între dojană și laudă..

În mers leneș de pisică, dimineața ultimei zile  de cuptor și-a acoperit umerii pârjoliți de soare cu un zăbranic răcoros de norișori.
Ai zice că adulmecă!

Habar nu are guguștiucul  de este cald ori de stă să plouă, își strigă  neobosit numele. Pe jumătate.

Cafeaua are gust  de gânduri răzlețe.

 Citesc din cartea mea, dacă mi-aș fi  pus mintea cu ea, aș fi dat-o gata  noaptea trecută, îmi place s-o citesc pe îndelete.. 

există ființe care justifică lumea, care te ajută să trăiești, doar prin prezența lor.. 

Închid ochii, las deoparte cartea, gândul zboară, liber și  neoprit  este ...un loc pe care l-am văzut în urmă cu vreo  zece ani- Graz, orașul  austriac, misterios  amestec de  vechi, topit în argint filigranat, și modern îndrăzneț. Am urcat  vreo două sute șaizeci de trepte, puteam lua ascensorul, am refuzat, de acolo de sus, se vede  lumea în rotirea ei neobosită, tulburătoare panoramă! era prima oară când mă întâlneam cu o civilizație pe care o știam doar din cartea de istorie, undeva  s-a deschis o fereastră, muzica a învăluit piațeta, s-a dat ora exactă, două figurine  intră și ies din timpul lor, în pași de dans..basm și  prezent, ce lume frumoasă! copii și vârstnici, localnici și turiști se bucură laolaltă, da, timpul se măsoară la fel, sensul acelor ceasornicului este același,  mersul lumii este, acum , altul, cine știe..

Zice mai departe  eroul  cărții :voiam să-ți spun doar că țin la dumneata împreună cu defectele dumitale. Eu iubesc  sau am venerație pentru puține persoane.  Pentru tot restul, mi-e rușine  de indiferența mea. Dar cei pe care-i iubesc, nimic, nici eu însumi, mai cu seamă ei înșiși nu vor face  ca vreodată eu să încetez a-i mai iubi.

 Astea sunt lucruri pentru  care am avut nevoie de timp ca să le învăț; acuma , știu..

cât iubim?
cât de indiferenți suntem?

(  pluralul- ficțiune sau realitate?)
 ce muzică s-ar potrivi?  un vals? cu parfum de brândușă!

cu sacoșa

Cu niște ani în urmă- copiii erau mici pe atunci- într-o vacanță la Mamaia, am cunoscut o familie. 
Ne-am împrietenit, ei nu aveau copii, doamna era arhitect, domnul  medic, a demonstrat că este și scafandru, ajutând, fără succes, din nefericire, un alt cuplu să caute o verighetă, înghițită de valuri.
Veneau  de undeva, de prin Ardeal.

La plecare, ne-au mărturisit  cum îi recunoșteau ei pe cei veniți din sud, mai precis din Pitești.
 Ei bine, semnele  de recunoaștere erau sacoșele.
 Se făceau în acea vreme, la Combinatul Petrochimic-  clădirile există, se văd de pe autostradă, nu știu cât și ce se mai produce,  se făceau , așadar, printre altele, niște sacoșe  durabile, rezistente, colorate frumos. Verzi,galbene, roz, roșii, albastre. Cu  linii sau cu  diverse  desene discrete.
Atunci, parcă m-am sfiit, aveam și noi o asemenea sacoșă..

Am rămas cu un fel de gust amar.
 Mă uitam adesea , pe stradă, da, aproape fiecare trecător avea o sacoșă colorată. 
Dublă.
 Să reziste la încărcătura  pe care omul o îndesa , când îi venea rândul  la rație..cine nu știe ce înseamnă rație este bine să nu afle  niciodată..

Au trecut anii.

 Tot  călătorind cu trenul către capitală, am văzut, prin gări, urcând, înaintea călătorului,sacoșa.
Mare, pestriță. 
De rafie.
Cei mai mulți dintre posesori sunt părinți iubitori, care duc pachete copiilor lor, studenți, în capitală.Nu sunt chiar sigură că tinerii  sunt mândri de ambalaj, dar , vezi, scopul scuză mijloacele, vorba cuiva.

Aceste sacoșe nu sunt  total inestetice, dar nu-mi plac-  aduc cu ele amintirea unor vremuri, când înghesuiala și pumnii  în coaste făceau parte din  firescul zilei.

 Astăzi am citit că  staruri de la Hollywood  cumpără  umflatele sacoșe de rafie cu bani grei..

 Ce lume!

 

timpul,

în cursa lui imensă descoperă tot ceea ce era ascuns și acoperă tot ceea ce era de descoperit. Sofocle

p.s.simți presiunea timpului?

altfel!

Să nu spui că nu te-ai distrat!!

haz de necaz

-Trezește-te, e târziu! Trebuie să te duci la școală!
-Dar, mamă, nu vreau să mă duc! Mă urăsc toți acolo!
-E datoria ta!
-Dă-mi un motiv!
-Ești profesor!

la țară!

Luna lui cuptor, de dimineață, până noaptea!

dragi mi-s cântecele!

Maria Tănase este un fenomen. N-am auzit până azi niciun cântăreţ izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei.Theodor Rogalski

Cine își mai așterne astăzi gândurile pe coală  parfumată cu dor?

„Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierţi de tot, dacă poţi, de tot ce ţi-am putut pricinui.

Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socoteşti moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au minţit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaşte. Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, şi împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aştepta, tătuţă, oricât ţi-o place ţie să trăieşti. Voi găsi atâtea flori pe-acolo că nu ştiu dacă-mi va ajunge timpul, până vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulţumesc pentru viaţa noastră (…) Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primavară și galbene în  toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoție : Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagană…".

Dacă îți place  vocea aceasta,  ascultă , ai răbdare..nu vei regreta!

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=PN5wdytoNuw#at=234

într-o rochie frumoasă,

și o maimuță pare atrăgătoare, spune un  proverb japonez.

 Nu știu care să fi fost ultima oară, când am  citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului Primim gogoși de mătase, alături de hârtia  albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.

În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau  viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo spaimă,  lumea.
N-a fost mic deloc numărul  dimineților  înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat  în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana  gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.

În fiecare vară, o cameră  de lângă bucătărie  devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.

Ca să  primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina  muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.

 Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.
Rezulta o mătase cum  nu am mai văzut vreodată,borangicul!

La cinci/șase ani-  amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța  nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă  delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu  un fel de vizibilă  tandrețe,   cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă,  fustă creață, prinsă în cordon.
 Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la  Târgul Titului   nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet. 

   Și cu el, chemarea tainică  a borangicului.

brâncuși

nimeni nu poate trăi fără prieteni,

 chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii.Aristotel

Cel mai bun prieten al meu  este acela  care dă la iveală tot ce este mai  bun în mine. Henry Ford.

Ți s-a întâmplat, în vreo dimineață târzie,  când  noaptea și-a luat demult tălpășița, să-ți fii interlocutorul perfect, fără masca  falsei politeți sau a  surâsului de circumstanță, neplictisit de problemele tale, vechi și noi, tu și el, devenind ,atunci, parcă, singura  lume adevărată?

Sau  tu  crezi că lumea te cunoaște așa cum ești, că  oamenii își deschid  larg ușile  sufletelor, fâcându-ți loc, că  îți  ascultă  vorbele, considerându-te unul de-al lor, chiar dacă, fiecare te schimbă după propria-i percepție?

Privește cu adevărat pe cineva cine ești, ce dorești, ce simți?//

Pe la șase/șapte ani,  când abia legai silabele în cuvinte, urmărind cu degețelul rândurile abecedarului, ai descoperit  întâiul, marele mit al prieteniei pe-o viață!
 Rupi mărul în două, îi împrumuți pixul  primit în dar de la o mătușă, în schimbul unor peticuțe colorate!( mama ei este croitoreasă, iar păpușa ta o să aibă rochie nouă)

Trec anii.. viața are legile ei,  în liceu altele sunt criteriile după care îți alegi prieteniile, te trezești deja studentă, alte selecții sau întâmplări, prietenii noi.
 Și anii trec. 
Prietenia devine o utopie. 
A o menține presupune să ai timp, energie, înțelegere,  suflet.

Ai nevoie de un umăr pe care să plângi sau să râzi, vrei  să existe cineva care să nu te privească niciodată de sus, cineva care să vină, chiar dacă ar trebui, mai degrabă, să plece, cineva care, fără să se înfurie,să-ți spună că greșești, să-ți spună așa, pentru că așa este.
Cine are atâta disponibilitate?//

 Citeam undeva că s-ar fi făcut un studiu despre importanța prieteniei. 
Nu despre frumusețea ei.

Respectivul studiu britanic –Daily Mail-ajunge la concluzia că dacă ai zece prieteni te situezi peste media  stării de fericire,  limita maximei fericiri fiind  să ai  33 de prieteni, dacă ești femeie,  49 de prieteni, dacă ești bărbat!!

Persoanele care nu pot număra  5 prieteni au tendința de a  fi nefericite..

Un alt studiu realizat  de un profesor-Geraint Rees de la Institute of Cognitive Neuroscience- a studiat scanările cerebrale a 125 de studenți, toți utilizatori de facebook, descoperind  o strânsă legătură între numărul de prieteni de pe  fb și ..cantitatea de materie cenușie.

 Înseamnă că aceste rețele de socializare  sunt nu doar surse de împrietenire, dar și posibile șanse de îmbogățire  intelectuală?
Să nu uit-cineva scria că  pe măsură ce acumulăm mai mult, cu atât ne este mai dificil să găsim persoane cu  aceleași preocupări.
Cât de adevărate sunt prieteniile virtuale?

 Cum rămâne cu partea sufletească într-o prietenie?

 un dar frumos de la Modart
http://www.youtube.com/watch?v=skk9vfoUJXc

un simplu exercițíu

Colgate- campanie publicitară
 Povestește ce vezi!

Scrisoare de ramas bun – Gabriel Garcia Marquez

By admin | November 14, 2007
Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da  valoare lucrurilor, dar nu pentru ceea ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina.
As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata…
N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.
As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc!
Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur.
Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea.
Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada.
Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti.
Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau.
Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe.
Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit.
Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune te iubesc.
Nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata nu te voi uita!
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi
cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti.
De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta.
Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui imi pare rau, iarta-ma, te rog si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete.
Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima.
Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.

aceasta este o epocă

 în care totul este pus la vedere pe fereastră, pentru a ascunde goliciunea camerei.Dalai Lama 

Așa să fie??

un dar de la o persoană dragă, cu nume de floare!

aduceri-aminte

răboj..

Ziua clipește în luciri  calme  de timp suspendat undeva..  de  ziua Sfântului  Ilie,bunica mea, maica Fănica,  împărțea mere dulci!
Simt aroma șorțului ei, negru, doldora de fructe pârguite ..peste părul împletit în două cozi subțiri,  un batic înnodat într- o parte, era cochetă, în felul  ei, nerostit, un  fir de busuioc se ivea, timid,  sub  bluza albă, cu șabace.

  Cuminte, vremea își toarce firul subțire în  adulmecări de felină..

La mulți ani  sărbătoriților de astăzi!

civilizația

 este procesul  de a reduce infinitul la finit.
 Oliver Wendell, scriitor, profesor, jurist american

O mângâie  tandru  pe fiecare braț teii, dăruindu-i în fiecare sfârșit de primăvară cel mai suav parfum.
Verile îi sunt umbroase,

toamnele o răsfață cu   bucălate mănunchiuri de crizanteme, râzând fericite în grădinițele caselor cochete.

Este, așa  cred eu, strada cea mai  liniștită din oraș- se rupe discret de agitația urbei, luând calea  către  pădure.

 Case vechi, în  blândețea  culorilor naturii, case noi, în  arhitectură modernă, mici centre de reparații, magazine  modeste, flori, bolți  dese printre care  se lăfăie în soare  struguri ...

 Strada primește  liniștită mersul vârstelor.

Îmi place să-i simt pulsul. 
Îmi place să-mi scald privirea în șerpuirea ei neobosită.

Deunăzi, în drumul meu către oraș, am zărit, răsfirate, deloc ostentativ, la poala unui arbust, câteva cărți vechi.
Cineva  își făcuse,probabil, curat în bibliotecă.

 Am citit titlurile și, cum nu aveam motive de grabă, m-am uitat la cele cinci/șase perechi de  îndrăgostiți- 16/17 ani, care  urcau către pădure.
 Niciun gest..

După vreo  câteva ore, în drum către casă, am zărit, nemișcate, la fel de tăcute, în poleiul  de miere al amiezii, cărțile..

 Ce bine că ne-a ocolit 
ploaia!
Am multe întrebări în minte, una dintre ele  este: există , undeva, o stradă specială pentru tine?

dacă ai reușit în viață,

nu te  agăța de nereușitele altuia, pentru a nu trezi viermele cel aprig al orgoliului și patima înfumurării.

Lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus

"...Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor, cîând altul se bălăceşte, încă, în viciul său.   

Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie daca nu avem smerenie, va urma a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru câ, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţle noastre.

Acum știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătura rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu... "

Părintele Nicolae Steinhardt

despre

 pactul între ieri, astăzi, mâine,  despre  cum se pun de acord oamenii în privința succesiunii evenimentelor,  care au schimbat destine  de țări și de popoare, despre cât se repetă , se recompune sau se reia pe scena mereu schimbătoarei lumi, nu îndrăznesc să scriu ..
Sunt  specialiști care fac asta.
 Mie îmi plac miturile!

Majestatea Sa Maria, Regină a României, consoarta regelui Ferdinand: 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Anglia/ 18 octombrie 1938, Sinaia, Regatul României

Țării mele și poporului meu!

Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. [...] Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare..

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.

Am credința ca v'am priceput: n'am judecat, am iubit...

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/09/o-zi-cat-o-viata.html

ceea ce spun cuvintele

nu durează. Cuvintele durează, întrucât cuvintele sunt aceleași, dar ce transmit ele nu este niciodată identic.  Antonio Porchia, poet argentinian

Andreea Paul a sesizat Academia Română pentru a cere modificări în limba română. Vezi despre ce este vorba!

Publicat pe 17 iulie 2013

Deputata democrat-liberală Andreea Paul (mai cunoscută sub numele de fată, Vass) a sesizat Academia Română pentru a solicita recunoașterea oficială în limba română a formelor de feminin pentru funcțiile publice. 
Deși   cuvintele   care desemnează funcții publice :„președinte”, „deputat”, „ministru”, „senator”sunt folosite frecvent, in vorbirea  cotidiana, cu forme de feminin, in privinta  lor nu există o reglementare lingvistică foarte clară a Academiei Române. Dicționarul Explicativ al limbii române (DEX) cuprinde și forme de feminin pentru unele cuvinte :„președintă”, „deputată”, dar nu și pentru altele.
 În DEX nu este cuprinsă forma de feminin „senatoare” și cu atât mai puțin „ministră” (care nu e folosită nici în practică foarte mult); în schimb, cuvântul „ministresă”, utilizat uneori în vorbire pentru a desemna o femeie-ministru este explicat de DEX drept „soție de ministru”. 
Anunțul privind sesizarea Academiei Române în legătură cu reglementarea formelor de feminin ale cuvintelor ce desemnează funcții publice a fost făcut de Andreea Paul pe Facebook, după ce fostul jurnalist Ovidiu Zară îi atrăsese atenția că nu este corectă folosirea termenului „președinta FMI”. „Se spune președintele FMI, nu presedita FMI. Cuv\ntul “pre;edinte” provine din latinescul “praesidens” (prae – dinainte + sedere – ședere). “Praeses” este un cuvânt latin, care înseamnă “a ședea în frunte”. La fel, se spune “doamna director”, nu “doamna directoare”.
 E grea limba romana! Mi-ar BAC-ul al dreaq!”, 
îi scrisese Zară Andreei Paul pe Facebook. Aceasta a răspuns ulterior: „Ovidiu Zară, am f[cut o sesizare Academiei Române pentru a feminiza funcțiile publice, așa cum se cuvine. Cunosc bine dezbaterea din jurul discriminării lingvistice de gen. Am făcut-o în cunoștință de cauză”. 
Răspunsul deputatei PDL nu a fost, se pare, pe placul lui Zară, care a revenit apoi pe un ton ironic. 
„Și sesizarea a fost acceptată? Curtea Constituțională ce zice? Doamna Paul fostă Vass, limba română e unică. 
Feminizările nu au rost. 
Închipuiți-vă cum ar arăta opera lui Eminescu dacă ar fi fost feminizată, cum doriți dvs. 
Ar fi fost o operă mutilata.
 Lăsați măcar limba română în pace, dacă economia nu o lăsați”, notează Zară, căruia Andreea Paul nu i-a mai răspuns de această dată.
Sergiu Bidilă, A.M.PRESS//
ce părere ai?
p.s. nu mi-am permis să  copiez comentariile din presă.

fără loc la Masa Poeților

În Bucureștii începutului  veacului trecut, în spatele Palatului Telefoanelor, era o terasă, Oteleșteanu. 
 Până la izbucnirea primului război, acolo se aduna intelectualitatea  capitalei..

 În mijlocul  sălii era  o masă lungă-Masa  poeților.

  Se întâlneau, seară de seară, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Șt.O.Iosif, Dimitrie Anghel...

După moartea unicului său fiu, George Coșbuc  ducea o viață retrasă,  părăsindu-și  rareori  casa din strada Plevnei.
 Cu puțin timp înainte de moarte, într-o zi   foarte călduroasă, a  intrat în Terasă. 

 Localul era gol.
 S-a  așezat la  Masa Poeților și a cerut un șvarț.

 Zărindu-l, un chelner   i-a spus politicos:
-Domnule, nu vă supărați, vă rog,  luați loc la altă masă..aceasta este rezervată  poeților.
-Așa? a zâmbit  GEORGE COȘBUC..scuzați-mă, nu știam..
El și-a  băut  șvarțul la o altă masă.//
când ai  (re)citit o  poezie  scrisă de  George Coșbuc?

viața ce aici se-ascunde..

Fustă verde, creață, în falduri de ierburi, mângâiate în adieri dulci- mirositoare.
 Ie smălțuită în boabe de rouă, mustind în culorile firii.


 Își dezvelește cochetă șiragul  dinților de poame încă verzi,  arcuindu-și  mersul printre crengi, se dă tumba încoace și încolo, râde și se-nveselește de una singură.

 Cât ai clipi, sare gardul ștrengărește, se oprește pentru o clipă în lanul de porumb,

zărește, în treacăt, pălăriuțele galben-argintii ale florii- soarelui,  își împletește o coroniță din  fire lungi de rozmarin..
Seara o prinde tot pe drum, alunecând sfioasă în lumina roșiatică de asfințit..//

Vara la țară, de Al. Depărățeanu

Locuinţa mea de vară
E la ţară:
.............
Acolo e fericirea
Şi iubirea
Traiului patriarhal;
Viaţa ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor şi Cireşar,
Ca pe nişte surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar..

Sfânta poezie-n manta
Radiantă
D-alb, de roşu şi azur
Înveşmântă deal şi vale
Câmp şi cale:
Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze şi lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!
................................

Vive la France!

Când vreau  să  știu ce gândește Franța,  mă întreb pe mine însumi.Charles de Gaulle.
 Am spus mai multe, aici: 

un dar de la modart