în legea firii?

Felul în care se poartă un om este karma lui.
 Cum îl percepi este karma ta.
 Încerc  să înțeleg.
 Dai o mână de ajutor?

(mai ) vine primăvara?

ce culori poartă primăvara ta?

în (dez)acord

Motto:A vorbi  despre limba română este ca o duminică.Limba Română este patria mea. Nichita Stănescu
 
Discuțiile despre poezie( din grecescul poiesis) ca artă a limbajului, care exprimă o emoție, un sentiment, o idee, prin ritm, armonie, imagine (Dicționar de termeni literar, pagina 338) se pierd în  vâltoarea vremurilor.

Se zice că  studentul  lui Platon și  profesorul lui Alexandru  cel Mare, Aristotel, (384 î.Hr/7 martie322 îHr),   ar fi  încercat, în Poetica,  să   definească această muzică a sufletului , care, în concepțía lui  este mult mai fină decât istoria și filozofia, pentru că poezia exprimă universalul , în timp ce  istoria exprimă particularul .
În 1999, la Paris, UNESCO a stabilit  ca 21 martie să devină Ziua Internațională a Poeziei..
Se promovează astfel dictonul lui Delacroix- Nu există  nicio altă artă fără poezie.
Mi-am permis această introducere, pentru că aseară, citind  online presa  locală, am descoperit un articol care, după modesta mea părere, potrivit titlului- Cum mai respectăm limba română ?- ar fi trebuit să aibă un mesaj pozitiv, de invitație către reconsiderarea  grijii pentru  limba noastră, frumoasă, bogată  și  expresivă.

Un șirag de piatră rară,
Pe moșie revărsată, cum spunea poetul basarabean Alexe Mateevici.
La doar câteva zile  de la evenimentul amintit, articolul consemnează  câteva opinii, rezultate dintr-un sondaj printre oamenii de litere pentru  a afla  cât de evidentă este ignoranța față de  scrierea și vorbirea corectă a  limbii române.
Primul răspuns avizat este al  persoanei care  ocupă  fotoliul de  inspector școlar de limba  și literatura română.

 Dumneaei  se arată supărată rău pe toată lumea, deși nu aduce niciun argument, ( cum  învață copiii la școală) care să-i justifice revolta.

În tot textul, nu există nici măcar o frază, în care să mai găsești o scânteie de  optimism, de  respect al cuiva  pentru limba  română.
Ce ar zice atâția poeți  argeșeni-Ion Pillat, Ion Barbu, George Topârceanu, Ion Minulescu, Gheorghe Tomozei ( doar câțiva dintr-o pleiadă)- dacă ar afla că strădania lor a fost deșartă?
Cel mai supărat ar fi, cred, Ion Minulescu, care, deși Corigent la limba română, ar descoperi  că tot mai puțini vorbitori  sunt interesați  de modul în care comunică, oral și scris..

Cavaler  cum era,  ar invita-o pe  revoltata autoritate  să( mai )citească, în Gramatica pentru clasa a V-a, că adjectivul se declină împreună cu substantivul pe care îl determină.

Astfel, sintagma Un fenomen al epocii acestea informatizate... ar deveni, cum este corect,  un fenomen al epocii acesteia informatizate.
  Mult după aceea, s-ar  ajunge la categoricul  Concluzionând, limba  este un organism viu, în  continuă schimbare, oglindind cu acuratețe societatea pe care  o deservește.(..)
De citit aici, pentru conformitate,
 Ca să  păstrăm, totuși   farmecul  poetic, să ne amintim că  
Mult e dulce şi frumoasă

Limba ce-o vorbim,

Altă limbă-armonioasă

Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere

Când o ascultăm

Şi pe buze-aduce miere,

Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte

Ca sufletul său

Vorbiţi, scrieţi româneşte

Şi-o cântaţi mereu.

Fraţi ce-n dulcea Românie

Naşteţi şi muriţi

Şi-n lumina ei cea vie

Dulce vieţuiţi. George Sion

Și un dar muzical-

pe scurt

*Ce iarnă bogată avem în această zi de primăvară!
*Și-a cumpărat cel mai  bun câine de pază. De trei zile  se chinuie să intre în curte..
*Î: În acest restaurant serviți mormoloci?
R: Servim pe oricine!
*Gândul zilei: 
Dacă Adam și Eva ar fi fost chinezi, am trăi încă în paradis- ei  ar fi ignorat mărul și ar fi mâncat șarpele.
*Mottoul zilei: 
dacă unul râde, râzi și tu! Dacă  el cântă, cântă și tu! dacă lucrează, lasă-l să lucreze!  o sugestie de la Modart!

națiunea română

doarme îngrijorător de profund. Adrian Pintea

 A trăit arzând îmbogățit cu fiecare zi, cheltuindu-se pe sine.

53 de ani, 45 de filme, 26 de piese, în care a fost actor sau regizor.

Lumea își duce cursul, timpul șterge urme , memoria, vorba cuiva,  își amintește chiar și uitarea.
 Care parte din viață este mai adevărată? cea  vie sau  cealaltă de după stingere?

Televiziunile și ziarele și-au amintit de marele actor Adrian Pintea la câte un parastas.
Sau cu prilejul  conflictelor juridice iscate între moștenitori. 
Legendele spun că atunci când murea un faraon,  era îngropat cu soţiile şi sclavii lui, pentru că după ce cunoscuseră măreția stăpânului-zeu, existența lor  devenea inutilă, irațională.
 Viaţa își pierdea însemnătatea  fără prezenţa lui, nimeni nu se mai putea ridica până la înălţimea Lui,la ce bun să mai trăieşti într-o lume care, fără El, devenea deodată pitică?

Deunăzi, numele  actorului a  fost rostit din nou, ca lumea să afle un amănunt zgomotos-marea lui iubire  pentru regretata actriță[ Irina Petrescu.

Important e să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de TEME ALE EXISTENTEI, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica și vizavi de care nu poți să reacționezi decât afișând o detașare ironică. Asta atunci când nu-ți explodează mintea de draci, de dezgust, de panică morală și de panică a bunului-gust. Iar acestea sunt stări cu care ne confruntăm zilnic. Eu cred că la ora asta națiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine. Stau uneori și mă-ntreb ce visează și m-apucă spaima. 
Că știți: sunt vise și sunt coșmaruri. Optimiști fiind, am putea spune că națiunea română nu mai are coșmaruri. Că de-abia am scăpat de cel mai aprig, respectiv toata perioada comunistă. Interesant ar fi de aflat dacă am scăpat realmente. Dar eu sper, cu toată ființa mea, că visurile românilor sunt drepte și limpezi, pentru că merităm, în sfârșit, o perioadă de înseninare a frunții și a conștiinței, o ieșire din mizeria și din cataclismul moral prin care am trecut. 50 de ani au fost de ajuns. Sunt sigur că și bunul Dumnezeu e de acord cu termenul ăsta. Eu sunt foarte atașat ideii soluțiilor personale. Dacă fiecare dintre noi va găsi câte o soluție de bună calitate, până la urmă vom reuși să ajungem în punctul în care ne vom spăla frumos pe față, ne vom strânge mâinile și vom spune: “Gata cu prostiile! Hai să ne-apucăm de treabă!”. 
Și din nou zic: trebuie să crezi în ceva. În iubire, în Dumnezeu, în dreptate, în armonie.
 În opinia mea, o națiune care își abandonează idealurile doar de dragul economiei de piața, mai ales sălbatică și comică așa cum e la noi, face o alegere nefericită".

(Adrian Pintea, interviu, în: Formula As, iulie 2002)
Sunt adeptul îmbătrânirii demne, frumoase, pe cât se poate mai plină de energie. Adrian Pintea//

Lo-Li-Ta, o poveste imposibilă

Am ocolit-o  vreo câțiva ani.
O prietenă despre al cărei simț artistic  nu-mi permit dubii mi-a spus: dragă,  este o carte absurdă, n-am reușit să trec de  pagina 100.
Citisem undeva că  la publicarea cărții, Nabokov  a întâmpinat rețineri din partea editorilor și că a reușit să o arate cititorilor  în America doar   după ce romanul  apăruse în Franța. .
 O discuție cu Rory mi-a adus din nou  în gând numele romanului împricinat.
De aceea, când, de mărțișor, am zărit pe un  raft din librăria, unde îmi  bucur  săptămânal ochii și sufletul, coperta unei cărți acoperite de   brațele fragile ale  unei fetițe, încărcate cu daruri de la bărbatul, care  ca vârstă i-ar fi putut fi tată,  am cumpărat-o fără ezitare.
  Și am citit-o.
Mai greu a fost la început, apoi lectura   m-a învăluit într-un fel anume, cartea este scrisă parcă  fără țintă, citești, alergi, te pierzi, asculți și frazele umblă prin tot felul de cotloane,  bâjbâieli, gafe și false rudimente de bucurie, povestea nu mai este poveste,  jurații ascultă, inculpatul se arată în toată nebuloasa lui interioară, lumea își deschide porțile, munții, florile, norii, apele și cascadele se adună într-un peisaj  nebunesc  străpuns de răbdătorul  Sedan albastru , moștenit la la Charlotte , în interiorul căruia  două suflete captive  își duc  existența blestemată- HH și Lolita Haze.
El, deșiratul și ciolănosul, cu piept păros, sprâncene negre stufoase, cu accent excentric, ascunzând  o uriașă hoardă  de monștri  colcăind în spatele  unui zâmbet inept. ...ea același copil-aceiași  umeri firavi de nuanța  mierii, același spate gol, mătăsos, suplu, cu ochi cenușii, umbriți de funinginea genelor plecate către cei cinci pistrui asimetrici  de pe nasul obraznic.
Dacă ar fi să  încropesc o schemă, lucrurile s-ar putea  concentra cam așa: ieșit cam șifonat dintr-o căsătorie în care se crezuse mare și tare , până  când fosta doamnă H, plictisită de un mariaj fără dragoste, i l-a prezentat  pe  viitorul soț, francezul HH, din New-York, moștenitor al unei averi  potrivite din partea unui unchi, ajunge în pensiunea doamnei Haze, din somnolentul  orășel Ramsdale.
HH  este captivat total de  nurii copilei Lolita, nimfeta, fiica gazdei, doamnă văduvă, dornică de un mariaj elegant.
Mama   și  fiica  sunt într-un perpetuu conflict, niciuna n-o iubește pe cealaltă.
Adulta  Haze, Charlotte,  își expediază fiica într-o tabără, ca să-și poată declara iubirea pentru   costelivul chiriaș.
 Căsătoria cu mama este unicul, marele avantaj al  monstrului  artist de a-și  putea cumpăra nimfeta.Mariajul a durat cincizeci de zile- proaspăta doamnă H  moare într-un stupid accident de circulație, terorizată fiind de sentimentul unei  groaznice apăsări, ca rezultat al   descoperirii jurnalului în care Hh își povestea iubirea pentru fiica ei.
Liber fără a fi depus vreun efort,Vănătorul vrăjit încheie rapid episodul, fără a o anunța pe Lo( ceva mai târziu îi va spune că mama ei este internată în spital) și  pe  25 august 1947 începe o poveste de viață inefabilă, ajutată cu dibăcie de soartă, o călătorie dezlănțuită pe întreg cuprinsul Americii, zile și nopți  fugărite prin hoteluri  de tot felul
 către?
  chiar către ce?//

Insist asupra înfiorării și bâjbâielilor din acea  noapte de odinioară, fiindcă doresc să dovedesc  că  nu sunt, n-am fost și  n-aș fi putut deveni  niciodată o canalie  brutală„.
După   câțiva ani  de  hăituială prin lume, lui  HH îi este răpită starleta.Unde te ascunzi, Dolores Haze?De ce ascunzi, iubita mea?Mor, eu mor, Lolita Haze/De ură și de remușcare, mor.
O scrisoare- Dragă tată, îl anunță că Lolita s-a căsătorit, va fi mamă , trăiește în lipsuri și vrea un cec- 18 septembrie1952.
Era gravidă, se vedea limpede.Pântecul enorm.Parcă  i se micșorase capul și obrajii palizi, pistruiați erau scofâlciți și gambele goale, brațele își pierduseră bronzul. Era într-o  rochie  de bumbac  maro,  fără mâneci și purta  papuci  de pâslă pătați.„ Pulsul lui  avea 40 de bătăi într-un minut și  100 în cel următor.
Vreau să-l părăsești pe Dick al tău, bărbatul adus de întâmplare, și vizuina  asta îngrozitoare și să vii să trăiești cu mine  și să mori cu mine..
ești nebun. 
Nimfa mea căzută..
curând  m-am pomenit rulând prin burnița  zilei care se stingea cu ștergătoarele de parbriz în plină activitate, dar incapabil să-mi stăvilesc  șuvoiul lacrimilor.„/
Adineauri  l-am ucis pe Quilty„
Iată finalul  piesei ingenioase, mi-am spus, pe care Quilty a pus-o în scenă pentru mine.//

Unii îi acordă acestui ins circumstanțe, se lasă înduioșați, eu  nu pot să iert coruperea prin somnifere și bani  a unui copil al nimănui, pervertirea definitivă a unei pubere în ascultare  și dispoziție, spre a o duce, de fiecare dată, într-un alt  loc întunecat  și înspăimântător( o metodă era amenințarea cu școala de corecție), urmarea fiind cooperarea deplină a Lolitei, înfrângerea totală a personalității, strivirea copilăriei unei fetițe rebele, lipsită de dragostea mamei, zvârlită  în mrejele unei societăți cu imperfecțiunile și asperitățile ei..
   Lolita este o carte pe care  nu trebuie să ți-o povestească cineva, nici  să  citești ce spun unii și alții pe internet.Nici soluția de a vedea una dintre cele două ecranizări  nu cred că poate acoperi multitudinea  elementelor de compoziție, de tehnică artistică de a  construi o lume, cu toate detaliile ei  civice, fizice, morale,  prin ochii unui adult care  fuge  de propria-i  spaimă, răpind libertatea  unei fetițe nărăvașe.

  Trebuie s-o citești.
Nu se rezumă la pasiunea  bolnavă a unui bărbat copt pentru o fetiță de doisprezece ani, nimfeta, cum a botezat-o el. Nici la parabola confruntării  a două civilizații-bătrâna Europă și moderna Americă ( romanul a fost scris în 1955)./
Este un  laborios roman psihologic, o autoanaliză din perspectiva unei conștiințe pe care apasă o dramă- absența mamei, dar și ruperea brutală a unei iubiri adolescentine -  eșecul unui rafinat intelectual, HH- îmi plac inițialele astea, poate că ascund  și ele o simbolistică,( la fel ca și  cele trei silabe Lo LI Ta)- doborât de tromboză conoraniană, cu câteva zile înainte  de procesul  în care  ajunsese, pentru că  l-a ucis pe  cel care i-a furat-o pe  nimfeta Lolita.
Povestea începe în  1910, când un nor de căldură i-a furat mama, într-un trăsnet. Avea trei ani..
Soarta l-a încredințat surorii mamei, devenită amanta cumnatului văduv. Nici ea nu va trăi prea mult.
La vârsta la care alți adolescenți aveau cui  să se plângă și pe cine să consulte,  el se îndrăgostește. Bogatul său tată își  plimba prin lume iubita și pe fiica ei.
El și  Annabel  trăiesc o  divină poveste poveste de iubire, o iubire platonică - doi copii, o fotografie în ultima zi a unei vacanțe, așa se încheie cel mai frumos capitol din  viața  lui HH, pentru că   fata moare  de ifos . Lolita a început cu Annabel.
Viața lui nevăzută se oprește aici.Timpul și mintea  vor primi semnele timpului. Puterea de a iubi  rămâne stopată în  adolescență..Gândurile  și parfumul pudrei ei  vor pluti toată  viața  prin  gândurile lui.//
 Dacă ar fi  să-i acorzi  înțelegere/compasiune/credit viitoarei brute de aici  ar trebui să înceapă, zic eu-contopirea noastră spirituală și fizică a atins perfecțiunea, ceea ce este de neînțeles  pentru tinerii prozaici. Lolita ar putea servi ca manual de educație pentru toate mamele egoiste care  invidiază  bolnăvicios  farmecul și frumusețea copilelor  pe care le-au adus pe lume, uitând  că sunt responsabile  de viața lor.
Morală sau nu, Lolita aduce în fața  lumii partea ei întunecată, pe care, din nefericire televiziunile  și ziarele o vând pe tarabă.
Personajele cărții- toate, fără excepție, sunt triste.
Să  citești cartea dacă ești educator/părinte  de fată sau de  băiat!
 Nu este o carte didactică, este o carte care  pune probleme. Vorbește despre anormalitate  într-un limbaj absolut extraordinar.
 Mi-e greu să identific motivele pentru care mi-a plăcut Lolita.
 Mi-a plăcut!

un dar de suflet, de la Rory!!

Să muncești

  pentru ca să trăiesti iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal.

Emil Cioran

Când eram eu școlăriță, auzeam  că munca l-a creat pe om.

Am reținut  sloganul, pe atunci nu știam  ce este acela un slogan, dar nici nu  prea înțelegem cum adică să-l fi creat munca pe om.Ce  vedeam eu era că  toți , în jur,  mari și mici munceau. Fără  împotrivire.
 Prin liceu, am aflat că Labor improbus  omnia vincit.
 Am crezut și cred în esența acestei maxime.

Ceva mai  târziu,  când deja, primeam salariu pentru  prestația mea socială, auzeam  pe la colțuri că ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim.
 Și a mai trecut o vreme.

 Lumea a evoluat,  a apărut alt slogan Noi muncim , nu gândim.
Și timpul fuge, în jur este cam multă blazare, crește numărul șomerilor,  dispar meserii, apar (mereu )milionari.
 
Un mail primit astăzi  amintește că  Emil Cioran,  gânditorul român, devenit celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le stigmatizase în tinerețe, din cauză  că în fiecare dimineață își punea problema ce va mânca în ziua aceea, avea o atitudine specială
Despre muncă
„Oamenii muncesc în  general prea mult pentru a mai putea fi ei  înșiși. Munca este un blestem.

Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează.

Ea deplasează centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr- un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai ntereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara.

De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizează…

Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.
Sa muncesti pentru ca sa traiesti iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Căci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi răul, când acesta este fatal si frecvent. Si in muncă omul a uitat de el insusi.
Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce,ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea.

Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.
In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara – a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.

Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza sau chiar dispare timpul sa-ti pui intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adica exact ceea ce ne defineste ca oameni.
Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), pe care cand o termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pt a o putea lua de la cap a doua zi..
Munca in exces dezumanizeaza si de aceea e imperativ sa vedem munca cel mult ca pe un rău necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de cate ori avem ocazia, daca vrem sa ne pastram integritatea fizica si sanatatea mintala.

In consecinta, repet ca cei care umbla dupa placeri scumpe, chiar daca au, uneori, un mic plus de satisfactie dintr-o mancare luata la un restaurant de lux, fata de cea luata la cantina, sunt per total in pierdere, daca au facut nesabiuinta sa munceasca pentru a avea banii pentru respectiva distractie.

Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca susținută si neincetată tâmpește, trivializează si impersonalizează.

Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr- un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai ntereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara.

De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza…

Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.
Sa muncesti pentru ca sa traiesti  iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi.
Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce,ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea.

Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.
In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara – a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.

Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza sau chiar dispare timpul sa-ti pui intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adica exact ceea ce ne defineste ca oameni.
Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), pe care cand o termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pt a o putea lua de la cap a doua zi..
Munca in exces dezumanizeaza si de aceea e imperativ sa vedem munca cel mult ca pe un rau necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de cate ori avem ocazia, daca vrem sa ne pastram integritatea fizica si sanatatea mintala.

In consecinta, repet ca cei care umbla dupa placeri scumpe, chiar daca au, uneori, un mic plus de satisfactie dintr-o mancare luata la un restaurant de lux, fata de cea luata la cantina, sunt per total in pierdere, daca au facut nesabiuinta sa munceasca pentru a avea banii pentru respectiva distractie„.//
Cum o fi??

cea mai pierdută dintre zile

este aceea în care n-ai râs.Nicolas Chamfort

sursa:e-mail

trebuie

 să înţelegeţi că tragedia vieţii nu constă în a nu-ţi atinge ţelul. 
 Tragedia este a nu avea un ţel de atins.
 Nu este o nenorocire să mori cu visurile nerealizate, nenorocirea este să nu visezi. Nu este un dezastru să nu-ţi cucereşti idealul, dezastrul este că nu ai nici un ideal de cucerit.
Nu este decădere să nu ajungi la stele, decăderea constă în a nu a avea stele la care să vrei să ajungi.Benjamin Mays, profesor,  educator,  ministru american,  1 august 1894/1 martie 1984.//
Ni se duc, sting, ajung în pământ sau cenuşă, încet, fără surle, fără  trâmbiţe... OAMENII!

Nu știu cine  este autorul rândurilor de mai jos.
 Le-am primit  și le transmit  celor care  au  un mic răgaz pentru  lectură și meditațíe. 
Dumitru Rucăreanu… „Aștept primăvara!”epoca.ro  
Dumitru Rucăreanu a murit într-o zi de duminică, pe 3 martie, și nimeni n-a știut nimic.
 Presa a aflat târziu, după incinerarea care a avut loc miercuri.
  După spectacolul grotesc al drumului spre crematoriu al lui Sergiu Nicolaescu, un artist a hotărât ca decizia incinerării sale să nu mai fie judecată de moderatori şi de colegi-actori de carton pe la televiziuni. A hotărât să moară discret, aşa cum a şi trăit. Ne-a dat o ultimă lecţie-palmă de decenţă şi de bun-simţ, spunându-ne că numai tăcerea trebuie să se lase în asemenea momente.Nimeni, în afara apropiaţilor, nu a ştiut că Dumitru Rucăreanu murise. 
 Nu am ştiut nici când a fost incinerat. Când s-a răsuflat ştirea, vineri, la două zile după incinerarea artistului, televiziunile nu au mai relatat-o în niciun fel. Nu mai era deja de actualitate.Dacă îl mai prindeau pe catafalc, Dumitru Rucăreanu ar fi devenit brusc vedetă naţională. Florin Piersic, Stela Popescu sau Alexandru Arşinel ar fi apărut ca de obicei pe micile ecrane şi ar fi deplâns cu o voce tremurândă de durere că unul dintre corifeii teatrului românesc "a plecat spre îngeri, într-o lume mai bună"Acesta e circul mediatic cu care televiziunile noastre ne-a obişnuit, în goanaoneroasă după audienţă, de fiecare dată când un artist pleacă de lângă noi.
Sunt convinsă că şi Monica Tatoiu, pe care nu prea am văzut-o prin sălile de teatru, s-ar fi simţit îndreptăţită să ne spună că Dumitru Rucăreanu a fost un mare actor, că o dată cu generaţia de aur dispărută rămânem tot mai singuri şi tot mai goi fără aceşti "artişti geniali", pe care nu ştim să-i preţuim. Şi, evident, dintr-odată, toată lumea, cu mic, cu mare, specialişti şi mai ales nespecialişti în ale teatrului - moderatori, psihologi, sociologi - l-ar fi plâns pe Dumitru Rucăreanu, cu lacrimi de crocodil, pe la televiziuni şi, evident, ne-ar fi elaborat tot felul de analize despre cum e cu moartea artiştilor la români.Înainte de toate, însă s-ar fi enunţat discursuri patetice şi ni s-ar fi derulat imagini răvăşitoare care să creeze un delir emoţional al maselor, o isterie împinsă la extrem de tot acest carusel şi vertij mediatic care o dată pornite nu mai pot fi controlate sau oprite.Incinerarea, o problemă "de ethos" a naţiunii române.
Dacă s-ar mai fi auzit că actorul va fi incinerat, atunci grotescul spectacolului mediatic ar fi ajuns din nou la apogeu. Cel mai probabil părintele Stoica de la Patriarhie ar fi emis din nou un comunicat, în care ne-ar fi spus că "Biserica Ortodoxă Română (BOR) nu încurajează asemenea practici necreştine". Nu cred că BOR ar mai fi fost atât de generoasă, încât să se ofere să plătească şi cheltuielile de înmormântare, aşa cum a făcut-o în cazul lui Nicolaescu, căzând în derizoriul penibilului absolut. De parcă familia lui Nicolaescu ar fi avut nevoie de bani de înmormântare...Era doar vorba pur si simplu de a respecta decizia unui om.Şi cum arătam şi dovedim că l-am apreciat pe artistul care odată ce moare devine la români erou naţional? Respectându-i deciziile, respectându-i liberul arbitru şi rugându-ne pentru el, indiferent de părerile, de credinţele, de umorile şi de judecăţile noastre de valoare.În locul acestei atitudini decente, în cazul Rucăreanu, în mod sigur, preoţi şi teologi ne-ar fi explicat, pe la televiziuni sau pe bloguri, că o să ajungem în iad dacă acceptăm practica incinerării, care ar fi echivalentă cu "sinuciderea". 
Îmi imaginez ce-o fi fost în sufletul domnului Rucăreanu, care suferind de cancer de pancreas ştia în mod dureros că mai are zile numărate de trăit, când a văzut ce s-a întâmplat la moartea lui Sergiu Nicolaescu.Cât de silă i-o fi fost de tot ridicolul în care am căzut şi de toată mahalaua ieftină pe care le-a văzut la televizor?Ce-o fi simţit când a urmărit cum oameni primitivi în fundamentalismul lor religios au venit la crematoriu şi şi-au permis să huiduiască familia artistului? 
Pentru că nu ştim să ne respectăm artiştii vii sau morţi, pentru că nu ştim să le respectăm deciziile luate în timpul vieţii, pentru că nu ştim să ne comportăm civilizat şi cel puţin să-i conducem decent pe ultimul drum, oricare ar fi acesta, actorul Dumitru Rucăreanu a decis să ne sancţioneze tot acest comportament.A hotărât ca noi să nu aflăm decât cu întârziere despre trecerea lui în nefiinţă, pentru că nu a vrut să facă parte, mort fiind, din tot acest spectacol mediatic şi uman sinistru, el care a jucat numai în spectacole de calitate.E o lecţie esenţială de viaţă şi mai ales de moarte demnă pe care am primit-o de la el.
 Dumitru Rucăreanu a murit într-o duminică, pe 3 martie. 
Două zile mai târziu, marţi, pe 5 martie, primeam din partea UNITER comunicatul cu nominalizările la premii. Senatul UNITER a decis că Premiul pentru întreaga activitate îi va reveni pe 13 mai actorului Matei Alexandru, iar printre celelalte propuneri regăseam mai spre sfârşitul listei şi numele lui Dumitru Rucăreanu, mort deja de două zile.Actorul a murit fără să primească Premiul UNITER pentru întreaga activitate. De fapt, nu a primit niciodată vreun premiu UNITER, deşi l-ar fi meritat cu prisosinţă.Nu a avut însă nevoie de această recunoaştere a breslei, aşa că nu i-a mai păsat deloc că nu a fost el alesul care ar fi primit acel premiu.Fiindcă de moartea lui s-a aflat de-abia pe 8 martie când domnul Rucăreanu era deja de două zile cenuşă, iar doamnele de la UNITER sau de la teatre erau cu toate libere, nimeni nu s-a sinchisit să trimită presei un mesaj de condoleanţe sau un memoriu cu activitatea artistului. Ar fi fost un gest de minim respect.Numai Corina Constantinescu de la Teatrul de Comedie nu a profitat de ziua liberă acordată o dată cu sărbătorirea naţională a femeii şi mi-a trimis o galerie de imagini ale artistului. De altfel, George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie, a fost unul dintre puţinii oameni pe care Dumitru Rucăreanu i-a dorit alături la ceremonia de incinerare.Bineînţeles, noi, oamenii din teatru, eram prea preocupaţi de orgoliile noastre lezate de nominalizările la UNITER, eram prea ocupaţi să ne jignim unii pe ceilalţi, să aruncăm cu noroi unii în ceilalţi. Spiritele s-au încins în acest an în jurul nominalizărilor UNITER mai mult ca niciodată, aşa că nici nu am băgat de seamă că un mare actor a murit sau că, de o bucată de vreme, el lipseşte de pe scenă. Degeaba, ne va lipsi de aici încolo...În tot acest timp, când noi eram cu totul implicaţi în tot felul de dispute mediatice legate de nominalizări, Dumitru Rucăreanu a hotărât să plece dintre noi cu demnitate şi să ignore tot spectacolul penibil pe care-l facem în fiecare an în jurul acestor premii.La începutul Galei Premiilor UNITER, care va fi pe 13 mai la Iaşi, probabil se va ţine, ca de obicei, pentru toţi actorii dispăruţi în ultimul an, un moment "cutremurător" de reculegere pe acordurile unui clasic Requiem.
De-abia atunci, vom afla în mod oficial că domnul Dumitru Rucăreanu nu mai este printre noi.
Poza lui, în umbra unei lumănări aprinse, va fi proiectată pe un ecran, într-o regie lacrimogenă.Dincolo de tot ceea ce noi, oamenii din teatru, facem, dincolo de tot spectacolul ieftin pe care media îl creează în jurul morţii artiştilor noştri, sper să ne amintim şi să înţelegem în timp lecţia lui Dumitru Rucăreanu.
 Până atunci nu avem decât să ne gândim la cenuşa acestui artist.
 Şi poate, în oglindă, o să ne apese pe conştiinţe cenuşa egoismului şi a penibilului nostru.

toți

suntem făcuți din același pământ, dar nu din aceeași formă.
 Proverb mexican

Mozart

am citit și mi-a plăcut!

Gest fără precedent. Şeful Bisericii din Cipru pune la dispoziţia statului toată averea pentru ieşirea din criză

de Mihaela Stoica Publicat la: 20.03.2013

Şeful influentei Biserici Ortodoxe din Cipru, Arhiepiscopul Chrysostomos al II-lea, a anunţat miercuri că pune la dispoziţia statului toate bunurile busericii pentru a ajuta la ieşirea din criza financiară, în contextul în care Parlamentul a respins ieri taxa de 10 % pe toate depozitele bancare pentru a finanţa un acord de bailout, potrivit CNBC şi AFP. 

Anunţul a fost făcut miercuri de Arhiepiscopul Chrysostomos al II-lea, după întâlnirea pe care a a avut-o în cursul dimineţii cu preşedintele Nicos Anastasiades. Şeful Bisericii Cipriote a anunţat că Biserica vrea să-şi ipotecheze bunurile pentru a cumpăra obligaţiuni ale statului.

  Biserica din Cipru, o instituţie extrem de influentă, deţine o avere considerabilă, incluzând proprietăţi, acţiuni la banca Hellenic Bank, dar şi la companii, inclusiv la o berărie.

  Marţi, Parlamentul cipriot a respins taxa pe depozite bancare, condiţie pentru primirea unui pachet de împrumuturi externe de la zona euro.

Proiectul a fost respins cu 36 de voturi împotrivă, 19 abţineri şi niciun vot favorabil.

  Cipru are nevoie de 15,8 miliarde de euro pentru a-şi salva băncile şi consolida finanţele publice pentru a evita astfel o ieşire potenţial de moneda europeană comună, mai scrie CNBC.

  Statele din zona euro au decis sâmbătă să ajute Cipru cu împrumuturi de 10 miliarde de euro, însă acestea sunt condiţionate de colectarea de către guvern a unor fonduri de 5,8 miliarde de euro prin taxarea depozitelor din băncile locale. Varianta iniţială a taxei prevedea un nivel de 6,75% pentru depozitele mai mici de 100.000 de euro şi 9,9% pentru cele peste acest prag. Ulterior, planul a fost modificat pentru a fi scutite de taxe depozitele sub 20.000 de euro.//

în lumea asta,

  a amintirilor din copilărie, a vorbelor și a jocurilor pe care le născoceam mi se va  părea mereu, dureros de mai adevărată decât cealaltă lume. Antoine de Saint-Exupery

Când m-a anunțat  că mă premiază, mi-am amintit vorbele cuiva, care zicea că este mai  ușor să-i acorzi cuiva un premiu, decât să-i dai dreptate.
 Îi sunt recunoscătoare Crenguței că s-a gândit la mine, acordându-mi un premiu și, ca bonus, o leapșă, pentru că măcar așa, din când în când, îmi place să nu iau în serios toate câte sunt.
Ea zice să scriu 11 lucruri despre mine, că dacă tot  ne-am împrietenit să ne știm mai bine.
 Încerc să răspund, fără a respecta vreo ordine: iubesc toamnele, poate că de asta aștept de trei luni  să treacă iarna!
Dacă ar fi să dau timpul înapoi, fie chiar un ceas, aș vrea să fiu copil, fără nicio grijă. Ador două seri din an-Ajunul  și Vinerea Patimilor. Îmi plac luminițele din ochii copiilor și nepoților când le duc daruri.
Îmi plac florile, mai ales lăcrămioarele!
Iubesc clipa când plec în vacanță. dar mă liniștește momentul când, în sfârșit, acasă, pot să deschid fereastra.
Aș vrea să  trimit și să primesc mereu vești bune!
Îmi plac  întâlnirile cu persoane dragi, sincere, fără ifose și prefăcătorii, am învățat, cu greu, dar pot să  spun Nu, dacă  prezența cuiva mă obosește.
Acum trebuie  să răspund la 11 întrebări..
1. De ce scrii pe blog?
În clipa în care l-am creat, am făcut un pact cu mine  însămi- să scriu zilnic ceva care mă preocupă: o idee, o trăire, un gând, o trăznaie, ceva care îmi place.
2.Dacă ai blog cu temă, postările tale respectă tema enunțată?
Scriu ce simt că vreau să spun.
3.Câte bloguri ai și dacă ai mai multe care sunt motivele pentru care le-ai separat?
Am un singur blog.
4.Clasica întrebare-unde te vezi peste  cinci ani?
Să ne dea Dumnezeu sănătate!
5.Îți plac lepșele? de ce?
Doar dacă sunt simpatice.( depinde și  cine le expediază)
6.Cât de mult din tine  exprimi pe blog?
Cât simt că vreau.
7.Ce calități cauți la un autor atunci te decizi să urmărești  blogul respectiv?
Cred că nu caut ceva anume. 
Pur și simplu se întâmplă.
8. Cum primești  din punct de vedere calitativ informațiile de pe alte bloguri?le consideri serioase, le preiei ca atare, le mai verifici cu alte surse?
Nici chiar așa, citesc , apoi văd eu.
9.Cum vă place să vă petreceți timpul liber, în ideea că îl aveți?
Totdeauna, indiferent  de problemele pe care le-am avut și le am, îmi creez timp pentru mine, pentru sufletul meu. Mă plimb, călătoresc, citesc, ascult muzica  în care mă regăsesc.
 Sunt eu cu mine.
Nu trec peste asta.
10. V-ați lua un animal de casă,( dacă nu aveți unul)ce fel de animal și de ce?
 Am o experiență  cam dureroasă..câinele este un animal care iubește libertatea, este păcat să-l obligi să locuiască  într-un apartament.
11. Cum vă relaxați în general?
O să râzi: mănânc, cu mare poftă, un măr, îmi place să ajung la semințe.
 Când sunt la țară,  după ce termin toate treburile,mă relaxez într-un balansoar- este sub doi ulmi ,asfințitul este absolut miraculos acolo.
 Dincolo de gard începe verdele câmpiei, în care o potecă își caută drumul. 
 Îmi place  s-o știu pierzându-se printre  lanuri, are ceva din firescul  vieții.//
Nu știu dacă prietenele mele  blogherițe au timp pentru leapșă, așa că eu transmit DOAR premiul pentru: Ștefania, Angi, Gabriela, Kristin, Rory.//
p.s. am și eu o întrebare pentru cine trece pe aici- crezi că bloggheritul sau cum se va fi numind  acest  exercițiu a cam obosit?
și pentru că este Ziua fericirii,  un buchet de culori!

un dar de la Ștef!

Mister, numele tău este IRINA!

Pe linie  paternă, strămoșii mei  vin din Neagoe Basarab,  iar pe linie maternă mă trag din Vlad Țepeș.
Irina Petrescu.

Enigmatică,talentată, distinsă, frumoasă fără mistificări, rafinată  parcă din naștere, feminină, impecabilă, celebră, deși lumea uită prea repede, Irina Petrescu este un monument, spunea un jurnalist.
Citeam undeva opiniile unor spectatori întrebați ce cred ei despre Steaua care astăzi a urcat în constelația celestă Chapeau bas! This Lady A Fan-club! O femeie misterioasă!
Într-o vreme când în cinematografele noastre nu dăduseră năvală filmele americane, IRINA PETRESCU era actrița preferată a  tuturor vârstelor iubitoare de cinema.
 19 iunie1941/19 martie 2013.
 Am să completez puțin. După absolvirea liceului, intenția mea era să dau la arhitectură. Dar cum eram îndrăgostită de un băiat și părinții mei bănuiau că și el urmează arhitectura, m-au convins să dau la Filologie, secția Limba franceză. Deși eram bine pregătită, am încurcat-o la retroversiune și am căzut. Drept consolare, părinții m-au dus la restaurantul 'Continental', unde cânta favorita lor, Ioana Radu. 
 Observam că în jurul mesei noastre se învârtește un domn cu barbă. Deodată ,făcându-și curaj, acesta se apropie și îi adresează tatei câteva cuvinte. 
Tata ni-l prezintă: Dumnealui este regizorul Savel Stiopul și ar vrea ca Irina să facă o probă de film.
 Eram și încântată, dar și mirată. Eram mioapă, aveam o dantură cam pregnantă și o acnee rebelă. Ce-o fi găsit la mine?Am dat totuși proba. Filmul lui Savel nu s-a mai făcut, în schimb probele mele au fost arătate lui Ciulei care căuta o interpretă pentru Valurile Dunării.
 Lui i-au plăcut și așa am ajuns să joc în acel film. 

  25 de filme, având parteneri celebri: Dan Nuțu, Liviu Ciulei, Radu Beligan,Florin Piersic,Cristea Avram, Ștefan Iordache, Toma Caragiu, Ion Caramitru,Geo Barton. 
 22 de roluri în celebre piese de teatru, distribuită de regizori colosali-Ion Popescu Gopo, Liviu Ciulei, Manole Marcus, Lucian Pintilie, Andrei Blaier.
A fost, pe rând-Elena, Lena, Cecil, Cristina, Ines, Margot, Jennifer, regină, mamă, fiică, logodnică, iubită.
 Mereu alta.
 De fiecare dată, EA însăși!
O viață.
 Între Valurile Dunării și Sfârșit de partidă, 2009.

Meseria noastră este a făcăturii, a minciunii, dar trebuie să existe un adevăr, o credință, o sinceritate pe care publicul o caută și o cercetează fără greș. //
Arlechinul la noi se numește marginea clipei..
IRINA PETRESCU.