marți, 24 august 2010

intre anotimpuri




Am adunat vise și gânduri  intr-un geamantan. 
Imi iau porția  de libertate.
Las căsuța deschisă..
Pentru cei care se opresc in fața ferestrei, culori  și magia  unui  arcuș  neîntrecut!




luni, 23 august 2010

” note, stări, zile”

 La mulți ani,  domnule  Andrei Pleșu!

De ce merge rău reforma ? Pentru  că toți, intr-un fel  sau altul, aparținem trecutului.Suntem , clipă de clipă, un mecanism care secretă trecut. Altă piedică: nu reușim  să identificăm un principiu de solidaritate, care să fie mai puternic  decât tot ceea ce, deocamdată, ne desparte”

  ”Un finanțist este bun dacă reușește să omoare în el contabilul”

”La noi, ” moderatorul” (de televiziune) se comportă ca protagonist: invită în emisiune  câțiva experți , cu scopul de a-i instrui. //
”Comportamentul moral nu este o chestiunne de dozaj, ci una de opțiune.”
” Media nu e chiar mijloc.”

Despre iubirile fericite, iunie 2010
Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sînt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi încununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de dragoste celebre, toţi recită, la o adică, capitolul 13 din prima epistolă către Corinteni, sau, dacă sînt mai umblaţi, pasajul din Paradisul lui Dante despre amorul care „move il sol e l’altre stelle“. Cînd se vorbeşte despre iubire, îmbujorarea lirică şi surîsul sublim sînt de rigoare. Problema este că mai toţi, oricîtă literatură, filozofie şi mistică ar invoca, se gîndesc, în fond, la cîte o poveste romantică de tinereţe, la Mărioara sau la Ionică, la o trăire privată, parcursă exoftalmic, în transă.
Pînă la un punct, e normal să fie aşa. Fără experienţa nemijlocită a îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta celuilalt, iubirea rămîne o abstracţiune. Accesul direct la „amorul sacru“ e rar. Abordabil şi distribuit „democratic“ e „amorul profan“: afectul imediat, incendiul lăuntric, inflamaţia dulce a minţii şi a corpului. Nu se poate delimita pieziş între eros şi agapé. În firea ambiguă a omului „căzut“, ele se întrepătrund euforic, uneori primejdios, alteori în chip salutar.
Şi totuşi, idolatria iubirii, retorica facilă a unei siropoase giugiuleli cosmice, nu sînt de natură să lămurească nici termenul, nici trăirea în sine. Din cînd în cînd măcar, trebuie să vorbim despre iubire „la rece“, oricît de mult am leza, prin asta, „tribul“ patetic al Emmei Bovary. Din cînd în cînd, trebuie să punem la îndoială gata-făcutul temei, poncifele ei şi chiar febrele proprii.
O primă tentativă de eliberare din plasa subînţelesurilor de duzină ar putea fi demontarea unui binom care parazitează de secole – a demonstrat-o Denis de Rougemont – spiritul european: binomul iubire-dramă. Cultura europeană a creat, într-adevăr, de la Tristan şi Isolda încoace, un model erotic destrămător: iubirea e pasiune, deci suferinţă, deci nefericire. Ea se asociază cu irealizabilul şi, în cele din urmă, cu moartea. În termenii lui de Rougemont, iubirea fericită nu are istorie. E anonimă şi mută. Vocale, memorabile, exemplare sînt marile eşecuri amoroase, neîmplinirea, imposibilul.
Mitul acesta, care are înălţimile sale literare, dar şi trivialităţile sale caragialeşti (Miţa Baston, singură şi ambetată) continuă să fie un reper al multor poveşti de iubire. Împotriva lui, ar fi de reflectat dacă nu cumva iubirea adevărată nu se califică drept adevărată“ tocmai în măsura în care provoacă fericirea protagoniştilor, în măsura în care e resimţită ca o împlinire fără breşă, fără sincope, regrete şi amărăciuni. Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimţiri în doi, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă, sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat, sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală.
Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării.
 Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.
Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune.
Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.”

duminică, 22 august 2010

drumuri fără proiect


Aș  fi vrut    să  scriu un poem.
Despre cât de blând se răsfață  mesteacănul din fața ferestrei mele, în freamăt zglobiu de bănuți verzui, risipiți printre    buchete de  frunze lucioase.
 In dans deslușit  de  guguștiuci neobosiți, pe crengi impletite.


Aș  putea să scriu cat de bine este să fii melc.
Da !
Melc.
L-am descoperit de dimineață.   Printre frunze si crenguțe.
Chiar că este fericit!
 Întâi de toate , nu are grija zilei de mâine. Deschide ușița  casei si  gata! prânzul.
Ce poftește!
Casa ?
De cum se naște.
 Pe măsură, fără proiecte,  spaime sau griji. Nici prea mică, nici prea mare. Cât să-ncapă.
In spinare!
Nu i-o fi nici lui ușor s-o poarte peste tot.
Dar așa , este in siguranță.
 Nu  vrea musafiri, trage zăvorul.
 Nu vrea zgomot, se inchide pe dinăuntru.
Il deranjează căldura?Trage storurile
Lumea? Cu ale ei.

Melcul și-a scris propriul poem.
In dâre albe.

 Mesteacănul, în  zbateri de frunze..











sâmbătă, 21 august 2010

poezia este oglinda

  care face frumos ceea ce este deformat”  P.B. Shelley
 Iubesc  diminețile insorite. Cu mărgele verzi in urechi de frunzulițe!
 Cu zvonuri de clipe zburând printre crengi. 
 Când vara se retrage tiptil, arsă de soare, topită de dor.//
....................................................................................................................................................................
 Vor trece ani, 
de Veronica Porumbacu
Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
imi e căușul palmei tale.
Vor trece ani. Și-nnoitoare,
cu-aceeasi dragoste de fată,
voi bea din palma ta, de care
n-am sa mă satur niciodată.
Pe-același drum, ca la-nceput
vom dogorî mereu la față.
Si-ntâia brazdă-am să-ți sărut
pe-obrazul insemnat de viață !
Dar dacă, in aceeași zi,
mi-ai da să beau din mari pocale,
eu, dintre toate, m-aș opri
tot la căușul palmei tale.//








vineri, 20 august 2010

diferiți, dar în turmă

 Mă feresc cât pot de formulări generale- noi, poporul român, noi, femeile, noi, profesorii..de ce? Pentru simplul fapt că nu cred că  asemenea sintagme  ar avea, in fapt, acoperire.
  Suntem diferiți, viețile noastre sunt altfel, noi inșine, in două clipe, nu suntem la fel. Purtăm in noi intregul, dar tot diferit. Soarele răsare pentru toți, ne frige  zilnic, unii rezistă, alții nu..
Chiar dacă ne imităm, tot diferiți rămânem.
 Asta este  convingerea mea.
Totuși//
   O tânâră își  ia  părinții la rost pentru atitudinea   nedemnă pe care au avut-o inainte de 89 . De ce n-ați făcut nimic pentru a vă schimba viața? Răspunsul mamei - așa au făcut toți- a supărat-o.
Rămasă singură, fata se gândește că s-ar putea ca și ea, peste niște ani,  când o vor intreba copiii  de ce n-a făcut nimic pentru ca propria-i viață sa-i fie mai bună, să răspundă la fel- așa făceau toți..//
Aseară am revăzut imagini din maternitatea in care s-a petrecut tragedia bebelușilor.
Mai mult de douăzeci de persoane- bărbați, femei, personal auxiliar, medici, o asistentă- toți buluciți, ca o turmă, așteptau in fața ușii de  pe sub care ieșea fum.  Așteptau să vină cineva. Să acționeze.
 Da, au venit pompierii. Ei știau ce trebuie să facă. Și asta au făcut, pentru că sunt instruiți să poată salva, au in minte spiritul de a merge acolo unde trebuie. 
La intrebarea câți copii sunt inăuntru, răspunsul asistentei  a fost ”cam vreo..  ”
Nu, ei nu lucrează cu aproximație. Ei știu  câte suflete trebuie salvate. Pentru câte suflete trebuie să lupte.  Cu focul. Cu moartea.. Cu prețul vieții lor.
M-am gândit la spiritul de turmă. Am citit câte ceva.
Este demonstrat științific.
 Gustave Le Bon, in 1895,  a pus bazele  unei teorii despre  comportamentul  mulțimii in situații speciale. Atunci fiecare individ iși ignoră  propriul  sistem de valori. Se  contaminează. Nu mai are importanță ,  este anonim, nu  mai are nicio responsabilitate.
Asta am văzut uitându-mă la oamenii din fața ușii care separa viața de moarte, o mulțime fără nicio inițiativă, părăsită de orice instinct de a acorda ajutor propriilor copii.
p.s. Poate că ar trebui să privim mai cu luare-aminte la vulturi, și apoi la  blândele oițe,  printre care se mai rătăcește câte un berbec nărăvaș.


joi, 19 august 2010

Valea Oltului, 2010


Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Catre tarmul dimpotriva se intind, se prelungesc,
S-ale valurilor mandre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc.
Grigore Alexandrescu,Umbra  lui Mircea.La Cozia
In diminețile senine, culmile munților iau forma imaginii lui Decebal, odihnindu-se cu fața către cer.






















miercuri, 18 august 2010

verde! atât de verde!

Avea cizme grele. Și bici.
Pușca o ținea ascunsă. Se numea Oarță Gaț. Era paznicul pădurii boierului. Il știau toți copiii, fugeau din calea lui.Nu doar desculțul lui Zaharia Stancu. Am aflat de el, citind , in vremea copilăriei mele, romanul, care, după ani, a născut multe și mari controverse.Nu cunosc realitatea..care realitate, o știe cineva? Eu altceva vreau să spun..
In manualul pentru clasa a V-a, mai pe la inceput , era un fragment-intr-o primăvară, mama il trimite pe Darie să adune bureți. Plouase mult.Copilul iși umple traista, era foarte fericit.
Printre copaci, cizmele uriașe.
Intrebarea a căzut odată cu palma grea a paznicului pădurii.
-Ce faci, mă, tu aici?
-M-a trimis mama, domnule..
Oarță Gaț strivește cu cizmele lui negre bureții.
Frunze uscate, pământ jilav și bucuria copilului, toate sub cizme.//

Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu..a plouat mult , copacii și-au inălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile in bolți stufoase, coliere vii , fremătând în ciorchini de frunze lucioase. Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată
Atâta verde!!//
Au fost și vijelii. Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind.
Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate. Mănunchiuri albastre și ciupercuțe , ascunse sub pălărioare cochete, țâșnesc, indraznețe, printre spărturi.
Atâtea lemne, cât să incălzească la iarnă un sat intreg de bătrâni neajutorați.
Așa mi-a venit in minte Oarță Gaț.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.//
Am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze.
Curate, verzi, cuminți.
Potecuțe insorite , liniștite urcă printre brazi, in taina zilelor de vară.
Oarță Gaț, vienezul, iubește pădurea.//

marți, 17 august 2010

de-ale unora

Cineva, in trecere pe blogul meu, imi reproșează că scriu lucruri triste. Tocmai când spuneam că sunt o persoană optimistă.
Este adevărat , in ultimele zile, nu am putut să scriu nimic vesel, pentru că nu am avut motive. Așa sunt eu, scriu cum simt.
Incerc, pentru binele nostru, al celor care ne intâlnim pe aici, să inviorez un picuț atmosfera, adică o să spun un banc.
Fără supărare, da?
Intr-un compartiment de tren, călătoreau un ardelean și un oltean.
Cale lungă..
Ardeleanului i se face foame, scoate pita, slana și brânza, sparge o ceapă si incepe să mănânce, trăgând, din când in când, și dintr-o sticlă cu palincă.
Olteanul inghițea in sec. Se gândea cum să intre in vorbă, nu-i venea nimic in minte.
Sticla ardeleanului era pe sfârșite.
Olteanul își ia inima-n dinți, se apropie de ardelean și:
-Mă cheamă Nicu!
- Apăi, dacă te cheamă, du-te!

ce (ne) (mai) rămâne?

Cine mă cunoaște știe că sunt o persoamă optimistă.
Optimism moderat.
Intâmparea de ieri, cea mai infricoșătoare din câte au fost, cea cu bebelusii uciși intr-un spital, unde a explodat aparatul de aer condiționat , spulberă tot….

Pe stradă nu mai poți fi in siguranță. Te atacă hoții.
Pe trecerea de pietoni, bolizii.
La mare, ultravioletele.
La munte, urșii.
In pădure,viperele.
In apă, șerpii.
In aer, țânțarii.
In piață , cerșetorii.
La magazin, prețurile.
În autobuz, transpirația.
La bancă, salariații.
La televizor, președintele.
In casă, căldura.
La serviciu, colegii disponibilizați.
In concediu, teveaul.
In parlament, plictiseala.
Pe tarabe, siliconatele .
La plajă, celulitele.
La tribunal, avocații.
La pensie, impozitul.
In buzunar, sărăcia.
In tren, nașu.
La ușă, vecinii.
Pe intuneric, mascatii.
In cutia poștală, facturile.
La balcon, manelele.
Printre blocuri, maidanezii.
La farmacie, criza.
In SPITAL, faptul că exiști și, dintr-un motiv sau altul, treci pe acolo.
La biserică, moartea.

p.s . construise cineva niște buncăre?

luni, 16 august 2010

peisaj

E august, la jumătate.
arșiță.din zori până-n noapte.
Dorințe ucise,
în gânduri și vise.

Văi fără dealuri,
ape nebune spintecă maluri.
Drumuri mănunchi,
speranțe căzute-n genunchi.

Copii rătăciți,
de mame grăbite.
Bătrâni răvășiți
la porți năruite.
Ferestre trântite.
și voci infundate.
E august. la jumătate.
p.s. asta am ”văzut” citind presa. Apoi, după ce am tras o fugă in oraș, cât să nu mă frigă arșița,  lumea nu  mi  s-a părut  atât de tristă. Mai degrabă, fiecare cu ce-l doare..

duminică, 15 august 2010

o zi specială!

La mulți ani!
celor două Marii din familia mea, prietenei mele, Maria Postu, și tuturor celorlalte Mării și Mărioare, care, dintr-un motiv sau altul, semnează altfel.













sâmbătă, 14 august 2010

dacă vom rămâne treji,

conștienți de acest mister care este viața, vom vedea că am fost plasați perfect, exact la locul potrivit pentru a schimba lumea, James Redfield. n, 19 martie 1950, Alabama//


Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.//


vineri, 13 august 2010

de ceva timp

    umblă zvonul  că ar fi mai multe bancuri cu Băsescu decât cu Geoană.

 De aceea, Geoană a cerut renumărarea bancurilor.//


joi, 12 august 2010

laolaltă

Partea asta de cartier s-a construit prima.
Oameni la locul lor- medici,  profesori, avocați,  ingineri, croitori, asistente medicale, contabili,  frizeri.Un avans de 10 %,  bani economisiți din greu. Sau imprumut integral de la stat.
Restul,  de la cec.
De restituit in rate, pe douăzeci de ani.
Blocuri de cărămidă, două-trei camere, mobilă de CPL, dormitor și bibliotecă, rafturi suspendate, Dacii, de la Uzină, toate in rate, verdeață, alei,  flori, un copil- doi,  în fiecare casă.
Concedii ,  la munte, la mare.
Ceareuri achitate la timp.
Au trecut anii, tinerii de ieri , câți mai trăiesc, au ghiocei la tâmplă,  pensia pe card, cablu și internet, medicamente la pungă .
Copiii din cărucioarele cu umbreluță sunt trecuți de treizeci de ani.
Unii au plecat . La București sau in alte capitale .Chiar peste ocean. Cei mai mulți, foarte serioși. Licențiați, cu masterate.Vorbitori de limbi străine.
Vin in vacanțe, n-au uitat pe nimeni, ”sărut mâna, doamnă,..ce mai faceți? Imi pare bine să vă văd”.
Unii, nu mulți, ce e drept, mai puțin norocoși, au rămas acasă.Cartea nu prea le-a priit. Poate că și norocul le-a intors spatele//
Se distrau de câteva ori pe an.
Petreceri mari, muzică , sfârâiau grătarele, țâșnea șampania, sârbe , de se cutremura blocul. Altfel, oameni serioși, el modelor , nu unul oarecare, talent recunoscut .Neamț.
De vreo zece ani, nu mai este.
Au incetat petrecerile. Rudele au uitat adresa.
Coipilul de ieri , cap de famile , este șomer, mama grav bolnavă, nu s-ar face gaură in cer dacă s-ar duce..
Bate sfios la ușă.Vrea semnături de la toți vecinii.
Se debranșează. Primul din bloc.
Lumea, ca lumea, unii pun intrebări, alții dau din cap.
Intr-o zi, vara se va sfârși.
Fără căldură, fără apă caldă.
Speră să primească de la vecini.
Ceva din dreapta,ceva din stânga.
Ceva de jos, ceva de sus...

miercuri, 11 august 2010

sub același cer

Ca un furnicar.
 De dimineață până seara. In toate părțile. Buluc. Piciorul pe acceleratie, care pe care. Nu  contează vârsta mașinii, nici a șoferului. Nu mai conteaza nimic.
A dispărut poftiți! Ce să mai vorbim  de scuzați!
 Lumea este tot intr-o goană . Către?  Nu știu..
O fi știind cineva?//
Cum ieși din oraș, timpul se măsoară altfel.
Lanurile, unele de porumb, altele de floarea- soarelui, primesc liniștite, și arșița, și ploaia. Și vânturile dezlănțuite.
Omul speră.
Să-i fie cât de cât. Nu indraznește la mai bine. Trece din cand in cand să-si mai vadă locul lui.Rupe buruienile , se uită și la vecini, bombăne ceva, doar de el știut, și pleacă. Așa cum a venit.
Cu gânduri.
Fără vorbe.//
Câțiva ulmi inalți , croindu-și coroane umbroase, inconjoară curtea.
Primul, chiar langă poartă, ca un paznic. Nu stă la taifas. Strategic, si-a adunat ramurile intr-o boltă verde. Nici razele soarelui, cât sunt ele de ascuțite, nu pătrund. Il ocolesc. Se opresc printre flori.
Ceilalti, unul lângă altul, separă curtea., privind dincolo de gard.
Visinilor li s-a cam zdrențuit podoaba. Fără bobițele lor roșii sunt doar niste musafiri la spectacolul verii fierbinți. Doi aluni plăpânzi isi lovesc, discret, palmele de frunze.
Alături, un smochin, scăpat cu greu de vânturile primăverii, mult prea aspre pentru eleganța lui fragilă, si-a intins frunzele in evantai. Se uită in stânga, se uită in dreapta..peste tot flori.
Cu fuste crețe, pictate in toate culorile, cârciumăresele râd in soare! Una mai increzută decât alta. Le cam supăra buruienile care isi bagă coada printre ele, țesându-și perdeaua lor aspră.
Rozmarinul, creț si parfumat, se adună in pâlcuri pe lângă sora lui , in jupă galbenă, cu  bumbișori, levănțica.
Un piersic- copil si-a pus casa in mijlocul unei tufe de crin.
Ceva mai departe, rusinoase, in grupuri sau singurele, ferite sub pălăriuțe albe, stropite  cu  puncte roșii, inocentele impânzesc curtea.
Câta vreme infloresc,  mai există  puritate.//

Răsar in momente diferite.Rezistă   fiecare  in felul ei. Unele pier, altele cresc frumos.
Primesc baia ploilor de vară, adorm sub licărul stelelor. Se trezesc in zorii zilei. Cu gust de rouă.Și parfum discret.
Trăiesc .
Nu doar pentru ele.//
Se străduiesc  să-i convingă pe oameni  că pe pământ  e loc pentru toți.




marți, 10 august 2010

o fi liber Kunta Kinte?

Să tot fie vreo, nu, nu pot spune sigur câți, oricum, nu puțini ani..era vară, cald , cald rău.
La televizor rula un serial cu un tânăr sclav negru, Kunta Kinte. In film era mereu vară. Lunga vară fierbinte. In film și afară. Și nu se mai termina.
Kunta Kinte evada, era prins, incerca din nou și căldura verii devenea mai apăsătoare, mai greu de suportat.
Nu știu de ce mi-au tot revenit in minte, zilele astea, imagini din filmul văzut cândva…
Ca și cum mulțimi de Kunta Kinte se trezesc dimineața, se uită pe cer, soarele arde, și azi, și mâine, arde..
Fiecare așteaptă.
Chiar, ce așteptăm in fiecare dimineață?
p.s. Nu-mi plac spaimele, nici panica..
Să fie muzica leacul cel mai bun?


luni, 9 august 2010

câtă vreme fluturii trăiesc

Ce scriu poate sa aibă sau nu legătură cu numărul postării- 700!//


Când i-am rostit  numele, invitând-o să- și citească lucrarea, a ezitat.
M-a privit speriată pe sub ochelarii ei simpatici, a scos caietul din bancă și cu pași șovăielnici a rămas la vreo câțiva pași de catedră..
Obișnuiam să fac două treburi deodată- să ascult conținutul compoziției și să urmăresc ortografia. Cu pixul roșu.
N-am insistat.
Era o compoziție specială, deloc ușoară.
Se intâmplă ca manulul de limba română pentru clasa a VIII-a, editura Humanitas, să inceapă cu studiul unor poezii de dragoste.
Poeme absolut minunate! atâta doar că elevii au 13/14 ani.
Exercițiul , pagina 19, cerea să se realizeze o paralelă intre cele trei poezii-Lacul, de Mihai Eminescu, Izvorul nopții, de Lucian Blaga și Emoție de toamnă, de Nichita Stănescu-cum este văzută apropierea celor doi indrăgostiți, relația lor cu natura, starea sufletească generată de iubire, mijloace poetice, elemente de prozodie.

Și-a apropiat prea mult caietul de ochi. Citea foarte repede. Despre niște fluturi. Care zburau in stomac..
Copiii urmăreau scena cu mare atenție. Se uitau când la ea , când la mine.
 Cum fluturii continuau să zburde, ca la comandă, toți au inceput să râdă.

Larisa nu-și făcuse tema.
Compoziția improvizată  era propriul poem  de dragoste..
Tragedia omului nu este a imbătrâni, ci de a rămâne tânăr. Oscar Wilde



duminică, 8 august 2010

declarație

Pur și simplu, nu știu cum să incep. S-o spun direct, s-o iau mai pe ocolite?
Nu de alta, dar nu mi s-a intâmplat niciodată să fiu martora vreunei intâmplări ieșite din comun, cum spun unii că li se intâmplă frecvent
De azi dimineață mă tot intreb – să spun, să nu spun?
Cine o să mă creadă, dacă și mie mi s-a părut o minune?

Răsărise, de ceva timp, soarele. La fel de arzător ca ieri.
Imi place să-l aștept, cu cafeaua gata, sub ulmul din grădina.
Mă uitam cum iși clăteau florile fețișoarele scăldate in rouă , rășfățate de vizita matinală a unui stol de fluturi .
Am crezut că mi se pare.
Cu- cu !cu-cu!
Și tot așa de vreo cinci ori.
Minune mare!
De ce zic că e minune?
Știam că, la o dată anume, 8 iulie,responsabil de asta fiind Sfântul Procopie, cucul tace.
Astăzi,fix după o lună de tăcere, s-a răzgândit.
N-am visat.
Nu am martori și nici probe.
Cuvântul meu este suficient?

vineri, 6 august 2010

adesea, verdele este prea verde

Postul Adormirii Maicii Domnului a inceput cu săptămâna frunzei.
Unii au desenat-o. Nu de drag, pe bani . Mulți .
Alții trebuie să plătească scump știința și arta , să mai scotocească in buzunarul națiunii, peticit cu ață albă de imprumut, că, de , nu oricine are minte și talent.
Lumea a rămas cu ochii in soare, ascultând și uitându-se, mult și bine, la tăietorii de frunze pentru câini, nu doar din copaci, deși, slavă Domnului, după atâtea ploi, verdeață este din belșug .
Cât să ajungă tuturor evelor-contemporane și viitoare.
Pentru ieșirea din toropeală,
propun un moment liric.
Tot cu frunze, altfel colorate.

Frunză verde de albastru, Nichita Stanescu

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la şapte -
de la şapte pân’ la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă…
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru. //






joi, 5 august 2010

eterna poveste

Amor, gramatică, umor//

Doamna Aglăița M. Chistol( moașă)

Către
Plutonierul Jenică Dezghețatu
Roman, 6 septembrie, 1922//

Jenică, să te ferească Dumnezeu să fie adevărat ceam auzit să nu crezi tu cai săț baț joc de mine că eu nus de rîs Jenică.   Ai uitat când ai venit la mine gol pușcă cu două perechi de colțuni cazoni și trii cămeși rupte care țam cumpărat tot patricoler cu banii mei munciți cu sudoarea me numai eu știu cum șacuma tu să iei o dezmățată din Bacău și eu să tac după ce ai plecat din Roman cu 700 de lei ai mei. Ține mine Jenică că dacă faci una ca asta vă arunc cu vitrion in biserică și num mai pasă cea să rîdă una ca Ioneasca de mine care a și inceput Lenuța și Frosînica să mă intrebe coană moașă ce mai face domnul Jenică la Bacău.
Atîta îți spun Jenică.

Aglăița M. Pestol

Al.O. Teodoreanu, Mici satisfacții, 1931







miercuri, 4 august 2010

până unde se intind rădăcinile?

In câteva rânduri, ca intrebare sau  temă , fiul meu mai mic a tot adus vorba despre cele mai indepărtate rude ale noastre.

De curând mi-a spus- vrea să-și alcătuiască arborele genealogic. Cum era de așteptat, imi revine responsabilitatea cea mai mare. Strângerea datelor.
Știi cât este de greu?
M-am tot gândit, am in minte date, incerc să le stochez intr-o ordine.
Mi se perindă prin minte petreceri, la sărbători, când veneau in curte  surori ,  frați și cumnați de-ai bunicilor, din satele de dincolo de Neajlov,  fiecare lăudându-se cu  nepoți de toate vârstele.  Ce bucurii!
 In curte și la poartă, cai mari, impodobiți cu  salbe de clpoței și  funde roșii!
 Se aștern alte amintiri din poveștile părinților, eram copil, ei erau prea tineri, s-au dus atât de repede, au rămas multe intrebări, prea multe .

Poți ințelege sentimentul care te incearcă să constați , intr-o clipă,  că numeri ani mai mulți   decât propria-ți mamă?
Că timpul, suspendat ca un acrobat,   joacă atâtea feste, își impune orice situație vrea el, răsturnând imagini dragi, după bunul lui plac?
Când  învinge   rațiunea?
Unde incepe reflexivitatea?
Fotofrafii alb-negru, unele ingălbenite incă de pe atunci..le văd cu ochii minții. Pierdute sunt și medaliile bunicului patern. Erau trei. Insoțite de brevetul , incheiat de  semnătura cu inflorituri a regelui.Și sigiliul.
 Câțiva ani din tinerețea tatei, ca prizonier,   dorul mărturisit cu greu  pentru fratele nostru Alioșa, pierdut ca și numele indepărtat al unui  sat rusesc .
Cutia maronie cu floricele, in care se păstrau acte și chitanțe, rătăcită  in casa pe care eu și fratele meu, in imaturitatea noastră, am instrăinat-o...dacă ar fi fost pe  atunci poezia lui Grigore Vieru- Casa părintească nu se vinde..
 Tardive păreri de rău..

Am schițat nume, trimiteri, acolade, săgețele colorate.
M-am oprit, nu pot insăila povești, trebuie să merg pe la câteva primării, uite acum chiar că-mi pare rău că nu mi-am dorit să conduc mașina, mi-ar fi fost mai simplu.

Duminică, am căutat să dau de capăt informațiilor de pe cealaltă latură- paternă.
Ce incâlceală, dar ce interesante lucruri am descoperit- un stră- străbunic al copiilor mei, Enache Rădan, își odihnește strădania sub o cruce albă, tocită de ploi și zăpezi, in curtea bisericii de la coada heleșteului. Ctitorită de el. Heleșteul a fost săpat de către săteni, in câțiva ani, cu promisiunea că vor primi banii, cănd lucrarea va fi gata. Avea o traistă de galbeni.
După luni de muncă grea, i-a intrebat- al cui este lacul, cine se va folosi de el…era al lor, cine să le plătească, dacă le aparținea?
O rudă indepărtată, de pe altă ramură de neam, o doamnă din Canada, a scris povestea lui, mort la 1883, in condiții misterioase, la București, plecat să cumpere clopot pentru biserică.
 Când voi avea suficiente informații, o să  le pun alături  cu ale dumneaei.

Am dat sfară in țară, rudele mele, veri, cumnați, dacă se vor ține de cuvânt, mă vor ajuta.
E vacanță, nu sper in prea mult de la alții.
Nu zic că nu-mi place să fac ce,  deja, m-a prins, dar este greu de tot.
V-ați intrebat  vreodată cine sunteți cu adevărat?

marți, 3 august 2010

peisaj..in plină vară

    Un sfert de oră, mers domol cu mașina, de la ieșirea din oraș. Dacă ții la cauciucuri.
  Satul nu este cu nimic diferit de celelalte trei, lăsate in urmă.
Intr-un fel,  de-a lungul celor zece ani, de când s-a infiripat, treptat,  undeva, pe  sprânceana unui deal, o gospodărioară- dacă spun căsuță, n- aș putea zice gopodărie, pentru că nu este o gospodărie-   m-am obișnuit  cu lumea lui .
Fostul mat , astăzi bodegă, față-n față cu școala primară, ambele fără porți. Primul, ca să primească mușterii- deja le cunosc figurile, ii văd de câte ori mă opresc să cumpăr apă- școala, pentru că este vacanță. Adică nu chiar din cauza asta gardul și poarta sunt  căzute, sunt așa de astă iarnă. A nins mult și n-a văzut nimeni, și, dacă a văzut , ce să facă?
Șoseaua , foarte circulată, duce către Alexandria.
In urmă cu o lună , intre doi castani, cei mai mari de pe margine, era prinsă bine o fâșie de mătase albastră, pe care, o mână atentă scrisese Zilele comunei.  Sărbătoarea a trecut,  se mai vede  coroana , agățată de  gâtul  soldatului verde,  vigilent, ca orice străjer,    in intersecție.
In curtea bufetului- bodegă, fost mat, trei fețe chiorâșe trag din țigări și amețesc sticlele cu bere..vânzătoarea, fără vârstă și cam fără chef- i se citește cu ochiul liber plictiseala- iși face vânt cu ziarul- plesnitoare , mai atacă o muscă, mai cască..Sigur,  nu le-ar mai da  fidelilor clienți, pe datorie, dar nici fără ei nu se poate.
Un câine bleg iși mută culcușul după umbră.
Case , de toate felurile, formele și culorile. Unele au curți mari, ingrijite, garduri  serioase de ciment sau de fier forjat, unul sau două autoturisme, trase la umbră.
Altele, locuite sau abandonate, stau să cadă.
Soarele frige buruienile crescute până peste ferestre.
Mă intrigă ceva, nu este chiar termenul potrivit- curți acoperite cu dale colorate, uși și ferestre cu termopan și, undeva nu mult prea departe de bucătăriile de vară, in spatele curții, o construcție mică, văruită, ce e drept,pe la unii, fără acoperiș pe la alții,  unde, vorba lui nenea Iancu, nu intră decât o singură persoană...
Ca  in mult prea indepărtate vremuri.
Prostie la  la granița cu ingâmfarea.
Sau invers. o fi prea dur cuvântul prostie?
L-am provocat la o discuție pe tema asta, pe fostul director al uneia dintre școlile din comună, sunt vreo cinci...Casa lui are  etaj, cel de sus, apărut mai târziu..baia  este incropită, cam pe jumătate bucătărie.
La doi pași de oraș..
In curtea bisericii, o vacă. Paște liniștită. Când  se intețește căldura, stâpâna, nevasta ingrijitorlui, o dezleagă de la țăruș, ii dă să bea o găleată de apă de la fântâna de alături și o duce acasă.
Doi copii bat o minge spartă.
Pe marginea heleșteului, câțiva pescari iși incearcă norocul.
Țânțarii au program de somn.//

Deschid și inchid, aproape automat, poarta.
La capătului drumeagului croit de roțile mașinii, printre ierburi, căsuța se arată, inconjurată de pălărioarele albe , cu buline galbene,  ale margaretelor  și de fustele crețe, in toate culorile,  ale cârciumăreselor, cu poale suflecate.

luni, 2 august 2010

cine suntem?

Când mă duc la țară, nu deschid televizorul, chiar dacă țânțarii mă obligă să intru in casă, imediat după 9 seara.
 Tocmai când luna este absolut fabuloasă.
O privesc din spatele perdelelor.Și nu mă mai satur de frumusețea ei..
Cât este ziua de mare,sunt atîtea de făcut.. intre timp, ascult la radio, muzică și multe știri.
 In ultimele zile, câteva informații au fost reluate obsesiv- expatrierea țiganilor din Franța, și nu știu cum se face, că prea mulți sunt de-ai noștri, apoi atenționarea despre atacul ultravioletelor și ultima, dar nu cea mai blândă, știrea  despre sinistrații cazați in tabăra de copii, Lacu Sărat.
Țiganii iși vor găsi, bineințeles, alte locuri, pe alte meridiane, sunt inventivi.
Ultravioletele, ca și peștii otrăvitori, nu prea se iau in seamă.
Auzeam răspunsurile unor tinere mămici, care, intrebate cum de-și lasă copiii in soare, la ore nepotrivite, răspundeau senin că e prea frumoasă vacanța la mare, să poată rata, cu una cu două, bronzu,l direct,  de la mama lui.

Atâtea imagini sinistre am văzut din Moldova, atâtea modalități de solidaritate au găsit ceilalți oameni, deloc bogați, că mi-am reproșat că ajutorul meu este mult prea modest.
Apoi a venit știrea asta- bombă..sinistrații, nu toți, dar o bună parte, adică cei cazați in tabăra pentru copii, au devastat totul, au ars băncile să pregătească foc pentru mici, au transformat păturile de lână in preșuri, au aruncat hainele pe care le-au murdărit, deși  primiseră săpun, apă, ligheane.
Alte informații sunt mult prea jenante..
Chiar și in momente atât de grele, să invingă tot spiritul barbar?

duminică, 1 august 2010

direct și indirect

Dacă ai uitat să râzi, lasă grijile  deoparte și amestecă-te printre copii.
Știu să se amuze,  chiar când discută lucruri   serioase.


-Spune, Paul, care este personajul  pozitiv din  fabula ” Vulpea și corbul”?
- Cașcavalul!//
Gigel  plânge pe holul școlii. Învățătoarea îl întreabă:
- De ce plângi?
- Un copil mi-a dat jos plăcinta!
- A fost cu intenție?
- A fost cu brânză.//

Copilul privește  fascinat in timp ce mama lui isi intinde o mască pe față.
- De ce te murdărești pe față, mami ?
- Vreau să mă fac frumoasă ! răspunde mama.
Câteva minute mai târziu, ea incepe sa-si indepărteze masca.
- Ce s-a intâmplat, mami, te-ai răzgândit? //

Profesorul: Pe ce să-ți pun notă? N-ai știut nimic.
Elevul:  Pe.. carnet.//

-Ce face mama ta?
-Ce vrea ea.
-Dar tatăl tău?
-Tot ce vrea mama//

-Cum te cheamă, băiețaș?
-Petrișor.
-Dar pe tatăl tău?
-Mihai.
-Și pe mămica?
Băiatul ( de trei ani) tace.
-Puișor, cum o strigă tatăl tău pe mămica?
-Fă-mi o cafea!//

A filozofa inseamnă a incerca să răspunzi cu mijloace supermature la intrebări pe care și le pun copiii. Lucian Blaga