Facă Dumnezeu ce-o vrea

Chiar pe toți de ne-ați tăia
Nu mă las de legea mea !"

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Să fi avut vreo 4/5 ani, când, mergând cu  părinții la

rudele noastre din Potlogi-sora cea mare a mamei și o altă mătușă  se căsătoriseră acolo-am fost  foarte impresionată de un  zid  lung și înalt, cum nu mai văzusem.  Am aflat  de la tata că i se spunea ”Zidul lui Brâncoveanu”.

Îl revedeam  în fiecare an, pentru că a doua zi  dintre  sărbătorile pascale o  petreceam la tușica.
De cu zori, tata peria caii, le punea  câte un  șirag de clopoței la gât, în vreme ce mama  le împletea  panglici roșii în coamă.

Treceam podul de peste Argeș în  tropot de copite, în clinchet de  clopoței.

Era cel  cel mai fascinant tablou pe care mi-l amintesc din acei ani!

De fiecare dată, drumul trecea  pe  lângă același bătrân, neschimbat zid.

Au fugit anii, caii  ne-au fost luați la ceape, drumurile la Potlogi s-au rărit. Abia în primul an de liceu, când în  clasă   ne-am

regăsit copii din tot raionul, „Potlogi” a redevenit  un fel de reper nobiliar: trei dintre colegi  veneau din satul dominat de  figura martirului  Constantin Brâncoveanu.
 Potlogenii își justificau un fel de superioritate, care  ținea de legătura lor specială cu marele Domn.//

 Și au mai trecut alți mulți ani: studentă fiind, am căutat-o pe mătușa  mea. Am aflat cu adâncă tristețe că  palatul în care nu reușisem să calc niciodată devenise un fel de magazie în care  se depozitau cerealele 

ceapeului...

  Mirajul  zidului  văzut la cinci ani, asociat, în timp, cu figura  de martir a unui Domn unic prin destin- Constantin Brâncoveanu, nu mi-a dispărut din minte.

   Este motivul pentru care, acum doi ani,  i-am cerut  fratelui meu  să ajungem la Potlogi. Nimic nou, doar niște încercări neizbutite de refacere a construcției distruse aproape total  de răutate, de indolență, de ploi, de zăpezi.//

Deunăzi, o știre descoperită pe internet, cum că Palatul  Brâncovenesc și întreg complexul domnesc se deschid, mi-a  creat o atât de mare emoție, că  am hotărât să merg acolo, oricât de aspră ar fi vremea.
Speram  să dau ochii cu mândria  fostelor mele colege de liceu, potlogencele 

Am înfruntat gerul  zilei de ieri,  nu pentru că mi-am dorit să ascult discursuri politice, nici să aplaud garda și fanfara, adunate la intrare,dând onorul nu știu căror demnitari, nici să văd cine taie panglica inaugurală. Nici să constat  că în cele trei parcări, două pentru  VIPURI și una pentru persoane cu handicap, bolizi neîmblânzițí, așezațí aiurea, sfidau regulile și  bunul-simț.
M-am făcut că nu văd  și că niște „gospodari„ vecini  cu   istoricul moment nu-și curățaseră nici șanțurile din fața curții, nici ogrăzile...prea frig!

Că reconstrucția cu fonduri europene a  Complexului  domnesc,  întinzându-se pe o suprafață de 3400 metri pătrați ( palatul ) și  23000- curtea, redă total sau  doar parțial adevăratul stil brâncovenesc, că pe ziduri se zăresc pete de infiltrare a apei , că asta înseamnă grabă sau ”lucru românesc„  nu este treaba mea.
  Știu ei, specialiștii, ce să   spună.

 M-am dus acolo- și, ca mine, în mulțimea aceea în care se adunaseră  toate vârstele, sigur  că vor fi fost  mulți alții,doritori să regăsească acel licăr  de emoție sinceră- să  simt că dincolo de  parcă oțelitul zid, după mai bine de trei secole, istoria se trezește „din somnul cel de moarte„.

Poate că  din  acțiunea asta, lumea va prelua mesajul modelului  jertfei acelui mare

DOMN, întru  demnitate,credință  și lumină

care  la 34 de ani, în  1688, acceptă urcarea pe tronul Țării Românești „Ne-am  ridicat domn , iar  domnia mea aceasta nu aș fi pohtit, că  de nici unele lipsă n-am fost, ci  ca un domn eram la casa mea...și pentru ca  ca să vină nișcari străini domni asupra țării și a săracilor sa-i  necăjească fără milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat  domnia mea  jugul acesta asupra domniei mele”, iar  la capătul domniei de  26 de ani  să-și afle cel mai tragic sfârșit.
Se cuvine  să avem  pioasă aplecare  în fața  acestui unic DOMN, moștenitor al  unei bogate  tradiții de familie, în care se  îngemănează gloria, cultura, vocația de conducători, demnitatea  și sacrificiul  total.
  Indiferent din ce parte  a țării vom veni, trecând  porțile acestui  renăscut  lăcaș, să cinstim sacrificiul  de martiri al Domnului Constantin Brâncoveanu și al celor patru fii.

Medicul fără de arginți

27 noiembrie 1884, Pârscov, Buzău/26 aprilie 1963, București.

 “Acolo, printre deţinuţii care veneau de la Bucureşti, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vârstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă și, văzându-mă atât de chinuit, mi-a oferit locul lui. 
Ne-am împrietenit în cele două zile și jumătate cât a durat drumul până la Aiud.
Aveam să aflu mai târziu că omul acela plin de blândețe şi bunătate era marele scriitor
 Vasile Voiculescu.(Aristide Doba, dețínut)

 Trec vremile 
https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu

 Trec vremile... ca niște ape 
Și fața lumilor o spală... 
Se luptã sufletul să scape
 Din furtunoasa-nvălmășeală .
Și din șuvoaiele de apă.

 Ca-n încleștarea agoniei
 S-afundă iar și iar se suie.
 Izbește-n porțile veciei, 
Dar taina nimeni nu-i să-ți spuie, 
Și iar s-afundã... și se suie!

noiembrie din fereastră

..dar la sfârșit,tot eul vorbește

Nimic nu este  acoperit care să nu se descopere și nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea,  câte ați spus la întuneric se  vor auzi la lumină și ceea ce ați vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperișuri”(Luca 12, 2-3)
”Jurnalul fericirii„ Nicolae Steinhardt, pagina 260

Ucenicul vrăjitor

”Actorii nu sunt decât rezumatele, cronicile prescurtate ale vremii”.William Shakespeare

Astă seară, am făcut mai multe fotografii decât la oricare alt

concert. Și nu sunt prea reușite, dar nu mi-am putut stăvili elanul de a prinde în imagini dinamismul extraordinar al unui spectacol grandios.
De fapt, trebuia să fi făcut un film.Am ratat, asta e.Oricum, nici chiar filmul, cum nici

cuvintele, oricâte aș aduna, oricât de meșteșugit aș încerca să le adun în metafore, nu pot egala fiorul extraordinar al acestei seri, în care am lăsat deoparte cenușiul tot mai dens al prezentului , trăind într-o stare de mare intensitate,cealaltă

față a vieții, bucuria muzicii.
Sala a vibrat, a gustat fenomenul artistic cu toată simțirea !
Un concert cu ARTISTUL Radu Gheorghe, dirijând Filarmonica Pitești, prilej cu care am descoperit în personalitatea lui, într-o îngemănare perfectă: omul- spectacol, omul- orchestră, omul cu suflet mare, omul de lângă tine.
Pentru o sută de minute, a dispărut granițá dintre scenă și public, concertul construindu-se parcă, atunci, acolo.
Întrecându-se pe sine, Orchestra Filarmonicii Pitești, concert-maestru, Tiberiu Oprea,care a pregătit într-un mod excepțional concertul, cedându-i pentru o seară, buclucáşa baghetă magică UCENICULUI VRĂJITOR, și inepuizabilul Radu Gheorghe ne-au dăruit o seară unică.
Artă dirijorală, actorie, pantomimă, ironie fină, autoironie,comic de situație, gaguri, subtile elemente de regie, talent , implicare, dăruire și multă bucurie!
Umor de foarte bună calitate și MUZICĂ, așa cum doar niște adevărați profesioniști, conduși de un muzician de excepție, cum este domnul Tiberiu Oprea, pot face.
Toate îngemănate într-o stare de suflet în palmă!
Am râs în hohote, am lăcrimat într-un colț de suflet, gândindu-mă la cât de precară este soarta artiștilor adevărați într-o societate de consum, ne-am bucurat că ei și magica lor virtuozitate dau sens vieții, i-am ovaționat din suflet pe acești oameni extraordinari, am uitat de toate relele, ne-am încălzit în lumina speranței!
Artiști și spectatori în același suflet!
Vibrând la unison!
Am ascultat 16 piese cunoscute, strălucind , parcă, altfel:
Strauss (Radetzky Marsch, Feuerfest, Neue Pizzicato Polka, Anen Polka, Auf der Jagd Polka), Ravel (Bolero), Beatles (Here, There and Everywhere), Bizet (Carmen), Haymann (Pops), fragmente din Liliacul (Strauss), Aida (Verdi), Rapsodia Română Nr. 1 (Enescu), Simfonia a V-a (Beethoven), Simfonia Despărţirea (Haydn).
Punctul culminant al serii : dublul concert pentru viori al lui Bach-Tiberiu Oprea și Radu Gheorghe, într-o interpretare cum  nu  ți-ai imaginat că vei vedea!
Trebuie să vezi acest concert, numai așa vei înțelege că există oameni cu har, cu suflete pline de lumină, oameni capabili să ne însenineze, să aducă bucurie și speranță, într-un prezent atât de întunecat!
Felicitări și mulțumiri , Maestre Radu Gheorghe!
Felicitări și mulțumiri, Tiberiu Oprea!
Felicitări și mulțumiri, Filarmonica Pitesti!

citește și aici:http://adevarul.ro/cultura/teatru/interviu-radu-gheorghe-actor-am-facut-osa-rada-sefa-cenzurii-comuniste-ucenicul-vrajitor-1_55bcb068f5eaafab2c261b0d/index.html

între arme și flori

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/Europa/VIDEO+Ce+intelege+un+copil+din+atentatele+de+la+Paris

măsura de forțe

„Contează cum câștigi!
Mintea este cea mai importantă!
Mă lupt cu mine însămi!
Luptătorii(sportivi) sunt o reminiscență a luptei strămoșilor noștri care își apărau satele.
Ce mă bucură? mă bucură că, după un meci, adversara învinsă vine și mă sărută pe frunte.
Lupta? o măsură de forțe, ceva impersonal, după fiecare luptă mai descopăr ceva, devin Om.„
Sunt doar câteva idei pe care le-am reținut, rapid, dintr-o emisiune, la care invitată a fost o fată ALTFEL.
O cheamă Cristiana Mongol Stancu și este campioană mondială la kickboxing.
Și pictează icoane.
Și ascultă muzică pe versurile lui Anton Pann.
Și citește.
Mult.
În timp ce o ascultam, văzând-o, mă gândeam ce extraordinar ar fi fost dacă membrilor echipei guvernamentale li s-ar fi sugerat să urmărească această emisiune. 45 de minute.
Atât.

http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-388178#.VklK1Vk0R6E.facebook

”Înflorim mai lesne în cotloane...„

  Nu de puține ori, ca mamă, în căutarea unor soluții salvatoare ,m-am simțit încolțită/speriată/neajutorată/deznădăjduită. Mai ales în  vremea adolescenței băieților mei.Ca și după aceea.
Poate că și tu vei fi trecut prin asemenea stări;  sau vei fi dintre acei părințí, care   nu spun decât asta: copilul meu?  cel mai cuminte, nu iese din casă, toată ziua stă numai  cu ochii în carte, nu cere nimic, nici măcar o gogoașă, când mergem la mare, nu iese din cuvântul meu...

Mi-a spus mie, odată, după o ședință cu părinții, la care  el, omul  în halat  verde de aprozarist, aflase lucruri deloc  îmbucurătoare despre fiul lui: Doamna profesoară, nu-i așa că nicio facultate nu te învață  să fii părinte?

Așa este: meseria asta se învață la fațá locului!

Multe am citit  și multe am aflat, de-a lungul anilor, despre  părinți și copii și tot nu este  de ajuns.

Parcă niciodată, însă, problema asta nu mi s-a părut  a fi , poate, cea importantă dintre toate, ca în zilele  de când s-a întâmplat tragedia  de la Colectiv.

Astăzi am descoperit  că, de fapt, ei, tinerii, sunt o lume și mai   necunoscută decât ieri.
O lume specială!
  Cine o pricepe?

Am selectat  doar o părticică dintr-o  confesiune:

”Nu știam atunci că aceste concerte erau o formă de educație alternativă, care mă forma emoțional, mă creștea ca om. Avea Gnom un vers, că uneori, cele mai simple și mai adevărate sentimente ajung să fie surprinse de cele mai penale versuri. Că aia e vârsta la care afli că, atunci când iubirea doare, îl doare la fel și pe Costel, și pe Apparat. Eu așa cred, că noi am învățat despre cine suntem, ce putem fi și cum trebuie să ne purtăm unii cu alții în subsolurile alea întunecate și pline de fum, în timp ce ascultam toată muzica din lume. Care, în restul timpului, ne picura în căști, se strecura din calculator în calculator, pe CD-uri, pe mp3-uri și curgea de pe internet ca un râu nesfârșit de informație despre ce să facem cu ce trăim zi de zi.

Atașamentul ăsta față de hrube nu e o chestie specifică României, căci am fost la petreceri și prin alte țări. Alternativul în astfel de locuri se naște și crește. E o chestie specifică adolescenței, avem nevoie aproape sistemic de umbră, de fum, de întuneric și de un iz de interzis.

Înflorim mai lesne în cotloane. Dar cred că e vorba și de o redescoperire a orașului, căruia i s-au furat de-a lungul vremii cartiere, colțuri de stradă și fabrici. Să le umplem de conținut a fost o recuperare a istoriei locale, un soi de terapie citadină, un fel de vindecare colectivă.

Am redesenat, cu muzică și poftă de distracție și dans, o hartă a unui oraș nou, mai tânăr. S-a cântat și s-a dansat atâta amar de vreme oriunde s-a putut....„

tu ce spui?
 Poate citești și aici:

 http://tell-the-word.blogspot.ro/2010/12/my-all.html

http://t

fără griji și nevoi, împărăția toamnei!

Galben și  verde, priviri pe furiș, frunza se zbate, topindu-se aievea, în murmur de zvonuri și șoapte.

Parcă niciodată, pădurea n-a avut broboadă  mai frumoasă!

Dulce somnolență, respirație profundă, posesiune absolută!

Lumina țâșnește brusc, se așază pe  speteaza unei bănci,  se prelinge tandru printre fire  moi, se  oprește pe turla bătrânului schit,  sclipesc în joc de linii frânte  luminițe la morți și la vii, clopotul își strigă  chemarea ,un fir de izvor  spală pietre și frunze.

 Nedeslușit spectacol!

Iarbă, frunze, pietre.

 Până la urmă, lucruri străvechi, atât de aproape! Le poți vedea oriunde!

Clipa se pierde în liniștea amiezii.

Lumină în fâșii, căldură ivită printre ace de brad.

Beție de bine!

O vrajă  stârnită  de nicăieri  se topește  firav în parfum de iarbă, încă proaspătă.

 Raze lungi de aur stins se strecoară discret printre ramuri, odihnindu-se în căușul potecilor.

O să-ți fac o mărturisire: în lungile plimbări pe alei, din săptămâna asta, am adunat  în minte un caiet de fraze perfecte...pe toate le-am uitat.

Notez pe dosul unui bilet de autobuz  o frântură de gând  cu parfum de galben /verde/ruginiu- cât mister ascunde pădurea în pragul toamnei de aur!ceea ce văd în clipa asta  nu este chiar ceea ce văd. Este ceea ce simt.

Cred că nu suntem cu adevărat decât ceea ce-i furăm clipei. Restul  aparține lumii.

impoderabil și efemer...

cei care mor

 pentru o cauză măreață nu eșuează niciodată”,
George Gordon Byron, „Manfred”,
poem de la care pornește Piotr Ilici Ceaikovski în compunerea Simfoniei omonime, op/58.( 1885/1886)
Ca să ajungi în sala cs unde se transmit concertele Filarmonicii, traversezi ”Piața Milea” și te încarci sufletește cu vibrațía luminii roșii mișcătoare a candelelor, pe care lumea argeșeană o dăruiește, ca semn al solidarizării tacite cu jertfa tinerilor de la Colectiv.

Sub bagheta maestrului Dorin Frandeș,

dirijor permanent al orchestrei simfonice din Arad, Filarmonica Pitești,avându-l ca solist, la violoncel, pe Răzvan Suma, un mare artist , pe care sala l-a ovaționat îndelung pentru implicarea profundă, plină de sensibilitate, astă seară, a oferit un concert în care s-au îngemănat toate acele trăsături umane prin care omul încearcă să-și depășească destinul.
Un concert solemn, despre destin și forță, un concert a cărui temă se întâmplă să fie în consonanță cu apăsătoarea stare românească din ultima săptămână..-
După o carieră juridică fugară, cum însuși mărturisea , pregătirea de jurist și munca în Ministerul Justiției „au făcut din mine un funcționar, și încă unul prost”,Piotr Ilici Ceaikovski a urmat înalte studii muzicale, opera lui devenind o sinteză între operele clasice occidentale și tradiția rusă.
Ce am văzut și am ascultat noi astă seară?
„Variațiuni pe o temă Rococo pentru violoncel și orchestră”, op. 33
Simfonia ”Manfred, op. 58
Muzică de foarte bună calitate, omul în lupta lui cu destinul, sinceritate și romantism, duioșie și tragism, expresivitate,tristețe solemnă, încleștare, speranțe, înălțări și căderi- omul în efemera lui trecere pământeană.
Felicitări și mulțumiri, Filarmonica Pitesti!