titlul îl alegi tu!

 https://www.facebook.com/video.php?v=151786698190752

dac-o fi să-mbătrânesc,

 știi ceea ce  să-mi ziceți?

Să-mi ziceți  Moș Virgulă.

Zică cine ce va vrea să zică..Eu așa am învățat la școală, așa i-am învățat și eu pe școlarii mei: inegalabilul  I.L. CARAGIALE( NENEA IANCU) s-a născut în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1852, în satul ~Haimanale” de lângă Ploiești. Așa spune și  George Călinescu  în„Istoria Literaturii Române  de la origini până în prezent„, pagina489.

Și fiindcă astăzi este   ziua lui, să citim  tare și răspicat:

~Ți-am spus de atâtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun..ce crezi tu, pe urma cui am  suferit   eu în viață? Pe urma deștepților?

 Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare.

În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, el lovește greu, cu lăstarul  în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra.Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pământ ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate  curentele..Nimic mai greu decât  să cârmuiești proști...ei nu au instinct de  împotrivire organică..
...mă ia cu rece aici în creștet. La prost trebuie meșteșug nu glumă! M-a învățat un popă la Piatra –Neamț, plecam la inspecții călare pe iapa popii, dar iapa nu voia neam la stânga, cât m-am zolit! ...și popa m-a-nvățat

"Când ajungi la răspântie tragi de căpăstru tare de tot la dreapta și iapa o să o ia la stânga, da să tragi cumplit!'
Asta e domnule, trebuie învățat năravul, se guvernează greu proștii!'

Puțin timp după aceasta, Caragiale s-a stins la Berlin, s-a prăbușit ca fulgerul unei clipe, nu-i plăcea politica.
-De ce nu-ți place politica, Nene Iancule?
-Păi dumneata nu vezi cum se-ncurcă lucrurile în politică, care nu poți ca să știi de azi pe mâine cum poate sa devină o complicațiune! Mergem din dres în dres și din meremet în meremet, dar ce e mai rău, e că n-avem oameni, ne lipsesc oameni!
Dar eu n-am crezut în politică, e o recompensă de nimic și nici n-am avut chemare să reformez soțietatea, dar țara am iubit-o cu sufletul ei dezordonat de atâta zbucium de vremi !
 Dumnezeu să ne aibă în sfânta Lui pază!”

 ( a consemnat  poetul Octavian Goga, după ce marele Caragiale l-a vizitat în închisoare)

dialogul sufletelor

 Cum altfel decât

extraordinar să fi fost concertul de astă seară?
Ambițioasa noastră tânără filarmonică, sub bagheta unui Mare Domn, pentru care vârsta înseamnă tinerețe fără bătrânețe, Maestrul Ilarion Ionescu-Galați, primit cu vizibilă și caldă admirație de un public iubitor, a interpretat cu artă și profesionalism ”Divertisment în Re major KV251,de Wolfang Amadeus Mozart, ”Concertul pentru violoncel și orchestră în la minor, op. 129, Concertul pentru pian și orchestră în la minor, op. 54, de Robert Schumann și Uvertura la Egmont de Ludwig van Beethoven.

Ne-au dăruit momente de mare plăcere soliștii: Ana-Maria  Radu, (oboi),Monica Florescu ( pian) Mackim Fernandez Samodaiev( Mexic, violoncel).
O seară frumoasă, cu muzică scrisă pentru pura plăcere intelectuală, alternanțé puternice între zbucium și căutare, întuneric și triumf, între tristețe și bucurie.
O seară , ca un succes al împlinirii cosmice, construită din unice armonii sonore !

Calde mulțumiri ”Filarmonicii Pitești”care, săptămână de săptămână, cu pasiune, multă muncă și tot atâta dăruire, ne apropie de lumina sunetelor!
Mulțumiri sincere, sufletului Filarmonicii noastre, Domnul Jean Dumitrașcu căruia îi datorăm privilegiul de a fi beneficiarii acestui lăcaș  de artă, generator de atâta frumusețe! atâta  frumusețe!

acasă, dar altfel...

Casele se  țin una de alta, în același joc bătrânesc, puține și-au păstrat portul străvechi, cu ferestre mari, mângâiate  de perdele  lucrate în casă, uși scârțâind  în povești, rătăcite prin vise. Cele  mai multe s-au prins în  vârtejul vieții moderne, termopane lipite în ziduri înguste, albul de var s-a topit în  culori cam confuze.  Tot mai rare căruțe, tot mai multe mașini! Mai multe femei sub broboade cernite, fete și băieți claxonând cu nerv depășirea,  câini hămesiți  adunați pe la porți.

- Ai auzit  de-ai lui Dură, aveau semințe  de-ale scumpe, se vând în valută, canabis, așa le zice, noi le spuneam  semințe de cânepă. Le dosiseră  și-n pod, și-n cămară, ba  chiar și  la rude. I-au săltat  pe toți într-o seară. Dar de-ăia ce-și zic ai lu Cârnu? Au spart conducta de gaz, s-au îmbogățit într-un an,  gata,  vreo trei sunt la  zdup, ăilalți se țin prin procese.../

În Primărie  este  cald și bine,  două birouri mari, vreo șase persoane, cu  ochii-n  hârțoage.

Ce să mai întorc vorba încolo și-ncoace?  banii se fură ușor,  un click și  tu ești  rău-platnicul.ce explicații? cine ești tu? cine sunt ei?

Ne-am născut pe aceleași meleaguri, poate că am avut aceiași  profesori, am călcat aceleași poteci.

Viața ne-a trimis  pe cărări diferite, unele drepte,  altele  pe coclauri.  Care pe unde...

Tu, ființa naivă, înfruntând
ploaia, vii să-i dai statului  dările.  Constați cu stupoare cum se  fură c-un click. Cu câtă nerușinare  ți se aruncă în față
alt adevăr”când o să aduceți chitanța de anul trecut, o  să vă scutim pe 2016..”

  Calculatorul, doar el, a fost vinovatul...

S-a dus naibii tot optimismul meu!//

 Plouă  mărunt, apăsat.Stropi reci,  ca de măzăriche, îmi   înțeapă  fața  și gândul.

Închid ochii. 
Vreau satul meu de poveste, cu oameni așezați, copii inimoși, bătrâni cumsecade!

Drumul spre  casă pare mai lung...

În matca lui, cu  șopot  grăbit,  Argeșul  își scrie  povestea.

( Sigur că acasă am găsit imediat actul!  Cum aș fi uitat  eu  să-i dau statului ce i se cuvine?)

pe sub uimite gene

Din casa mare, albă, părinții mei primiseră ultima  cameră. Acoperit cu preșuri  de cârpe  țesute în costițe, curate, cum nu prea am mai văzut vreodată,  cerdacul scârțâia apăsat seara, când  talițu  se întorcea  de la zăvoi, ușurel, abia să-l auzi, când  măicuța își făcea de lucru, încolo și încoace...
Odăile bunicilor, mai cu seamă cea dinspre drum, în care măicuța mă ținea lângă ea  duminicile, când se gătea pentru vreo nuntă, miroseau mereu a busuioc și a roșcove. 

Prin fereastra îngustă dinspre grădină, vedeam curtea și bătrânul   nuc, cu lungi ramuri osoase, împletite de ani.
Ningea  mărunt.

 Fără să le pese de ger, mișcându-și pripit ghearele, ca la comandă,  găini albe, pestrițe și roșii culegeau, parcă hoțește, boabele pe care mama le risipea din poala șorțului ei de stambă albastră, păstrat mereu la îndemână, agățat într-un cui în cămara de lângă bucătărie.

Duduia  molatic focul  sub plită, aromă de tei pufăia în  bătrânul ibric, fugea  noaptea cu pierdutele-i vise.
Două paturi, perne moi cu fețe cusute în muște negre și roșii, pereți albi, scrobiți de câteva ori pe an, încărcați cu icoane și poze în rame subțiri de pai împletit, masa cu  două sertare, unul al mamei, altul pentru actele tatei.
Ușa grea de lemn maroniu sta de strajă între  partea  bunicilor și  camera noastră. Auzeam cum se trage  zăvorul și  imediat  mâna  măicuței mă trăgea  după ea. Nu înțelegeam nicidecum de ce mama  nu trecea niciodată pragul înalt.

Mă răsfățau cum știau  bunicii,  mă ținea lângă  ea, mereu temătoare, mama.

Fratele meu  avea să  se nască un an mai târziu, în casa noastră,  zidită într-o vară.//
Cu pâlpâiri de flăcări jucăușe în obraji, dimineața își limpezea alene mersul. În spațiul dintre sobă și ușă, nestingherit, focul  țesea  semne  gălbui, miraculos  joc  de figuri  în hârjoană.

La cinci ani, viața începea cu  noaptea în cap.

Ningea cuminte… mama și nucul, urme de  păsări, boabe și pași, curtea și  norii, într-o   amețitoare, neisprăvită poveste.

printre cele mai frumoase din lume

http://www.gandul.info/magazin/o-biblioteca-din-romania-pe-locul-al-doilea-in-topul-celor-mai-frumoase-biblioteci-din-lume-13771623

numai dacă arunci în urmă cu pietre

”Tot așa-i dacă se comandă mașinistului

să facă icoane și zugravului  să facă mașine.„

Cine voiește  să învețe mult trebuie să învețe multe!

Mihai Eminescu,
„Publicistică, Instrucție și educație”, pagina 1041//
Cel puțin  de două ori pe an, mă aplec cu  tot sufletul între paginile a trei cărți, pe care le iubesc pentru tot ce sunt; în ele se adună,  după mintea și simțirea mea,  ceea ce avem  noi mai bun și mai frumos:EMINESCU.

Trei cărți realizate de Academia Română, 3525 de pagini adevărate, frumoase, fine, lucioase, parcă  vii, cu suflet, cu glas!

Recitesc poezii învățate pe la  zece/unsprezece ani, altele descoperite în timp, buchisite la seminare, răscitite, mereu  noi,  alt adevăr, inima are legile ei, mintea le cerne, profundă, senină,  încărcată  în alte noi sensuri, semănând  cu umbre de nori și de valuri, culori și mesaje.

Nedeslușită încă, plină de cuget, mereu nouă, Poezie!

Greșim  dacă, din comoditate sau din ce știe ce alte metehne, când spunem Eminescu, ne oprim doar la poezie și, rareori la proză. Eminescu înseamnă mult mai mult!

Tocmai am citit pe pagina de fb a prietenei mele, jurnalista Cati   un articol despre un subiect cu ferestre mereu larg deschise, un subiect despre școală.

Am dat fuga la  însemnările revizorului școlar, Eminescu, eminent jurnalist.

În al treilea volum  de Opere, la capitolul ”Educație și învățământ„ sunt două excelente articole, pe care ar trebui să le citească toți acei care   spun că  slujesc ȘCOALA. 

„Instrucție și educație”

”Dascăli  buni și dascăli  răi”.

Am ales  câte un  fragment din fiecare:

”De mult aud lăudându-se inteligența estraordinară a românului, deși poate nimic  nu-i mai  neadevărat  decât această laudă. Căci  pe ce se bazează o asemenea supoziție? 

Un popor, căruia   ăi este silă de orice muncă științifică, a cărui prisos de inteligență se consumă în  lucrarea   cea mai ușoară a minții omenești, în suduituri sau ridicate în cer a guvernanților săi, nu poate fi numit un popor inteligent,

Ceea ce au produs însă  această iluzie sunt două lucruri:

1. Lipsa de  naivitate în copii, cari sunt  în genere prematuri prin lucrurile ce le-au văzut  în casele părintești și cari nu se potrivesc cu vârsta lor în clasele avute; în  clasele mai de jos,  sărăcia  părinților, hrana  și îmbrăcămintea rea,  iarna lipsa de căldură, care  trezește înainte  de vreme  în copil  instinctul  conservării și-i dă acel ochi  bătrânesc și serios pe care îl au animalele espuse a se hrăni singure înainte de vreme.( nevoia  învață minte pe om)

Pe câtă vreme creierul, organul  minții, nu este pe deplin crescut, această  creștere o împiedică prin întrebuințarea prea timpurie a lui, pe când îi mânz.
 Însă nevoia  părinților înhamă prea devreme atât puterea fizică cât și cea  intelectuală a copilului, încât iese din el  o închircitură,  o ființă bătrână înainte de vreme,  căreia  îi este   în urmă  lene  și a munci și a gândi.....
2.  Sistemul  instrucției noastre, neîntemeindu-se pe priceperea obiectelor   predate, ci pe memorarea de reguli   abstracte și de cuvinte, copilul nu are niciodată acel repaos al creierului, care  consistă tocmai în întrebuințarea sau  simultană, sau  consecutivă, pe rând a facultăților.../
Îl poți  contrazice??
Dascăli buni, dascăli răi”
”Ce am zice  despre un dascăl care, departe de a pune  pe elevii lui să cugete singuri și să rezolve probleme  de aritmetică, de geometrie, de fizică, de limbi latină ori greacă, ar veni și le-ar da  rezultatul gata   al operațiunilor matematice, traducerile gata din  latinește și grecește și ar face-o asta zilnic fără să observe sau fiindu-i cu totul indiferent dacă elevul învață ceva sau nimic„
Rău dascăl  am zice...„  
Răul trebuie scos din rădăcină, spunea   jurnalistul.
 (trecut-au anii... dar câți or să mai treacă?)

puternică senzația

 produsă de  strălucirea crucii metalice și de unicitatea ei în cadrul tabloului unde totul e natural, numai crucea este făcută de  mâna  și de cugetul omului.
 Nicolae Steinhardt ”Jurnalul fericirii„    pagina 227

”Oricine ai fi

 și indiferent de unde ai veni, ai crescut și ai dobândit alura actuală în grădina copilăriei tale. Altfel spus,orientarea ta în viață și în lumea din jur- cadrul tău psihogen- a fost stabilită deja înainte de a te maturiza suficient pentru a pleca de acasă fără supravegherea părintească.”A.S.A. Harrison, ”Soția tăcută ”pg 110

Când îi spun prietenei mele, doctorița,( la telefon) ce am  mai citit, eu mă entuziasmez, îi povestesc  despre exigențele umane, pe cât de naturale( unele), pe atât de complicate, despre spirit și vivacitate,despre voluptatea  descoperirii unei lumi  nevăzute,despre cât de  neînțeleasă este ființa umană,  ajung chiar   să-i spun despre  elevația spirituală, ea mă ascultă  preț de un minut/două, apoi, brusc mă aduce  în realitate :
ce ai învățat  tu din cartea asta?
te-a schimbat cu ceva?
 Pentru o clipă, mă bâlbâi, gândurile mele scormonesc   prin sutele de pagini ale romanului, pe care tocmai l-am dat gata, sunt pregătită să-i spun că , de fapt, suntem asemenea unor insulițe în marele ocean al vieții, ne separă întinderi de  valuri, definindu-ne, cumva,că oricât te-ai strădui, nu-l poți înțelege pe celălalt, poate, doar așa, în trecere, luând  proiecția lui  la nivelul sensibilității și înțelegerii tale.
 Tu ești tu! 
Cum să-ți schimbe  o carte  drumul?
Asta zic eu, poate că tu crezi altfel. 
Mai mult de jumătate din cartea despre care vorbesc, thrillerul psihologic al anului 2013,  mi-a plăcut mult .( am intrat în noul an  citind, până la  ziuă   eram pe la pagina 123)
Autoarea  este , de fapt era, pentru că  imediat după ce  i-a fost publicat romanul, s-a  stins , măcinată de o boală necruțătoare, artist și psiholog canadian, Susan Harrison, cunoscută  sub numele A.S. A. Harrison. 
Ea simte fisurile  ascunse ale ființei  umane, se știe pe sine, îl scormonește pe  celălalt, ajunge acolo unde alții nu văd  decât calea bătătorită  a vieții zilnice.
De aceea, personajele cărții sunt  firi complicate, fiecare  poartă în spate povara  unui trecut sinuos, întunecat.//
”Când Todd Gilbert intră într-o încăpere, ceilalți se ridică în picioare. Asta ar răspunde  ea , dacă ar întreba-o cineva  ce-i place  mai mult la el”.
Este cea mai  fascinantă  bucată de gând  prin care soția tăcută, Jodi  Gilbert, cum o știe lumea,  îl iubește  cu aceeași  ocrotită flacără și după  douăzeci de ani, de când sunt împreună.
Ca o paranteză- care femeie nu s-ar lăsa ispitită de  o asemenea prezență?
Jodi nu este o idealistă, crede în existența împreună a binelui și a răului, nu este certăreață și nu se lasă încolțită.
S-au cunoscut în niște circumstanțe cam aiurea:  mașinile( a ei  o camionetă rablagită  închiriată) li s-au ciocnit, din  neatențía șoferiței. Ca să „spele” dura confruntare, el a invitat-o  la un restaurant, s-au plăcut, iar mai apoi s-au mutat în casa veche,cumpărată de Todd cu mari eforturi financiare,  căreia, mai apoi, el, antreprenorul, i-a  creat personalitate, ce tablouri,   ce covoare și ce mobile ,prin fereastră, lacul și cerul se confundă  cu întunericul de catifea.
Viața  lor curge frumos, chiar prea frumos- cea mai așteptată parte a zilei este cina, el pregătește paharele de martini, ea gătește cu mare plăcere vită Wellington, el este foarte atent, aduce cadourile cele mai inspirate, ea se îmbracă bine,   amândoi par mereu tineri, martor  fericirii  le este  Freud,  așa l-a botezat ea, ca să-i amintească mereu de  facultate, un  golden retriver, cu blană aurie și mătăsoasă, tovarăș, pe rând, al fiecăruia.
Ea își iubește meseria, lucrează   cu jumătate de normă,  își  sfătuiește  clienții să pretindă mai mult  de la ei înșiși și să se  implice în asigurarea propriei lor stări de bine.
Cu timpul, portofoliul femeii-psiholog crește grație  firii ei prietenoase și feedbeckului pozitiv, transmis celor care o solicită. Un curs suplimentar la școala Adler îi deschide noi perspective, își alege mai atent  clienții,îi  refuză pe autodistructivi,  dirijându-i  spre alți  profesioniști.
Când  modestă, când autoironică, fără teama  zilei de mâine,  soția  tăcută , de fapt nu este  soție cu acte în regulă, cu toate insistențele lui de a se căsători, pentru că  nu-și dorește ceva  încorsetat în   acte, este bine așa cum este.
Tăcerea pare a fi  un  fel  de armă secretă,  tăcerea ascunde un  secret   care i-a   întunecat copilăria, ceva nerostit, petrecut într-o  noapte, ea avea șase ani, fratele  ei, doisprezece.
 Femeie  iubitoare, aparent  lipsită de patimi, sedusă de  viața   selectă pe care o duce, nu-și face niciodată griji, se plimbă,  face sport, arată splendid, la patruzeci și cinci  de ani, tenul, mersul,  alura ei sunt  ale unei tinere.
Brusc, echilibrul  cuplului  se fisurează:  Natasha, fiica celui mai bun prieten al lui Todd, pe care el  o știe de mică, iar Jodi  de când i-a murit mama, adică  de pe la doisprezece ani, „acțíonează direct asupra  părțíi primitive a creierului  lui„.
Jodi este un urcuș, Natasha este o cădere  de zece etaje.
Todd uită să privească în urmă, plonjează cu capul înainte într-o viață  afurisită: studenta  Natasha   urmează să  nască, vrea o nuntă  cu zece domnișoare de onoare, o casă nouă,  mulți, mereu tot mai mulți invitați.
Jodi nu  mai are loc în acest  peisaj.Ea are o inteligență practică admirabilă,  un înalt nivel de toleranță, nu se dezechilibrează rapid.Lumea e plină de oameni tulburați și, fără cei sănătoși care să ție frâiele, niciun cuplu nu ar fi în siguranță.
”-Mi-a fost dor  de tine, rostește el. Mi-a fost dor să vin acasă, mi-a fost dor să mă culc  în pat lângă tine, mi-a fost dor să mă trezesc dimineața lângă tine...și tot ce pot  spune este că trebuie  să fi fost  nebun  să cred  că aș putea renunța la tine„.
Lacrimile curg, lacrimile lui, lacrimile ei, hrănindu-le inimile chircite.
Neînsetat animal vânjos,Natasha soarbe viața prin toți porii, cu  toată vitalitatea. Va fi mamă. Vrea o situație  clară: flori, meniuri,  muzică, jurăminte, tort, mătuși, unchi, veri.
 Fără Jodi. 
Dean, tatăl ei, fost coleg de școală cu mirele, rămâne  total neclintit în decizia lui de a nu  participa la nuntă. Ar muri  , mai degrabă, decât să o vadă măritată cu unul de teapa lui Todd Gilbert.//
„Stimată Doamnă Brett, sunt avocatul  lui Todd Jeremy Gilbert, care - așa cum nu mă îndoiesc că  știțí- este unicul proprietar îndreptățitt  al  reședințéi existente la adresa  ..unde domiciliațí dumneavoastră în prezent....El vă cere să să părăsiți reședința în termen de  maximum 30 de zile...Conformarea dumneavoastră la această solicitare va evita o evacuare forțată..Cu sinceritate, Harold C.LeGroot, firma de avocatură..”//
Statutul de viitor  soț al unei femei înfometate de  tumult și  de bani îi  provoacă  antreprenorului, ale cărui afaceri cam șchioapătă,  frică, nu doar frica  de necunoscut,  trupul nu-l mai ascultă,  spaima că ar avea Sida îl copleșește, nervii îi  slăbesc, frecventează cârciumile, caută consolare  în locuri sordide.//
În vremea astea, Jodi  se prăbușește. Demonii   tenebrelor din copilărie  o  sfâșie.Studiile, competențele-i  profesionale  se reduc la un   abandon total, deși prin minte  i se mai strecoară gândul că” fiecare om trebuie să  ajungă la o înțelegere proprie a vieții și a sensului ei, neinfluențată de ceea ce a deprins de la înaintașii săi”. Singura care o bate la cap și o sună în fiecare zi este Alison, una dintre prietenele ei, grija ei este înduioșătoare.”Se însoară Todd cu fata aceea?...unicul lucru pe care trebuie să-l știm sigur e testamentul lui, atâta timp cât tu ești beneficiara.. dă-o-ncolo de lege..Renny e o comoară, spune Alison, o fi el soț detestabil, dar are o agendă beton. Și-mi este dator. Și, firește, nu-i strică un ban, în plus. 
Nu-ți face griji, o să-ți ceară un preț cinstit.”
Moartea lui Todd se întâmplă rapid”sunetul  îi explodează în urechea  stângă și fragmente  de sticlă îi împroașcă obrazul.
Timpul   atârnă suspendat..ce n-ar da  pentru  încă un minut, un singur minut banal lipit  într-o doară  la finalul  vieții lui.// 
Vinovăția se lipește de ea ca rochia aceea Dior mulată pe care o cumpărase anul trecut  la o licitație..Agentul așteaptă un răspuns din partea ei, dar Jodi nu spune nimic. reacția ei obișnuită când   e încolțită  sau terorizată e tăcerea. În  clipa  în care deschizi gura să te aperi, al lor ești.ți-au pus frâul. știe asta în mod  intuitiv, întotdeauna a știut-o.
O crede vinovată.
”Orice ai face, stai locului. Vei mai auzi de noi.”
Frică. Boala, aproape de moarte. //
-Atacatorii, repetase agentul, au fost doi. Au confirmat ceea ce noi știam deja.Că Dean Kovacs  i-a angajat  și i-a  plătit pentru asta.//
E ciudat cum știe viața să-ți ofere  daruri neașteptate.
Altfel spus, să-ți trăiești viața, ca și cum niște întâmplări  nu s-ar fi petrecut niciodată.
Uitarea nu este decât o obișnuință. Jodi a descoperit lucruri extraordinare despre ea, bunăoară acea abilitate de a închide ochii la ceea ce nu vrea să audă, să-și scoată din minte un lucru și  să nu se mai gândească niciodată, absolut niciodată la el.// 
Dacă o fi  să-i povestesc prietenei mele, doctorița, ce am învățat eu din cartea asta, i-aș spune că la sfârșit, eroina  nu mai este aceeași persoană de la  pagina  11, femeia de 45 de ani- o femeie tânără, frumoasă, instruită, elegantă, fericită   să-l aștepte pe Todd cu felurile lui preferate de mâncare în bucătăria spațioasă, prin a cărei fereastră lacul și cerul se uneau în albastrul  învăluitor al înserării. 
Inocența trăirilor nu mai poate fi recuperată niciodată.Experiența  trăită este concretă, are substanță. 
Răul a stat la pândă undeva, în culise, anticipând lovitura, cu puterea căderii unui  pietroi. 
Unele lucruri nu se iartă niciodată. 
Libertatea  ei este darul pe care  i l-a făcut Dumnezeu în care nu știe dacă  nu crede.
 „Recunoștința este  o bomboană tare, care  nu  i se dizolvă în  gură„.Cât despre căutarea  adevărului, A.S.A. Harrison zice că   este   bine ca unele  lucruri  să rămână neexaminate și că, dacă  găsești o  alternativă mai îngăduitoare, nu trebuie  să privești realitatea în față.//
 O fi  bine așa??

răspunsul pentru care nu se pun întrebări

De când am descoperit că îmi pot începe anul, urmărind la televizor Concertul  de la Viena, am adunat într-un fel special, rețeta  pentru o viață tonică.
Pentru mai bine de o sută de minute, sufletul se identifică duios  cu muzica/florile/spațiul/distincția.

Cu acel ceva , care vine  parcă dintr-o altă lume. .
Ceva  nou ce  aduce libertatea !
O vastă claritate  a lumii , în splendoarea frumuseții ei .

Zubin Metha, dirijând, în Sala de Aur,  pentru a cincea oară  Filarmonica vieneză, care împlinește 75 de ani!
 La 78 de ani, mereu plin de bunăvoință !
De încântare!
 Întâmplător sau nu, am lângă mine o carte minunată, pe care mi-a adus-o Moș Crăciun,
Nicolae Steinhardt „Jurnalul fericirii„.
O deschid la întâmplare, pagina 350„ Dumnezeu  poate  orice, dar nu vrea orice, nu vrea răul, vrea numai binele, este  binele...

Un singur  lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără de consimțământul nostru„.

 Ador prima zi din an.
 Deja, mă gândesc la  concertul viitor.

// scuze pentru calitatea fotografiilor.