puțu-cu-salcia

Leneșă, amiaza își cerne, în felul ei, povestea: foșnete prin lanuri, speriate urechiușe  de iepure scăpat de sub grija mamei, clete și răzoare, iarbă în smocuri, floarea- soarelui zâmbind  pe sub  boruri, tulpini de mușețel, un măr pădureț cu  bumbișori ascunși printre frunze.

Soarele arde în raze piezișe, foșnesc amăgitor foile pe jumătate uscate ale porumburilor dinspre Obște. Nu se distinge decât  galben-auriul  lanurilor.
Și înfiorarea abia simțită a  firii.

  Vin dinspre Lot femei cu seceri pe umăr,basmale înflorate, trase pe frunte, brațe pârjolite de

soare.Prima sosită  prinde  lumânarea puțului, se aude atingerea apei ca gheața, femeile își potolesc rând pe rând setea, chicotesc, stropi mari le udă părul, fustele, picioarele.

Clipa prinde mers divin!

Sfârșit de vară, al câtor veri laolaltă!//

Câți ani să fie?
Nu știu.
Și dacă aș ști...

Mătușa mea se mișcă greu, îmi reproșez că am scos-o din casă  la ora amiezii,( lasă, fata mea, că voiam să văd și eu porumbul..) poate era mai bine să fi venit de dimineață, nu! vine imediat gândul- ai vrut să   vezi ce-a mai rămas din visul de copil.

Puțu-cu-salcia!

Plecări și sosiri.

Nu știi nici scopul, nu știi nici drumul, nu știi nimic.

Pleci.

 Și când peste ani revii, găsești alte lucruri, alt suflet  le simte. 
Rătăcire de-o clipă în auriul amiezii...

„cer veșmintele vorbirii..„

motto:  Unde vei găsi cuvântul/   ce exprimă adevărul?
Mihai Eminescu
Fraze hoinare, multe rătăcite printre paranteze, discuții interminabile, pe teme reale sau inventate, serpentine de spumă, voluptatea rafalelor de vorbe,  gheme încâlcite, cine să mai prindă firele, cine să le mai depene?

Se spun atât de multe, se pricepe  tot mai puțin.//

Texte foarte scurte

Robert Tompkins „În căutarea adevărului”

În sfârșit, în acest  sătuc, uitat de lume, căutarea lui a luat sfârșit, Într-o căsuță, aproape prăbușită, în fața focului , stătea„Adevărul”.

 El nu a văzut o femeie mai bătrână și mai urâtă în viața sa.

-Sunteți Adevărul?

Bătrâna a dat din cap , în semn că  Da.

-Spuneți-mi ce trebuie  să transmit  lumii? Ce veste să le dau oamenilor?

Bătrânica a scuipat în foc  și a răspuns:

-Spune-le  că sunt tânără și frumoasă!//

Victor Hugo  a trimis manuscrisul romanului ”Mizerabilii„ editorului său cu o scrisoare  care cuprindea doar ”?„

Răspunsul a fost:”!”

( cea mai scurtă conversație înregistrată,vreodată, prin intermediul  scrisorilor)

pe scara sufletului

 Și-au ridicat o căsuță. Pe  frunte rotundă de tăpșan. Două camere, o bucătărioară cu antreu, alături, cămara. Îi spuneau timnic.

De la un capăt la altul, cât toată casa, un  pridvor lat, cu ghirlande  tăiate în lemn lustruit.

Au înconjurat-o cu iarbă și pruni.

Laolaltă  s-au adunat ulmi, vișini, salcâmi, un stejar, cine știe cum o fi venit tocmai acolo,  tufe de rozmarin și levănțică.

 S-a întâmplat să nu aibă copii, se aveau unul pe celălalt.

Când sora cea mică abia învăța să meargă în picioare, și-au pierdut părinții. Au înfiat-o. Și au crescut-o cum s-au priceput, niciunul nu trecuse de douăzeci de ani. S-au gândit s-o mărite repede, să plece la casa ei.
La nouăsprezece ani, mezina  avea, deja,  al treilea copil.//

I-am cunoscut pe cei doi bătrânei,  care  s-au ocrotit unul pe altul, toată viața Oameni cu frica lui Dumnezeu.   Până și tacâmurile se schimbau la intrarea în post. Au depășit  câte nouăzeci de ani//

Căsuța lor nu mai este de mulți ani, nu știu de ce. Trei trepte, sparte pe alocuri de ploile multe și aspre, de zăpezile spulberate printre ulmi  bogați și vișini fragili, amintesc de cerdacul însorit vara , în care se răsfățau mușcate roșii în buchet. Pe alocuri, tufe mari de liliac, de iasomie și de mâna Maicii- Domnului întineresc în fiecare primăvară. De parcă cineva  le-ar arăta drumul. Cine le-o fi rostuind pe toate?

 În amintirea  celor doi bătrânei, cărora le purtăm numele,  am ridicat o căsuță.

Alte vremuri. Pe un perete de lemn, îngălbenită de neuitare, poza lor de nuntă. Alături, pe o măsuță, biblia, din care zilnic, taica mare citea , subliniind  apăsat cu un plaivas chimic, ceea ce găsea el că trebuie revăzut,  mai știi  gustul creionului , care lăsa urme violet pe buze?

Alte flori, pomi și copaci, iarbă și fân, verde și fluturi, cărări și taine,   ieri și astăzi,  laolaltă.

Vremea își toarce , cuminte,  mersul ei șerpuit...// 

jo! sau magia este în noi!

 motto: Ceea ce dobândim în  plan interior va transforma  realitatea  noastră exterioară.
Plutarh
Este septembrie, se colorează frunzele- flori, ploaia  se schimbă  din bună în rea, lumea, cu ale ei- mărire și fast, sărăcie și  lipsă de bani, copii   mai veseli, mulți copii triști,  spectacol cu măști,  flori și belșug, cine mai crede, cine ce speră..

Nu am citit „Harry Potter,  citeam atunci „Jurnalul Annei  Frank„  , și, pe sub bancă, savuram  romanele lui Drumeș..

Aseară, am descoperit-o pe J-K-Rowling...și magistralul ei discurs.

Îmi place  începutul de toamnă,  așa, în vorbele scriitoarei,  cu loc 12, între  cele mai bogate femei ale lumii!

*Oamenii pot înțelege  fără a experimenta..

*Să fim empatici cu oamenii pe care  nu i-am cunoscut, pe care nu-i vom cunoaște, poate, niciodată..

*Cum ar fi să te fi născut altundeva? în altă  țară, între alți oameni?

*Lipsa   voinței  de imaginație naște   monștri

*Cât de dispuși suntem să  influențăm viața altora?

*Contează mult  ce  votăm/ cu cine/ pentru ce..

*Nu avem nevoie  de magie, ca să schimbăm lumea, magia este în noi!

*Seneca: Viațá  seamănă cu o poveste, ceea  ce  importă nu e lungimea, ci valoarea ei.

http://www.timpul.md/articol/discursul-motivaional-a-lui-j-k--rowling-pentru-absolvenii-facultaii-harvard-58992.html?action=print

curg cuvinte criminale

 motto:  „Baba  bate bietul  băiat  bolnav.”
 ( din  înlocuitorul abecedarului) //

Sunt  zile   în  care ceea   ce   auzi,  pe   lângă  faptul  că face  parte  din  realitatea TA, capătă valori  simbolice, alcătuind,  fie   că  vrei,  fie  că  nu vrei,  un  mod  de   viață.

Sunt  una  dintre  miile   de  profesoare   din  țara  asta,  pe  care legiuitorul  și  armata de  funcționari  de  prin  minister și inspectorate  școlare  au  decis  să  le trimită  la cratiță. Fără  drept  de apel, asta la o  vârstă  intelectuală/ sufletească/ morală  etc, când  respectiva categorie socio-profesională a acumulat  o  mare experiență  psihopedagogică, didactică,  profesională.( ordinea  este întâmplătoare)

Un profesor care și-a  ales meseria din pasiune adună, de-a lungul carierei sale, o experiență imposibil  de  cuprins  în cărți.
 Ce se întâmplă cu această  bogăție  după ce el încetează să mai fie ”activ„?

Multe  se pot  întâmpla: unii dintre profesori  se retrag la  țară, pentru  că pensiile  sunt  cum sunt , ( cuvântul ”pensie ”- știai  că  are etimologie slavă? - îmi provoacă frisoane, nu   de  alta,  dar prea îi  privește  lumea  pe respectivii  cetățeni  cu  un amestec  de milă, jenă, dispreț, chiar ură, mă rog, lucrurile  sunt  destul  de  complicate..)  alții își  cresc  nepoțeii (  doar dacă  ai lor  fii  nu  își  permit „bone  filipineze, unii, prea bolnavi, își  târăsc  diminețile  până  seara pe la cabinete medicale, pentru ” compensate”..

Alții  vor  să  fie  utili. Așa   cum știu,  așa  cum  au  învățat  să  fie.

Ai  mai  auzit  vorbindu-se  despre  acea  mare  sărbătoare, de  la  începutul  fiecărui  an școlar, care ținea  două zile, pentru   că  atunci   se  discuta  cu manualele  pe  masă   ce și  cum  să  se facă la școală, până  în cel  mai  îndepărtat  sătuc  din țară?. 
”Consfătuirea  Cadrelor Didactice”  este  ceva  de tristă  amintire, așa  cum  va deveni, probabil,  în scurtă vreme, ȘCOALA.

Am încercat, cu  câțiva  ani  în urmă,   să  concep  un fel  de gramatică, ceva mai  deosebită, cu  ilustrații și  povestioare  pe teme  de lucru,  că de  culegeri, cărțulii și cărticele  înțesate  de exerciții  luate  din manualele pentru clasa a V-a și  turnate  în „caietele  experimentale ”pentru  clasa a III-a,  sau  cum se vor  mai  fi  numind ele,  sunt pline tarabele. Și ghiozdanele  copiilor, pentru  că le cumpără părinții, cu  gândul  la promisiunea „doamnei„ ,că  mai  pune  un zece în catalog.
 Am scris pe ici, pe colo, i-am trimis  o scrisoare  chiar și „Dilemei”, pe care  atunci o  citeam  cu sete.

 A fost până peste poate să realizez ceva...

Am abandonat  proiectul.//

De  azi  dimineață,  văd și aud,  pe  toate posturile TV, cam ce  se învață de pe  un ”auxiliar„ , adică  un înlocuitor de manual  pentru clasa I. ( nu erau suficienți  înlocuitorii alimentari/textili..)//

”Baba  bate  bietul  băiat  bolnav”.
 Am pus punct.
 Mă  doare  sufletul.

Poate  că  puținătatea  informației   nu este chiar  o  tragedie, deși  dacă  ne gândim la ce  spunea Maiorescu  despre  școlile  proaste, parcă am  judeca mai  adânc, nu-i  așa? Dramatic este  rezultatul  punerii  în  practică a  inabilităților  pedagogice. 
Peste inocența  copilului se  toarnă asprimi  ciudate, nerozii care îți  dau  frisoane  ție, adultul, care  poți  discerne.
Ce  este   de  făcut  cu ”bietul băiat  bolnav, bătut  de zănatica  babă, sănătos  până a fi  mers  la școală?

Lucrurile  se „lămuresc” odată  cu  vremea, ele se  etajează atunci  când „ bietul  băiat„ va putea  el  însuși să  le dea lecții  altora.

Destul  că tot  la Tv, li  se arată  micuților alte  înfrigurate lecții, sufocate  de  ură, li  se alimentează impulsuri  vindicative, ( dacă  fizicul  nu este de karatist) cultivându-li-se umilința, spaima și  grotescul sinistru. ( bine  că  a început  școala și bobocii nu află, clipă  de  clipă, că o mult  prea vocală/ și agitată  tânără  mamă, devenită vedetă, își alăptează  bebeul  printre  gratii.)

Valori esențiale?

Aș!

Cine  are vreme pentru  așa ceva?

La ce ar  mai folosi   învățarea  lor?

Îmi  vine  în minte  un sfat  de la  iubita  mea mamă „ fă  cum  crezi  tu  de   cuviință, ești mare,  ai  citit  atâtea  cărți...”

15 septembrie

motto:
~Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeşti cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.~~
Ion Minulescu ”Corigent la limba română„ (1929)//

Dor  de  toamna din vis , cu  fără de număr adolescențí  laolaltă!
 

Foșnitori  arbori, încă semeți,  fremătându-și  bănuții  de frunze în soarele  cald al amiezii de toamnă cuminte,  gara, în haina ei peticită, cu dale  ciobite, braț suspendat  între un ieri  rătăcit   printre zile și seri cu emoții albastre, trecători încolo  și-ncoace...
Oricât  de neînsemnat pentru  unii, Titu, provincial orășel prăfuit, cu străzile  înguste, spălate în pripă de  ploi  și  de vreme, pentru  mine,  păstrează  în buzunaru-i ascuns ceva din emoția bălaielor trecute   toamne, cu miros de gutui și de struguri zemoși, când luni, de  cu  zori,  traversam  pasarela,  în drum spre cămin, cărând geamantanul înțesat,  în vacanță, cu speranțe, caiete și  visuri.

Prelungesc  cât  se poate drumul  pe aleea, bătută de pași  mereu  înainte,  un câine somnoros  stă  de pază în ușa  înnoitei  clădiri,  mă privește  pe sub leneșa-i  pleoapă,așteaptă și el, mititelul,pesemne,  să  vină iar  larma  la   școală.

Ferestre schimbate, amintiri în poeme cu teze și lecții în chei  fără lacăt, puse în  cui  după un an  cu  de   toate.//

Mi-am oferit un epilog  de   vacanță!

Ceva nenumit  m-a   îndemnat  să-mi revăd școlile dragi ,și drumul, și casa,și satul,  să caut cu sufletul acel ceva,   mereu  proaspăt, tăinuit  printre  cute de suflet !

 Două zile, ( mai) pline,mai frumoase decât săptămâni și luni, laolaltă!
  Rude  și   locuri, întrebări  și  răspunsuri, mereu alte gânduri , nostalgii și  proiecte...//

De dimineață, trecând  către gară,  pe  aceeași  bătrână alee,  umbrită de nuci,  am iscodit cu emoții,  în taină,  zvonul de glasuri, mersul  în  grup  sau  de  mâna   cuiva,  bucuria ușor  speriată a  primei zile de  școală./

Ce gust fără  seamăn   are cafeaua, savurată încet,  fără griji..

Cu  gene  vopsite  și  fuste mulate, trec stoluri de  fete,întâi pe la bar, delicate  parfumuri, flori  de import, prea puține  emoții...

La  celălalt  capăt  de fir( nevăzut), Cocuța,  colega  mea de  liceu,   mă întreabă  ce a mai rămas  din  Titu  de ieri, răspund  surâzând - doar dorul  păstrat  în  roua  de  lacrimi și  drag  pentru mereu nestatornica, fugară clipită, ce pleacă  și  vine, 

nălucă ispită...

echinox de toamnă...

  Au țâșnit în vârfurile degetelor,  pe rând..unii  s-au trezit  în mugurași, alții au  fost strămutați.

Și-au scos căpșoarele de frunze, au crescut  sub mângâierea  soarelui. Au râs  în dimineți  însorite,și-n zile calde  cu limpezi atingeri de soare.

 Au dormit  sub pulbere  de stele.

Dintr-odată, ca și  cum  o  mână  colosală i-ar  fi  pălmuit, au  început  să  pălească. Unul  câte  unul.
 În zvâcniri  de  sânge  albastru, cu esența  lui  tare, nucul își ține  cu  dinții  ultimele  frunze. Nu poate  rămâne  gol-goluț, ar fi prea  de tot...

Doi pași mai încolo,  un pui  de tei își plânge vara, în batistuțe  tivite  cu galben.

Nici  castanul nu se poate lăuda că mai  are  vigoare. Frigul  nopții trecute i-a  dezgolit brațele. Cămașa? ferfeniță.

Își trage pălăria  pe  fruntea lui lată de  culoarea  cărămizii. Este, totuși, un domn.

Câteva ramuri  de dud  s-au strâns laolaltă,  într-o largă fustă  creață,verzuie, cu picățele  gălbui.

Din partea cealaltă  a  curții, stejarul  clipește  mândru.Nu  se teme, nimeni  nu-l întrece. Este  cel  mai trupeș.

Unul în spatele  celuilalt,  chipeși în plină  forță, ulmii sfidează capriciile  toamnei.

Hohotesc în bărbi  stufoase de  verde  trufaș.

În   pătratul lor  fragil, mărărițele se apleacă  gânditoare  către  admiratorul  lor  firav, smochinul. Le-a surprins frigul în fustițe transparente, cu  bretele  subțirele. Se lasă îndoite  de mijloc, cum să învingă ele  vântul?

Rele de gură,buruienile își dau coate  că  mlădioasele scânteioare  și-au rătăcit umbrelele..

În mers  de regină, nepăsătoare și  mândră, toamna  își duce trena ei  de  gânduri, frunze și petale...//

Ascultă,   Doamnă!

Ascultă  glasul echinoxului  de   toamnă

Ce aiurează-n  vârful  unui plop

Strident,

 sar înțelept  ca un Esop..

În locul  veveriței  de-astă vară,

Pe care  pădurarul  vrea s-o-mpuște

( fiindcă-ncercase să te muște)

Pe aceeași  cracă  stă acum o cioară!...

E simbolul ideilor  defuncte

Idilele de vară( de la munte  sau lamare)

Un scriitor,

 o  cititoare,

O strângere de mănă,

 Un ”ah”!

 O sărutare

Și-n urmă punte, puncte, puncte..

E tot  ce-a mai rămas din noi

Din păpădia

Iubirii noastre  scurte  de-astă vară,

Un plop pe malul Oltului

O cioară

Și-un glas ce peștișează  veșnicia!//

Ascultă-l  înc-o  dată,Doamnă,

 e glasul  echinoxului  de  toamnă...Ion Minulescu

tot ce am scris despre femei

   sunt fleacuri, dacă aș  fi spus   eu  tot ce știu  despre femei...”

Lev Tolstoi,
Contele  Lev Nicolaevici Tolstoi, 9  septembrie 1828,Iasnaia Poliana/ 20 noiembrie 1910, Astapova, Rusia
O dată, poate chiar de două ori  pe an sau  cine știe, chiar și  mai  rar, îți  amintești de  una  dintre  cele mai  frumoase povești  de  dragoste, care  au  fost scrise  vreodată...am  citit-o  pe la  16/17  ani.

Da, pe  atunci citeam cărți   împrumutate  din biblioteca sătească al cărei  prag îl treceam, mai  ales  în vacanțe, cel  puțin  o dată  pe săptămână, când  Ana îmi  punea  în brațe cele  mai  frumoase  cărți, despre care auzise și  ea de  la alții. Sau   pe care le frunzărise  în treacăt.

 Durdulie și  simpatică, își  împletea în câte trei șuvițe două  cozi care-i  atingeau mijlocul, Ana era  cu patru  ani  mai  mare  decât  mine. Își  tot  încerca norocul  la Agronomie și pentru  că  tatăl ei, cel  mai bogat oier din  zonă, nu  era deloc mulțumit  de prestația  celei  mari dintre cele trei fete, câte  avea, îi  găsise de  lucru jumătate   de normă la  bibliotecă.

Ana își petrecea diminețile  în  cele  două  încăperi ale  unei  case frumoase, uite  că nu  știu  cui  îi  aparținuse, îngrijind  cărțile  ca  pe   niște copii  de  suflet. Pereții  erau  înțesați până  sus , în tavan.
 Cuminți,  organizate după  reguli  doar  de ea știute,  cărțile  se aliniau  frumos, luminate prietenos de raze lungi, strecurate prin perdelele subțiri,  croșetate în  coaste și brăduți .

Mirosea mereu  a proaspăt, a var și a flori  de grădină . 
Anna  Karenina!

 Cea mai  frumoasă  carte  a acelor ani, foile galbene abia se dezlipeau   una  de  alta,  curgeau   neobosite lacrimile, mi  se încețoșau, târziu, în noapte, ochii.

Au  urmat ”Război  și  pace„,”Cadavrul  viu”,” Învierea”, povestirile..

Câțiva  ani   buni, nicio  altă  carte  nu  a înlocuit  în  sufletul  meu frumusețea tragică  a  Annei Karenina.

 Astăzi  lumea  se gândește   la  marele  Lev Tolstoi.

Anna  Karenina  și  Lev Tolstoi!
 Numele  eroinei   depășește, cumva,  așa  simt eu,  gloria Creatorului,  care a refuzat premiul Nobel pentru  Literatură, motivul  lui  fiind  că „banul   este ochiul   dracului„.

Maria!

Refugiații

Motto-”Cât de   puțin

Știi  despre mine!„

Să  dai  lumii  o  carte frumoasă  și   bună  este  un  privilegiu,  de care se  bucură  scriitorii  cu  har.

Să abordezi un subiect cunoscut de prea puțini  cititori,  fie ei  de modă  veche, fie tineri care au  tainele  computerului  în  sânge, este o  teribilă  încercare. Dacă  ai  talent  de fin și atent  observator-analist  al psihologiei  semenilor, în concordanță  cu  circumstanțele, dar și  credința  că  scrisul  tău  le va arată celorlalți”ceea   ce  gândești  tu  despre  gândurile  tale”și  voiești  cu  disperare să-ți  cunoști, mai  întâi, tu  propria-ți  poveste,  merită să  fii stăpân pe  sufletul  tău!

Merită   să-ți  lași  gândurile   să   curgă…nu  contează  ordinea întâmplărilor.//

Tocmai  am  terminat  de  citit   o  carte , pe  care ,cineva, poate chiar autorul ei, Edgar Șelaru, ( Mihai Vasilescu) vreme  de  peste  douăzeci  de ani  jurnalist la  radio BBC și  Europa Liberă, zice  că  n-ar trebui s-o  numești   roman.

 Da,  este  o carte  neobișnuită, o  construcție  epică amplă, desfășurată  pe mai  multe  planuri, când  paralele, când  intersectate, când  laolaltă, este,  așa  cum  o  văd eu, profesoara-cititoare, o confesiune ca o spirală  în ramă. ( încerc  o  explicitare a  ceea  ce mi-a  transmis  mie aceasta  interesantă lectură.(mărturisesc   că  am inventat terminologia  atribuită  conținutul  cărții)

Ceva din glasul ei  m-a  trimis la Herta Muller.

Pe  durata  lecturii, m-am simțit  un fel  de martor  invizibil, conectat  la poveștile  de  viață  ale  unui  grup   de  refugiați ,români, sârbi, maghiari:  Mihai, Dan, Sorin, Lev,  Vlajko, Jelko Peter, Mexicanu, Attila, Ana, Theo, adunați  de  soartă și  de  întâmplări, în  Austria, la Wallesee, în  pensiunea lui Mitzi, după  ce  autoritățile   lagărului  de  la  Traiskirchen i-au  mutat acolo  pe  câțiva iugoslavi ,  în  urma   unei   crunte  încăierări -Jelko a fost bătut rău la Traiskirchen de un albanez kosovar -Leul;  mai  apoi, la Wallsee, unde sârbul,Vlajko, îl bătea cu regularitate pe Jelko.

Unii dintre ei sunt  oameni  cu  principii serioase, cu  potențial  intelectual  deosebit,specialiști  remarcabili  în domeniile  lor  de activitate, animați  de splendide idealuri, alții  sunt   dornici  de împliniri  imediate-  bani, casă, mașină, excursii  în  locuri  exotice,confort  material...

Am citit  undeva  că emigrarea nu  este  pentru  oricine-  este o  adevărată artă  să  poți să vrei  și  să  ai  curajul  de a lua  viața  de  la capăt,altundeva, într-un  loc  necunoscut,  într-un anume   moment  al  vieții,   mai  ales dacă  ești ”cineva”...

Înving puțini , spun  psihologii,mai  întâi  cei  care   au   avut  succes  în țara   lor,  pentru   că  au  învățat  să  lupte,pentru  un  țel, apoi  aventurierii, pentru  că ,oriunde se duc, nu  se  au  decât  pe  ei, și  introvertiții,  oameni  cu o  mare forță  lăuntrică,  însoțiți  în  drumul  lor doar  de credința  în Dumnezeu,fără  ajutorul căruia  nu pot face nimic  bun...

Greu  de imaginat  că  într-o  poveste,  al  cărei  prezent- un an de evadare  în Austria, din România comunistă a  anului 1985-se  pot țese  atâtea teme.

Pensiunea  austriacă a lui Mitzi din Wallesee pare  un altfel  de Han al Ancuței noastre,unde,cândva,în vremuri uitate, drumeții cu  nume  de basm  poposeau doar   noaptea, mânați  de  treburile  lor,  care încotro,   spunându-și  poveștile   în jurul  focului,  în  vreme  ce sorbeau  vin  dulce din  căni  de lut   și  văpaia  din ochii Ancuței .

Alt  timp… călători   cu  multe și  diferite   visuri, cu  puține  bagaje,  înghesuite  în  câte o  geantă,  fiecare   cu  povestea lui,  devenită  mai  apoi  a  tuturor, pentru  că  după  ce  o ascultau, ea se  răstălmăcea, se interpreta, după    instrucția  și  educația  fiecăruia   dintre componenții   grupului...mai  puțín Dan,care  se  tot  ascunde în spatele  unor mereu  complicate  terorii despre  neam .limbă,civilizație.. .

Cultură,  politică, amor, femei, familie, securitate,fizică,  societate,relații, știință, dureroase   experiențe  personale  sau  familiale, istorie, situația din spitale și  din alte  instituții, conflicte   ”colegiale, neșansă și soartă   sunt  câteva dintre  temele discuțiilor membrilor grupului.

Deseori, firul  epic  este întrerupt  de multe  și  ample interpretări  filozofice, științifice, tehnice  și  analitice,  dominate de un  lirism profund  și  tandru,învăluit în candoare  sentimentală și   introspecție  psihologică,  pentru  că  personajul  principal, Mihai, este  el  însuși  un   tip  complex,  umanist  erudit, de  formație  științifică,  cu înaintări  prudente și  retrageri  neașteptate, altfel  un  tânăr părinte iubitor, soț  îndrăgostit,care se  postează, la  început, cumva, cu  modestie, în spatele  unei  femei  frumoase și  inteligente,  de la care, o  vreme  aștepta  întâiul  semnal, atât  în desfășurarea carierei, cât și  a vieții  de  cuplu.

”Refugiații-”  o carte   despre libertatea  spiritului  și  a conștiinței,o carte despre oameni, care nu  pot  fugi  de propriile umbre .

Milioane  de  oameni  au  trăit  sub dictatura comunistă, cei  mai   mulți nu  numai că au acceptat-o gemând, chiar i  s-au  supus..puțini   au  refuzat-o.

 Diferit.

Ei  au  fugit. Nu  s-au  refugiat.Ei  sunt  refugiații.
”Oamenii nu  fug doar fiindcă  o  duc  rău și  sunt  nefericiți . Fug fiindcă se văd condamnați  la nefericire pe veci, doctrinar, prin  decizie politică...”

Mihai  există, are   un trecut  în București-  și-a petrecut  copilăria  într-o  casă  frumoasă,înconjurat  de ființe  iubitoare, culte și  rafinate.

 Strada Speranței, numărul 13.

Visele  lui   de copil,     botezat  cu  numele  regelui,   au  ceva   din poveștile cu Peter  Pan. Jinduia  de pe atunci la   farmecul    grădinii Kensington, când  primea lecții   de  engleză  de la tanti  Gigi,  despre care însuși  scriitorul Saul Below  va  aminti în cartea lui”Iarna  Decanului„, dar  asta este  altă  poveste, pe   care o vei  afla  (  ca și   multe  altele)  dacă   vei   citi  cartea.

Ajuns prin  repartiție   ministerială la IRNE  Pitești,  tânărul  potențial  savant(  între  timp  va  primi  două  burse  de studiu, la Trieste  și  în Canada) trăiește ,  ca  mulți  specialiști   ai  acelor  ani  drama  înstrăinării de   soție  și  de copil . Viața lui  pornește  pe un  făgaș greu   de  stăpânit- navetă  zilnică din  garsoniera  lui Pitești , seri  plicticoase,  frig  în casă, alimente  la rație,   petreceri  ca-ntre colegi, o relație  amoroasă  încâlcită, promovarea  neașteptată  ca  director  tehnic  al institutului,  conflicte ideologice cu  persoane importante   din  conducerea  politică a județului și  câte alte probleme   pe care le poți  înțelege doar  citind   îndelunga  confesiune  a  personajului.

Există, dar nu  se  găsește,  este ca și  cum viața lui  ajunge  într-un  punct  mort, nu  știe ce vrea, dar nici  ceea ce  n-ar vrea, se simte , parcă, expulzat  din  propriul  suflet, îl  doare   viața,  face  ceea ce nu  vrea   să  facă .

Brusc,iese  din propriile margini, se revoltă.

 Și  fuge.

Mâini  invizibile  îi  țes,parcă,  destinul.

Un an  în  Austria lui 1985. 

”Adesea, oamenii au  nevoie  de multă   gândire pentru  a ajunge  la concluzii  corecte, iar -a  gândi  logic- nu e  întotdeauna   ușor..chiar  în  cazuri  foarte  simple e  posibil  să   nu  ajungem  la  concluzia    corectă,chiar  dacă avem toate premisele  pentru  asta”.

Zbucium,  incertitudini, speranțe, așteptare, credință, neizbutite  încercări   de a reface drumul  către  sufletul pierdut  al  soției, telefoane  interceptate, deseori  chiar  și  liniștea  doare, filozofie și logică, timpul  căpătă  apăsare de  plumb,o  geană  de lumină  se  zărește  undeva,zgomotul  vieții  aduce îngrijorări, mereu  mai  mari ,mai  adânci,  canadienii  il  refuză,  americanii,  de  asemenea...sună  sinistru  ”transport  final”, în care el  nu  este  inclus.

”Știu  că acum  trebuia  să  fiu  pedepsit. La  vremea  aceea totul  căpătase,pentru  mine,un aer de perfectă  normalitate. Dan a zis  odată  că e  uimitor cât de  repede  capătă  răul un aer  de  normalitate  pentru  atât  de  mulți  dintre noi, românii.”

Salvarea este întoarcerea  la ”cartea  omului ” său - ”creierele  sunt ,în esență,  mașini  de anticipare„. ..”cartea te-a ajutat  să  te  vindeci?..cine  știe?  hai  să zicem că  m-a ferit să  nu  mă  pierd  cu  totul„.//

”Ai  înțeles atunci  , aici,

Axiomatic Malevici,

Că  doar neantul e sublim.”

Trei  zile mai  târziu,singur, în liniștea asurzitoare a  camerei  lui   de refugiat, Mihai  primește adevăratul  drum  către libertate.”..numele  v-a  fost  adăugat la lista restrânsă a celor  luați  în considerare și  aș  dori  să știți că,la o  dată  viitoare, candidații  de pe lista restrânsă ar  putea  di  invitați  la un interviu„.//

Peter  Pan,Peter  Pan!

Mihai  era  chiar în  lumea  adevărată  a  visului  său  de  copil,  Londra,  grădina  Kensington!

”Orbită  ți-e palma 

De-atâta lumină.”

..în albastru

Culoare a   cerului  și a  nemărginirii,  rece,  dar   profundă și  imaterială, albastrul  este  simbolul  reveriei; calmează,  fără  a  tonifica, prin solemnitate, eliberează tensiuni.

Are  ceva care vine  de  dincolo   de lume; din cer și  din ape.

Câtă  filozofie stă ascunsă  în albastrul  de Săpânța, o  fi  știut, poate, în  urmă  cu  aproape  un secol, doar săteanul Stan Ioan Petruș, devenit  sculptor, poet  și pictor.
 O fi  vrut el  să  dea,  cumva, o altă  reprezentare  vieții ca  ne-viață? o  fi  văzut și el, precum odinioară  dacii, doar latura netragică  a  morții?

Într-un fel, noi, toți, suntem  filozofi, pentru că avem  o anumită  atitudine  față   de   viață  și  față  de  pierderea ei-momentul cel  mai  tragic- din care  omul  ar trebui  să  învețe  cât de  prețioasă  este   viața.//

Undeva, sus de tot, în nordul  țării, acolo  unde  localnicilor  le place să  spună  că  se  agață  harta în cui, cimitirul de la Săpânța, unic  în  felul  său de a  se  arăta ochiului  și  sufletului  celui   venit  să   vadă  altceva decât era obișnuit  să  vadă, pare o  eternă  grădină  înflorită, presărată  cu  sute de cruci, vopsite în albastru,  stropit  cu  galben,roșu, alb și verde.

Într-o comunitate  sătească, oamenii  se  știu  cu  toate  ale lor,  bune  și  rele. Se  cunosc  gospodarii, femeile harnice, dar și  cele îndărătnice, lumea îi știe  pe   bărbații  trândavi, pe  iubăreți,  află  în  care familii   nora și  soacra se gâlcevesc toată  viața,  cum  ginerele  nu  prea o  are la suflet  pe  mama  soției  lui....
 Și  dacă, toate  acestea   se  știu, atunci când  firul  aței  se  rupe, într-un  concentrat  ironic  epitaf, fiecăruia  i  se scrijelește  pe crucea  colorată, un  fel  de  autobiografie, în versuri  a căror  tonalitate diferă  de la o  situație  la alta. Sub  un  mic  basorelief  care  înfățișează  esența vieții   celui   plecat  la  ceruri.
Scurt  curs  de  filozofie  asupra  morții- nu spaimă, nu durere, ci un echilibru greu de înțeles .
 Un sens  al   trecerii prin viață: ironic, modest, spectaculos sau cuminte , fie el sau ea -Pop ori Stan- cioban , șofer, pădurar, cioplitor, dascăl, croitoreasă ori gospodină.

Curioși, străinii de loc se plimbă printre  cruci, citesc, se minunează,  rămân cu  întrebări pentru  care  nimeni  nu  are  răspunsuri.
 Dincolo   de drum, viața  își  are   cursul ei,  asemenea  izvorașului  care-și  duce   șopotul   paralel  cu  drumul- femei  de  toate   vârstele, cu obraji  bucălați, purtând  fuste înfoiate, lăsând  să  se vadă  genunchii,te  îmbie  să  cumperi  basmale și ii, clopuri  și  fluierașe, farfurii  colorate, chei și  iconițe, dulceață  și cașcaval,  perne  și  sticle în care doar meșterii  știu cum se   ascunde  câte o   mănăstire în  miniatură, împletituri  și  ilustrate...//

”Aici eu mă odihnesc
Şteţca Anuţa mă numesc
Pînam trăit în viaţă
Am făcut frumoasă straiţă
Cu baier frumos şi lat
La cîţi feciori îs în sat
Am făcut lucru pe plac
Toate astea le lăsai
La 76 de ani.."
Aici eu mă hodinesc
Pop Ileana ma numesc
Tanara m-am maritat
Si bun barbat miam luat
Dar nu am avut noroc
Sa traiesc cu el deloc
Doi copii avui pe lume
Unul l-am luat cu mine
Si lumea o lasai la 25 de ani."

"Aici eu ma hodinesc
Si Pop Toader ma numesc
Drag mi-a fost clanitaru
Si tuica din paharu
Catam trait pe pamant
Tot la asta mam gandit
Sa am ce bea si minca
Din clanitar acinta
Dar am avut si nacaz
Ca vaduv am ramas
Si va cint cu veselie
Nu va cint asa ca mie."

"Pe lume cit trait eu
Ma rugam lui Dumnezeu
Sa traiasca calu meu
Si sa ne fere de rau.
Aici hodineste raposatu
Stan Grigore lu
Ionu Diacului.
A trait 64 de ani."
~~Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Îi arăi cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Cei care citiţi aici
Ca mine să nu pătiţi
Soacră bună vă găsiţi
Cu ea bine să trăiţi`~//