mînă. Un roman pe care toată lumea îl înjură şi nu are dreptate este „Un om între oameni". Este o capodoperă. La un moment dat, l-am cucerit total! În volumul al doilea scrie despre un ceas de buzunar. Pe care, în volumul întîi, personajul îl primeşte de la tatăl său, iar în volumul al doilea, acelaşi ceas are altă sursă. Adică apare că personajul îl primeşte de la altcineva. Ceasul rămîne acelaşi, notează bine! Pur şi simplu, Camil Petrescu a uitat acest detaliu cînd a construit personajul. Şi el mi-a spus: „Domnule, dar cum ai citit dumneata cărţile mele?! Îţi şi spun de ce s-a făcut confuzia. Că, în timp ce mi-am făcut documentarea, am găsit informaţia în două surse diferite". Camil Petrescu mi-a mulţumit şi mi-a spus că, dacă va mai apărea volumul, va face corectura. Nu a mai apărut niciodată! I.V.: Cînd faci portretul unui personaj, trebuie să îţi notezi toate detaliile. Trebuie să îţi faci portretul personajului. Nu degeaba Tolstoi avea toate personajele în chip de păpuşele şi le scotea pe masă dimineaţa, cînd se apuca să scrie.R.V.:  În 1965, ca să-l readuc în conştiinţa publicului pe Ion Barbu, am mai făcut ceva. Era un an aniversar Shakespeare, iar el începuse să traducă Richard al III-lea. Nu a mai apucat. Şi i se imputau banii... luase avans 10.500. Nevastă-sa, săraca de ea, era pensionară, fusese profesoară de germană şi nu avea de unde să plătească. Şi atunci, am aranjat cu editura. Banii care trebuiau să-mi revină i-am dat să fie opriţi în contul datoriei familiei lui. Cartea a apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi". Numai că eu, lucrînd la acest volum, înconjurîndu-mă de variantele în franceză, italiană, germană... eu neştiind engleză, m-am gîndit să fac arborele genealogic al Margaretelor şi al Richarzilor din piesă. Dar serios, documentîndu-mă din cărţi de istorie. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dumnezeu să o ierte... i-am fost studenţi amîndoi...  a plecat din ţară luînd şi cartea mea. Şi astfel, ideea mea a fost preluată şi peste hotare. După o antologie a poeziei chineze, am fost numit şi sinolog. Deci, la viaţa mea am fost anglolog şi sinolog, iată. 
Q: „Marile iubiri mor tinere", spuneţi dvs. Ce se întîmplă cu oamenii ale căror poveşti trec proba timpului?R.V.: Îi uneşte o boală comună. Bătrîneţea. Ca pe noi doi!I.V.: O pasiune nu poate să ţină o eternitate. Freud atît acorda... trei ani. R.V.: N-ai văzut?! Shakespeare i-a omorît tineri. Q: „Doamne, ce noroc a avut Ioana d'Arc! Păi, asta, dacă trăia, era gospodină, creştea copii, nu mai era simbolul Franţei. Ea ieşea pe uşa din dos a istoriei şi sfîrşea la bucătărie." Aşa spuneaţi despre Ioana d'Arc. Nu e nimic eroic în femeia de la bucătărie, nu?!R.V.: E adevărat în cazul Ioanei d'Arc. Păstrînd proporţiile, nu poţi să o transformi pe Ecaterina Teodoroiu într-o gospodină... Q: Doamna Ileana Vulpescu, e simplă viaţa lîngă soţul dvs.? R.V.: Nu e simplă deloc. E complicată!I.V.: Aveam o colegă care mereu spunea aşa despre mine: „Dragă, tu şi dacă te duci la lei... dacă nu te-au mîncat din primul moment, după aceea trăiţi perfect. Q: Sunteţi doi oameni atît de frumoşi... Împreună de atîta timp...R.V.: Noi am făcut şi nunta de argint. Ileana, am făcut şi nunta de aur!? Şi nu ne-a chemat nimeni... Onţanu a chemat cupluri cînd au împlinit 50 de ani de căsătorie... Pe noi nu ne-a mai chemat nimeni.Q: Domnule Vulpescu, dvs. v-aţi... agăţat soţia. În anii de facultate, undeva pe strada Quinet, lîngă facultatea de matematică, aţi întrebat-o dacă a citit Arghezi...R.V.: Ea a spus că da. Şi din momentul ăla am spus „gata, pe asta o iau!". Pentru mine, testul literar a spus totul.Q: Cererea în căsătorie însă a fost cu totul lipsită de poezie. I-aţi spus: „Hai să ne însurăm şi noi!".  Atît. R.V.: Da... Păi noi şi cînd ne-am dus la căsătorie... Ileana a uitat acasă buchetul de mireasă... şi am sărit gardul într-o curte, de unde am cules un mănunchi de crenguţe înflorite... şi acela a fost buchetul de mireasă al Ilenei Vulpescu. Din flori roz de măr. Q: Doamnă, cînd aţi rămas însărcinată, aţi riscat enorm. Ştiu că aţi avut mai multe episoade de tuberculoză în trecut, mai ales în copilărie, şi aveaţi şi probleme cu coloana. Cît de mult v-aţi dorit copilul?I.V.: Nu numai în copilărie. În 1964 am avut tuberculoză renală bilaterală. Eu am considerat că trebuie să îmi fac datoria faţă de viaţă. Tot ce e firesc pe lumea asta mi se pare că omul e dator să încerce. Printre datorii... sunt două certitudini: naşterea şi moartea. Ştii că te-ai născut, ştii că trebuie să mori. Iar între cele două capete ale vieţii sunt două lucruri care rămîn - perpetuarea prin ceva, prin cineva, şi munca. Tolstoi, în jurnalul lui, spune: „Parcă îmi aduc aminte că am fost şi eu cîndva îndrăgostit... nu mai ştiu de cine, dar de muncă îmi aduc aminte tot timpul". Q: Deci, nici marile iubiri nu-s certitudini, spuneţi dvs.  R.V.: La Eminescu, se ştie că marea iubire a fost Veronica Micle. Şi toată povestea care a urmat... Știi că Veronica i-a pus coarne lui Eminescu cu I.L. Caragiale. Toate acestea nu fac parte din istoria literaturii. Fac parte din istoria omului. I.V.: Da, dar mahalagismul din fiecare om doreşte neapărat să ştie toate dedesubturile unei vieţi... Q: Mai avem valori? R.V.: Sunt cîteva. Au rămas foarte puţine. Acum s-a prăpădit şi Păunescu... La valori, aş trece-o pe Ileana Vulpescu...I.V.: Nu te obligă nimeni!Q: Iar dvs., doamnă, l-aţi trece cap de listă pe Romulus Vulpescu, nu?I.V.: Eu spun aşa - că există oameni de valoare, fără discuţie, în toate epocile. Nu există nicio epocă fără oameni de valoare, chiar dacă nu sunt recunoscuţi în mod public. Dar nu e bine să citezi nume, pentru că, dintr-odată, creezi animozităţi, şi lumea nu are nevoie... Şi aşa este o epocă de vrajbă îngrozitoare. După 1990, niciodată poporul român nu a arătat mai multă urîţenie decît acum. 1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român, arătîndu-i ce zace în el. Eu n-am încredere nici în posteritate. N-am încredere nici în trecut. Se spun o mulţime de minciuni, pe care dacă le răscoleşti... vezi enormitatea lor. Prezentul este aşa cum este, iar despre viitor, niciodată nu poţi să contezi că o să cearnă... În primul rînd, intervin lenea şi uitarea. R.V.: Am fost întrebat dacă regret vremurile de dinainte de '89 şi am spus că da. Mi s-a spus că sunt nostalgic. Or, nostalgic nu sunt, pentru că nostalgie înseamnă dorul de ţară. Dar mie mi s-a furat ţara! Q: Spuneaţi că episodul în care aţi fost implicat în politică v-a lăsat multe zgîrieturi. Cine nu are zgîrieturi de la politică?I.V.: Vă spun eu. Oportuniştii. Ei nu au niciodată nicio zgîrietură. Se spune aşa: curvele şi politicienii nu trebuie să aibă miros. Iar eu zic că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mînăstire!R.V.: Păi, uite ce se întîmplă. Eu eram cu pensie de stat obişnuită. Şi aşa am muncit prea mult. Am depăşit cu mult vechimea obişnuită dintr-o carte de muncă. Am vreo 50 de ani trecuţi. După lovitura de stat, pentru Parlamentari s-au dat pensii. Eu nu am fost decît doi ani parlamentar, cît a fost Adunarea Constituantă, adunarea pentru a constitui Constituţia. Pensia de la Senat era mai mare... şi am ales-o. Acum, ne-a mîncat din pensia de la Senat.I.V.: I-a luat 10 milioane... Q: Aţi învăţat valoarea banilor în copilărie, atunci cînd, pe Calea Victoriei, citeaţi cu tatăl dvs. preţurile stofelor din vitrine. Cum vă ajungeţi acum cu banii? Există vreun nume de om influent care să vă ofere finanţare pentru vreun proiect?I.V.: Un om de afaceri ne-a oferit pentru o traducere de Villon 200 de milioane vechi. Bani ca să plătim dactilografierea... Un om generos. Poţi să ai noroc, să dai peste nişte oameni de afaceri care mai au idee de cultură. Unii pentru că sunt pasionaţi, alţii... ca o facere de bine.„Nu figurăm  în «Istoria» lui Manolescu"Q: Vi s-a propus în ultimul timp, şi mă refer aici la ultimul an, să fiţi ajutaţi cu un proiect?I.V.: Nu. Dar eu nu am prezentat niciun proiect nimănui. Neprezentînd, neapelînd la nimeni, nu mă pot plînge de nimeni. Nu am apelat absolut la nimeni cu nimic. Nici nu mi s-a oferit. Însă condiţia scriitorului fericită nu a fost niciodată. Ca dovadă că în antichitatea romană a apărut Mecena, care era un roman bogat şi care a sprijinit nişte poeţi. Pentru că ştia că nu au ce mînca. Dacă nu ai ajuns o celebritate, ca scriitor să ajungi milionar şi miliardar... De pildă, un scriitor care este foarte contestat este Dan Brown. Dacă a vîndut pînă acum în jur de 20.000.000 de exemplare măcar cu un dolar, tot are 20 de milioane de dolari. Dar, în rest, scriitorii, în majoritatea cazurilor, au dus-o greu întotdeauna. Iar cititorii vor fi din ce în ce mai puţini. Q: Cu ce greşesc românii?R.V.: Românii au un obicei odios. Îşi omoară conducătorii. L-au dus pe Decebal în situaţia de a se sinucide. L-au omorît pe Mihai Viteazul... pe Tudor Vladimirescu... Chiar şi Cuza a fost trădat de ai lui. N-a murit... Cine s-a opus întoarcerii în ţară a osemintelor?! Carol I. Noi ce suntem? Republică, monarhie? Că se vorbeşte de „Majestatea sa, Regele". De Regina Ana. E o prostie, cînd el s-a căsătorit cu ea, nu era decît un rege abdicat. I.V.: Iar acum se plînge fostul rege că nu are cu ce să îşi plătească întreţinerea. Păi, şi de ce trebuie să stea la Palatul Elisabeta, poate să îşi ia un apartament cu patru camere...  Cînd a plecat, Elena a spus cum a fost despărţirea - un divorţ „al amiable". Dacă doamna de Bourbon Parma este regină, de ce n-ar fi regină şi Elena Lupescu? Că şi ea s-a măritat cu Carol al II-lea, un rege abdicat. Sigur că, dacă l-aş întîlni mîine pe Regele Mihai, i-aş zice şi eu... sire. Dar noi ce suntem?! Republică monarhică sau monarhie republicană!?Q: Obiectivitatea... este strict un cuvînt din dicţionar?I.V.: Mie aşa mi se pare. R.V.: Uite, nici ea, nici eu nu figurăm în „Istoria" lui Manolescu. Care e şi scumpă. E vreo trei milioane. Că dacă am fi figurat, tot nu o cumpăram, rugam pe cineva să ne tragă un Xerox după paginile cu pricina. Că la banii ăştia... Şi o iau ca să o las cui?! Mor peste un an... Şi am spus că sunt absenţe care sunt mai onorante decît prezenţa.I.V.: Eu nu pot să zic că m-a răsfăţat critica literară, nici nu m-a ignorat total, dar nici nu m-a băgat în seamă cu nişte lucruri care zic eu că ar fi meritat. Dar eu nu mă supăr, pentru că socotesc aşa: o istorie a unei literaturi este ca o antologie, reprezintă gustul cuiva. Şi dacă persoanei respective eu nu îi sunt pe gust, eu de ce să mă supăr?! Dacă un critic literar scrie foarte bine despre tine, nu te face nici mai talentat, nici mai deştept! Iar dacă nu scrie, nu înseamnă ca devii mai prost.Q: Cum facem să ajungeţi în manualele copiilor mei?I.V.: Din păcate, şi în manuale predomină politicul. Politica... noroc că nu poate să intre şi în matematică sau în ştiinţe. Eu cred că, dacă s-ar putea să intre politica la cancer, jumătate din Glob ar trebui să piară. Ne-ar condamna la cancer pe majoritatea! Nu se poate ca în manualul de istorie să dai două rînduri despre Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare şi două pagini despre Andreea Esca. Dar ce să mai zic în momentul în care Eminescu este declarat cadavrul nostru din debara, de care, dacă vrem să intrăm cu adevărat în UE, trebuie să ne debarasăm... Asta a zis domnul Patapievici, care e directorul Institutului Cultural Român
.Q: Care este în slujba culturii, oare?
I.V.: Eu îl las pe dînsul să hotărască în slujba cui este. În orice caz, nu cred că a fost foarte inspirat cînd a spus aşa ceva despre Eminescu. E atîta ură împotriva lui Eminescu, ca şi cînd ar fi fost un criminal la drumul mare. Un fel de Rîmaru! Dacă pornim pe linia asta a devalorizării a tot ce am avut mai bun în ţara asta, înseamnă că ajungem un popor de lichele. Cum am spus eu odată, că un parastas internaţional ne poate salva de foame, de frig, de boli, dar de lichelism nu ne mai vindecă nimeni.
Le-am dăruit soţilor Vulpescu vreo cîteva exemplare ale revistei, cele mai recente numere. Le-au mîngîiat şi, cu voce stinsă, au spus „ce hîrtie frumoasă şi scumpă!". Am păstrat imaginea aceasta pentru încheierea interviului, pentru ca acum, la cumpăna dintre ani, să meditaţi şi la faptul că, undeva în Bucureşti, într-un apartament modest, locuiesc două valori uitate ale României...

BLOG de BLOG 2010

 Blog de Blog 2010 este concursul organizat de  scriitoarea   Lucia Verona., căreia îi adresăm felicitările și mulțumirile noastre.  //

Era a treia zi de Paște.  
O însoțeam la autocarul care avea să-i ducă pe toți elevii din județ, la Craiova, unde urma să se desfășoare faza națională a Olimpiadei de limba și literatură română-Mihai Eminescu. 
Lucraserăm mult împreună, trecând peste bucuria sărbătorilor.
Ea  participa pentru prima oară la un asemenea  concurs, eu  purtam o responsabilitate. Dublată, categoric,  de pasiune..  
Când , emoționată, urca în autocar, fata primește de la tatăl ei, cunoscut specialist în lumea , pe atunci abia la început , a calculatoarelor , îndemnul, rostit suficient de tare- L, să-i omori pe toți!!  

 Copilul a adus o mențiune. A primit laudele conducerii școlii, au scris ziarele, părinții  primeau și ei laude la serviciu. 
Am primit trei garoafe . Și impulsul de a descoperi copii talentați.
  Fata de atunci, informaticiană de astăzi, lucrează în SUA. 
Nu știu cât va fi contat  prima ei participare la un concurs național. 
Câțiva ani buni, vreo zece la număr, am pregătit  copii pentru faza națională, unii m-au uitat, alții îmi scriu, Denisa îmi trimite des gânduri bune.. 
Eu, profesoara de limba română, am rămas  cu o dilemă- să fie concursurile  o bătălie pe viață și pe moarte?//

Câțiva prieteni: Elisa, Mirela Pete, Ionel Muscalu, Arcadia, Angi 13, Ottilia Ardeleanu-poezie românească, Gabi( supraviețuitor), Cati Lupașcu, Costea, Irina,  Andi Bob, Flavius Obeadă     m-au nominalizat. Le mulțumesc pentru încredere!

 Blog de Blog este o leapșă , spun organizatorii. O iau ca atare!

Nominalizările mele sunt:
1. Marele premiu -FLAVIUS OBEADĂ-http://flaviusobeada.wordpress.com- pentru că merită!



2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie) 
Creație- Cristian Lisandruhttp://lisandrulisandru.wordpress.com/; 
Ionel Muscalu, http://ionelmuscalu.blogspot.com/ 
Maria Postu-http://maria-postu.blogspot.com;:/
Irina, Canada-http: /frunzedeartar.blogspot.com/, 
Ottilia Ardeleanu;http://poezieromaneasca.wordpress.com; 
Geanina Lisandru-http://geaninalisandru.wordpress.com/;

Jurnal-   dacă prietenele  mele spun că merit, nu le contrazic!


3. Blogul cu cel mai mult umor – Arcadia-http://arcadia-solum.blogspot.com/

4. Cel mai bun cititor/comentator - Daurel-http://daurel.wordpress.com/

5. Cel mai bun blog de păstrare a  memoriei- GRIGORE ROTARU-http://strasihastrii.blogspot.com/,
http://vremuialavremii.blogspot.com/, http://rozetaalbastra.blogspot.com; 

/LiaLia-http://liarebelyell.blogspot.com/,  
CELLA-http://bloglenesrau.wordpress.com/

  6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic – la secţiunea politic – 
Pro Atitudine-http://proatitudine.ro ;
Roxana  Iordache-http://roxanaiordache.wordpress.com;
Auftakt ,  
Castelul de nisip-http://casteluldenisip.blogspot.com/

7. Cel mai informat blogger- Andi Bob,http://andibob.wordpress.com; 
Irina, Frunze de arțar,  http://frunzedeartar.blogspot.com;  Supraviețuitor,http://supravietuitor.wordpress.com/

8. Cel mai simpatic  bloggher( bloggheriță)-  Arcadia, http://arcadia-solum.blogspot.com, 
Geocer-http://geocer.ro ;
 

9. Cel mai bun blog al unui ziarist – 
Cati Lupașcu, http://catilupascu.wordpress.com;
Călin Hera-http://calinhera.wordpress.com
Mircea Suman://mirceasuman.wordpress.com/ 


10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri-
Daurel-- http://daurel.wordpress.com
Plano10-http://www.plano10.com/


11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică) – 
Shanti, http://shanti-imagini-amprente.blogspot.com/-suflet în palmă!
 Fly -http://fly2sky-aripideganduri.blogspot.com;
   Omlette du fromage-http://iulia-diana mihai.blogspot.com; 
  Costea-http://costeamircea.blogspot.com/ 
   Micul prinț-http://zbateri.blogspot.com/; 
ZAM FIR POP blog cu imagini faine - http://zam-fir.blogspot.com / 
  Nimeni-http://steredraghicescu.blogspot.com/

12. Cel mai bun blog de sport:- 
Ulise al II-lea-http://blogulise.wordpress.com/

13. Cel mai bun blog de muzică-  
Gabriela, http://www.gabrielaneagu.info/

14. Cel mai combativ blog- 
No justice, http://lorylex.wordpress.com ; 
Pro Atitudine, http://proatitudine.ro; 


15. Cel mai activ blogger-Cristian Lisandru- http://lisandrulisandru.wordpress.com/;
 
16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri – Gară pentru noi-http://renatablogr.blogspot.com/

17. Blogul pasiunii (profesiune, hobby). Aici vor intra blogurile culinare, de modă, de design, grădină, cîini-pisici, călătorii, colecţii. Desigur, juriul va putea să acorde mai multe premii, dacă va fi cazul.
-Mirela Pete Blog - parfum în poeme.
Andi Bob, http://andibob.wordpress.com-design în poeme
Anamaria Deleanu http://anamariadeleanu.wordpress.com/ - catharsis
Manon- cea mai cochetă pisică-http://la4jeliboane.blogspot.com
Kid-http://www.blogger.com/- muzică și suflet;
  Elisa- -http://cuelisa.com/-   poezia  florilor
  Salmi,http://vorbele.wordpress.com- lumea în culori
Tiberiu Orășanu,http://tiberiuorasanu.wordpress.com/ -omul, călătorie și poezie
Angi13, http://13angi.blogspot.com-tradiție și inovație

18. Premiul de popularitate -Nea Costache-http://www.neacostache.com


Este o leapşă !  A se lua  ca atare!
UpDate 1:  pentru cei care preiau  leapșa -
Cum va afla juriul care sunt blogurile nominalizate?

Toţi participanţii sunt rugaţi să lase într-un comentariu la această postare un link funcţional spre pagina cu nominalizări de pe propriul blog. (ex: http://numeleblogului.wordpress.com sau http://numeleblogului.blogspot.com etc.)

p.s tocmai am dat gata cea mai dificilă postare de până acum .

Paul Luculescu Band

Tocmai m-am întors de la un spectacol  al Filarmonicii, despre care în program s-a specificat   că este premieră absolută în România. Trebuie să spun câteva vorbe, deși, recunosc, la început  am crezut că-mi pierd timpul.
 

Spectatorii , două categorii de vârstă, vizibil demarcate, au avut atitudini diferite: tinerii au intrat imediat în ritm, de altfel acesta a fost mottoul –Simte ritmul!

Cealaltă lume, din care am făcut parte în prima jumătate a spectacolului, n-a fost prea sensibilă la  strădaniile celor patru tineri-Paul Luculescu, Alex Sturdzu, Marian Micu , Bogdan Andrei.

S-a ”cântat„ la instrumente clasice de percuție, dar  s-a și improvizat cu  tuburi, cutii de forme, culori și mărimi difeite, linguri, teluri,  cuțite de bucătărie,tigăi, butoi, mături, mașină de scris, capsatoare, ștampile.

 Am ascultat Oda bucuriei  cântată la tuburi roșii, verzi, galbene, Frenh Cancan, într-o combinație de tobe , fluier, o cutie metalică.

 În final, chiar și împătimiții muzicii clasice și-au descrețit palmele- au aplaudat  implicarea mai multor tineri din public, care și-au demonstrat calitățile de percuționiști ad-hoc!

Dacă vrei, poți să-ți   faci viața frumoasă, în orice moment.

 Trebuie doar  să simți ritmul!

fără titlu

Nu din principiu.

Pur și simplu  nu  prea citesc presa locală,  la tv  mă uit din când în când, așa că  știu foarte puține nume care ocupă scaune înalte. 

Oricum, sunt destule- și scaune, și nume.//

Ciroză hepatică și un șoc groaznic pricinuit de atacul asupra bătrânei sale mame  i-au apropiat stingerea .cincizeci și șase de ani.

Nu pot să nu mă întreb, acum, după ce i-am citit cv-ul, cum de nu a fost dus la Viena, unde ajung toți românii, aflați în  nu știu care topuri, dacă în spitalele noastre, moartea este regină.

A trebuit să dispară brusc, ca locuitorii orașului  să afle că energeticianul  de excepție a fost șef de promoție al politehnicii timișorene și că în urma numelui său  există o pagină de realizări.

Acesta să fie mersul lumii?

Să mori, dintr-un motiv sau altul, ca să  se afle  că ai (și) trăit?

”un bun profesor

 are această grijă statornică: îi învață pe copii să se lipsească de el.”

André Gide

Fată bună, cuminte, la locul ei, dar nu prea s-a omorât cu învățătura. A dus-o mama ei într-o secție de coafor, a dat- pe mâna cuiva și a învățat repede. Coafează, tunde, face manichiura, pensează , mă rog, tot ce vrea o femeie cât să pară , apoi, frumoasă.

Aleargă mult.

În geanta ei, încăpătoare  ca o poștăriței, stau , în ordine,   la rând, sticluțe  cu ojă în toate nuanțele, forfecuțe, pile,cutia cu  spirt, perii, creme.

Lucrează bine. Nu uită pe nimeni. Caiețelul este liniat pe zile  și ore.

 Vrea ca fata ei să ajungă cineva. 

Să învețe carte.

Să le știe pe toate. De asta s-a și zbătut să ajungă la cea mai bună învățătoare. Știi cum e..ai văzut la televizor- coadă toată noaptea, cine prinde lista se poate numi un părinte norocos.

Dacă toată lumea spune că e cea mai bună învățătoare înseamnă că așa este. Este foarte exigentă, se interesează, le dă mult de lucru,  a scris câteva cărți, le-a prezentat la prima ședință cu părinții, la fiecare carte, caiet cu exerciții. 

Cât mai multe!//

Fac lecțiile împreună, n-o las să greșească nimic, caietul trebuie să fie curat, frumos, așa cere doamna. /

Se întâmplă să nu le iasă chiar toate socotelile.

Mă sună înainte, la ore potrivite.

 Din spatele ochelarilor, prinși în ramă roz, doi ochi speriați așteaptă de la mine ajutor.

O cred, mititica..La cei opt ani și câteva luni, în clasa a doua, deja știe de numere succesive,  pare și impare, predecesor, sinonime, antonime, omonime, personaje literare, subiectul operei, familiile de cuvinte,  este fericită, nu se folosește încă familie lexicală!

Nu vă mirați, nu sunt din manual, sunt din cartea doamnei.

Întâi m-am revoltat, m-am stăpânit  imediat, cum să afle puiul acesta de om că școala a luat-o razna de tot?

Că doamna , cu cărțile și caietele ei, valabile pentru  copiii mari, a uitat că un copil  de clasa a doua este , totuși ,un copil?

Scrieți un text despre iarnă, utilizând expresiile întâlnite în lecturile închinate anotimpului alb”

-totu-i de un alb strălucitor/scânteietor;

-pomii sunt îmbrăcați în straiul bogat de nea/în podoabele iernii;

-iarna trece în calești de vijelii/ într-o furtună de zăpadă

-fumul urcă spre cer în fuioare albe/în spirale cenușii.

-regina fulgilor de nea//

O ajut să-și amintească   satul drag de la poala dealului, unde locuiesc bunicii,dimineața colindului,  vișinii din fașa ferestrei,  zăpada de pe ulițe..

Fața i se deschide, ochii mă privesc,  dintr-odată, calzi, propozițiile se adună în stol de gânduri sincere și compunerea este gata..

Este fericită.

A ieșit o compunere- nici prea scurtă, nici prea obositoare. Cât s-o laude  doamna, că altfel, se supără mami..

I-a rămas și timp de joacă.

p.s. Îți amintești cât de frumoase erau problemele noastre din culegerea lui Gheba?

căutam

pentru cineva o imagine.din Maramureș.//

Au trecut de atunci trei ani, trebuie să fie școlar!

N-o să știe niciodată că i-am furat   uimirea  cu care   privea lumea  de la înălțimea gardului, ce  separa  universul lui curat  din Sighetul Marmației de iureșul nebun al Lumii.. .//

Trăim în mare viteză…

Cui îi pasă, cu adevărat, de celălalt?//

”avem timp să citim și să scriem
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris
avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm
avem timp să ne facem iluzii
și să răscolim prin cenușa lor mai târziu

avem timp să ne-alungăm întrebările
să amânăm răspunsurile
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrețe..”Octavian Paler
p.s. de ce (cine) îți pasă?

eternități de-o clipă

In cămăruta mea, lampa cu picior înalt răspândea o lumină gălbuie.
Seară de seară, înainte de a aprinde fitilul,   ștergeam  sticla subțire ca foaia de  ceapă,  atent, cu o  cârpă moale, cum mă învățase mama. Doar așa , lumina era mai puternică, mai limpede..
Îmi făceam lectiile.  Eram in clasa a VI-a,  geometria nu era deloc simplă. Împărțeam gloria clasei cu un coleg. Manualul era subțirel , foi aspre , după teorie, o aplicație- două, cu exemple și multe exerciții. La sfârșitul fiecărui capitol,  se înșirau, cuminți,  rezultatele.
În seara aceea , toate erau de-a-ndoaselea,  pagini întregi- desene, calcule- nimic nu se potrivea. Dintr-odată , nu știu cum,  brusc, mintea mi s-a luminat, am dus dintr-un punct o perpendiculară și creionul  a luat-o la fugă   pe maculatorul meu foșnitor. Aș vrea să nu greșesc nimic din ceea ce-mi amintesc-Inălțimea, într-un triunghi dreptunghic, este medie geometrică, adica proporțională ,intre segmentele determinate de ea pe ipotenuză!
În  cea mai  mare viteza, am lucrat toate exercitiile, nu doar  tema dată .
Eram cel mai fericit copil!
În clasa a XI-a, purtam , obligatoriu, la școală, un sarafan bleumarin , cămașă din bumbac, băiețească, cu mânecă lungă, bleu spălăcit. Într-o sâmbătă- eram elevă internistă-  tata mi-a adus , printre alte lucrușoare, o curelușă albă, de plastic, cu dungi subțiri roșii și albastre.
A fost sărbătoare! Mi-am personalizat uniforma! Mare îndrăzneală!
Locuiam tustrei in Hotelul Venetian-eu și băieții mei. Cel mare își susținea admiterea la Universitate. Examenele, trei la număr, analiză matematică, limba română, filozofie,  se susțineau la Leu. Cel mic terminase clasa a treia. Drumul nostru cu metroul în fiecare dimineața, plimbările  cu fiul cel mic in Grădina Botanică,  să mai scăpăm de emoții, în timp ce fratele lui era în focuri, înghesuiala în fața listelor,  rezultatul care ne-a umplut sufletele de bucurie,  au fost momente pe care nimic , niciodată,  nu le poate înlocui . Nimic nu mai conta!
Au trecut anii.
Am învățat să văd fericirea în fel și chip: într-un apus de soare, în primii fulgi de zăpadă, în momentul în care un fost elev , după mai mulți sau mai puțini ani, recunoscându-mă , îmi spune: Sărut mâna, doamna profesoară!, într-o coafură frumoasă , în lumina din ochii elevilor, când le place lectia , într-un pâlc de maci , în clipocitul ploii, în colindele copiilor, în Lumina Învierii, în lectura unei cărți bune, în florile care mi se oferă, în somnul liniștit, în reîntalnirea cu foști colegi de școală, în jocul "de-a baba oarba" cu nepoțeii, într-o scrisoare sinceră.Am văzut locuri deosebite: Volga, noaptea , din avion , când luminile hidrocentralelor concurau cu puzderia de stele, pe care aveam senzația că le-aș putea culege,  Fontana di Trevi, sub strălucirea lunii , Louvrul, castelele de pe Loire, Notre -Dame,Versailles,Vatican, Olimpul, Acropole, Likavito, Santorini, Prado, British Museum,Madame Tussauds, The Royal Opera, pădurile vieneze, Vezuviul, Neapoli, Capri, casele lui Gaudi, morile lui Don Quijote, Coasta de Azur, Cabo da Roca,Sintra, Alhambra, Fatima, am cules pietricele de pe țărmul Mediteranei și al Atlanticului, am simțit drama locuitorilor Pompeiului,   dar și victoria lui Vasco Da gama, am ascultat Fado la ea acasă, am urcat cărări spre mănăstirile Moldovei și Maramureșului..  
Fericire?Da. Se poate spune și așa.
p.s.cum și când se simte fericirea?