note de lectură

 ”     nu există nimic comun între stăpân și un sclav, nu poți să vorbești și să comunici cu o ființă înrobită. În locul acestui dialog implicit și liber, prin care ne recunoaștem asemănarea și ne consacrăm destinul, sclavia face să domnească tăcerea cea mai cumplită.
Dacă nedreptatea e un rău pentru revoltat, nu e pentru că infirmă ideea eternă a dreptății, pe care nu știm unde să o situăm, ci pentru că perpetuează ostilitatea mută care desparte opresorul de oprimat„
Albert Camus, „Omul revoltat„, pagina 456.

tot mai sus, Cerul

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.

Se  dichisea  pe îndelete.

 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!

Într-o  seară,  să fi  fost vară cumva,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie  care spăla   rufele, în albie.  În mijlocul  curții.

În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.

Furată  de  gânduri, femeia  a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.

   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie,  Cerul  s-a întristat. 

Și s-a  ridicat . 

Sus, mereu  mai  sus.

Și  de acolo,  când  omul  uită   să  fie smerit, cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,  că se  întunecă  zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința....

Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea  măicuței mele.

departe, atât de aproape

Lumea este tot mai rea, pumnul vrea să facă legea, școala 

și-a tocit de tot pragul, glasul crește spre urlet.
Poate că nu știai, astăzi este ”Ziua Crucii”.
În copilăria mea, este treaba ta dacă nu te interesează, eu scriu
așa, doar pentru mine și pentru cine simte că-i pasă, ziua asta era așteptată cu mai multă emoție, poate, decât chiar marile Sărbători.
Mă gândeam să scriu cum văd eu, cu ochii sufletului, anii aceia, cu toată inocenta lor frumusețe.
Nu, n-o să scriu, o să pun în ramă

FOTOGRAFIA
Din balconul devenit o mica sera, priveste padurea , peste care se despletesc raze de lumina. Mangaie cu gandul mesteacanul solitar, apoi se intoarce catre albumul de pe genunchi .
Din fotografia ingalbenita de vreme,zambetul fetitei cu panglici in par ii arata o strungareata nostima. Este EA - la patru ani . Imbracata in rochita de marchizet, cu platcuta . I-o lucrase tanti Niculina lui Iedu, o cucoana, cu zambet blajin si par bogat, ondulat Se revede mergand cu " maicuta", asa ii spunea bunicii dinspre tata, la proba . Era un chin sa se lase miscata in toate partile si sa tina mainile departate de corp, sa nu se intepe in acele cu care era prinsa rochita.
Pana la urma, iesise . Era chiar frumoasa. Bunica nu mai contenea laudand-o cat de bine ii vine rochita roz, la care i se asortase un pompon urias.

EA sta pe un scaun inalt avand , de o parte si de alta, parintii. Mama poarta fusta de stofa, taior si o bluza cu guler brodat in casa .
Pantofii?
Si-i aminteste cu neretinuta bucurie, dar si cu emotie- erau rosii, dintr-o piele moale si lucioasa, ca manusa. Avea sa afle mai tarziu ca fusesera cumparati de tata," pe cartela", de la Bucuresti. Asa era in anii aceia, cand el lucra la CFR si avea " buletin de capitala". Renuntase la acest act , fara sa stie ce comoara pierde. De dragul pamantului.

Pantofii rosii ai mamei reprezentau pentru fetita de atunci o lume, numai a ei . Pandea cu sufletul la gura plecarea parintilor dupa treburi, ii scotea din cutia lor cafenie cu floricele, unde erau pastrati cu multa grija, ii incalta si apoi facea cativa pasi, incoace si incolo, de-a lungul mesei, in fata oglinzii. Ii placea sa le auda scartaitul moale si sa le mangaie curelusele subtiri , prinse in catarame de metal.
Tatal este inalt, blond, spatos si poarta palarie neagra. Parca simte si acum mana lui puternica, dar calda, in care ii tinea degetele firave de copil.
In spate- o panza cenusie. Isi aminteste tot mai clar unde si cand a fost facuta fotografia aceea - la TARGUL TITULUI- intr-o toamna ,de Ziua Crucii, pe 14 septembrie.
In fiecare an, pana a absolvit liceul , mergea, la inceput cu parintii, apoi cu prietenele, sa se distreze urmarind un spectacol grozav, pentru acei ani- circul cu dresura de : serpi, cai si catei, muzica , barcutele ce se invarteau intr-un iures salbatic, tombola, unde puteai avea noroc sa castigi o ratusca schioapa , o muzicuta , o agrafa. Erau nelipsiti niste barbati guralivi, care ii indemnau pe trecatori sa primeasca de la papagalii lor," dresati" , biletele care "preziceau viitorul". Trebuia sa te feresti de tigancile cu fuste largi si crete, care te ademeneau sa-ti ghiceasca alesul, cerand in schimb 1 leu, mere , gogosi sau turta dulce.
Mesterii olari si cojocari isi laudau marfa, inghesuita pe unde apucase fiecare-pe jos, pe saci sau pe cate o masa, adusa de departe, cu cateva zile inainte, concurand cu negustorii de acadele si de suc, care te chemau sa gusti, dar si sa cumperi limonada de la ei.
Mirosul mustului se simtea de la intrare. Pe gratare sfaraiau micii.

Targul era asteptat ca o mare sarbatoare. Lumea satelor de pe valea Argesului se pregatea din timp: tinerele nemaritate isi faceau haine noi, tinerii isi lustruiau pantofii si freza, cu ulei de nuca, gospodinele adunau din ograda tot ce se putea vinde la un pret bun, iar barbatii pregateau caii si carutele de cu seara. Cei mai fericiti erau copiii.
Targul tinea 3 zile, dar ziua de 14 septembrie era cea mai frumoasa.
Inchide incet albumul, spunandu-si in gand, cum a mai facut-o de multe ori, fara sa se poata tine de cuvant, ca la sfarsitul acestei veri , se va intoarce sa revada locul unde se organiza in fiecare an, in septembrie, TARGUL si sa guste - cat a mai ramas - din farmecul lui.

chiar s-o fi îndrăgostit?

Rând pe rând, crengile și-au pierdut prospețimea. Trist, verdele s-a topit în cafeniu de scoarță bătucită.

Atât de falnic de cu primăvară, atât de obosit dintr-odată.
Discret, s-a închis în umbrele uitării. Puterile i-au slăbit de tot.
Bătrân bolnav, cu brațe obosite,castanul  și-a strâns galbenul sub pleoape.
Alături, pădurea își leagănă crengile în bătaia ușoară a sfârșitului de vară.
L-au uitat și păsările. Uituce și zglobii, se ascund în alte locuri vii.
Singuratic, uscat de tristețe, își ține singur de urât.Lacrimi cuminți se ascund în orbitele lui goale.
Doar timpul își ticăie clipa...
Și ,când nimeni nu se mai aștepta, din sufletu-i uitat de toți, au țâșnit spre soare muguri.
Încrezători, s-au adunat în vii  ciorchini de puritate!

de vorbă (nu doar) cu cartea

”Așadar, ce am eu   în comun  cu oamenii, semenii mei, pentru  ca ei să asculte mărturisirile mele,  ca și cum ei, și   nu  altcineva ar fi în stare  să-mi vindece slăbiciunile? Ei, care  sunt un  gen ciudat de ființe, dornice să cunoască viața  altuia, dar delăsătoare atunci  când trebuie să și-o îndrepte pe a lor. 

De ce încearcă ei să afle de la mine  cine sunt eu, când nu vor să afle de la Tine  cine sunt ei?

Și, de fapt, de unde știu ei dacă eu spun sau nu adevărul, atunci  când aud de la mine ceva despre mine însumi, de vreme  ce  niciunul  dintre  oameni  nu știe  ce se petrece în om, decât duhul omului care se află într-însul?”

”Confesiuni„, Sfântul Augustin