trece lebăda ....

Uriașă virgulă naturală, Leman,cel mai mare lac  al Europei occidentale, traversat de la est la  vest de Ron,  a deschis seria  admirabilelor locuri văzute  în Elveția, la sfârșitul verii trecute.

De sub pălăria lui cu boruri largi, cerul trimite raze sfioase peste albastrul
unduitor al lacului..

Într-o  perfectă  armonie albastră, sunete și culori spălate răcoros își țes liniștea în  sticla amiezii.
Tace lacul, tăcuți sunt privitorii, din înalturi 
stăpânește solemn timpul. Din când în când, stoluri  repezi de păsări mari își tremură glasul  într-o complicată,  nescrisă partitură.

Printre ele, discrete pete albe repetă  baletul existențial pe limpezimea mișcătoare a lacului.

 Mute bibelouri, în perpetuu joc incert.

Lebedele!

Cel mai natural spectacol!
 L-am  luat așa, doar pentru mine.Tot ce  mă înconjoară- imensitatea albastră, când cerul coboară parcă sărutând luciul apei, ele, candide  vietăți dăltuite parcă  din puf  plutitor,  parcul,  aleile lui devin parte a unei stări  de nimic tulburată

Privindu-le mișcările   elegante, m-am gândit  la  o legendă , legenda lebedei.
O știi?

Dacă ai dispoziție și un pic de timp,  iat-o!

Așa  cum  am aflat-o și eu.

Zice-se  că într-un sătuc uitat de lume trăiau o femeie  foarte săracă și fetița ei, Lebăda. O copilă bună, de s-o pui la rană, cuminte, supusă și foarte frumoasă.Toată lumea o îndrăgea, iar cele două suflete, mama și fiica , trăiau una pentru cealaltă.

 Într-o toamnă rece, femeia cade la pat, lemne pentru foc nu aveau,  prin acoperișul casei vântul își făcea de cap, copila sufla în  pumnii ei fragili, îi punea apoi pe fruntea mamei, încercând s-o înzdrăvenească. 
Într-o dimineață,  după ce abia pusese geană pe geană, fata  se trezi lângă trupul înghețat al bunei sale mame.

 Și când disperarea o cuprinsese,  se ivi, neașteptat, norocul.Un gospodar înstărit o luă pe lângă casa lui.

 Zadarnic au încercat  străinii să-i fie aproape, fără dragostea mamei, fata se simțea tot mai singură.
 Într-una din zile, când ai casei plecaseră cu treburi, ea se furișa prin spatele grădinii, ieși în drumul care tăia pădurea și porni la drum întins. 
 Către seară,  obosită și înfometată, se opri să -și potolească măcar setea, sorbind din apa unui izvoraș.
 Ațipi, cu spatele rezemat de trunchiul unui  copac .

Nori negri se abăteau asupra pădurii, copacii se zvârcoleau,  frângându-și ramurile, fâșii galbene și roșii spintecau cerul.

  Speriată, cu hainele ude,  Lebăda  se trezește în mijlocul furtunii.Chipul mamei îi răsare în minte. În genunchi, cu ochii către cer, fata rostește tare ”Tatăl nostru”.

Ca prin minune, bolta se limpezește, fug tunetele, glasuri mii de păsări cuprind pădurea, și, de după coroana unui  stejar, se ivește cel mai frumos chip din câte văzuse Lebăda vreodată.
 Ce haine țesute cu aur, ce păr mătăsos, ce pantofiori  tiviți cu  străluciri scânteietoare!!

Pădurea toată părea vrăjită!

-Fată bună, eu sunt Zâna- Zorilor! Ți-am auzit rugăciunea, ți-am înțeles disperarea. Am venit să te ocrotesc.

 Pe dată se ivește o caleașcă  la care erau înhămați doi cai albi, zâna o așază pe copilă lângă ea, și pornesc pe deasupra pădurii în cel mai nebunesc și frumos zbor, la capătul căruia, din  porunca zânei, Lebăda primește haine și încălțări scumpe,  casă și  servitori. Și , mai presus de toate, ea  devine mai -mare peste tot păsăretul bogatei  curți.

O vreme, toate merg bine, fosta  țărăncuță se bucură de rang și de cinste. Într-o dimineață, nu  știu ce visase ea, dar nimic nu-i mai era pe plac- lovea, striga,  din orice, nimic nu mai era ca  la început. Bietele păsări se fereau din calea ei, dar tot nu scăpau nepedepsite.

 Se duse repede vestea, până la cele mai îndepărtate cotețe, așa că  într-o seară, când întunericul pusese stăpânire peste curte, tot păsăretul, cu mic, cu mare, se adună într-un șopron. Se sfătuiră lighioanele cât se sfătuiră, și  tot nu aflară un rost.
Ieși atunci în față, o cioară zgribulită. 
Sub aripă ascunsese  o foaie, pe care singurică își făcuse planul.
Păsările ascultau uimite. 
Dintr-odată  bătăi  neobosite de aripi acoperiră șopronul.

 A doua zi, cioara, cu penele curate, ciocul  umezit în rouă și cu ochii strălucind  de încântare,  se așază ploconindu-se în fața Lebedei, care își făcea plimbarea  printre  tufe de trandafiri.

-Fată frumoasă, cum alta nu mai este, eu și toate suratele din  ogradă te dorim de șefă! Zâna a obosit, nu mai aude, nici cu văzul n-o duce prea bine

Ești aleasa noastră!
Lebedei nu-i venea să creadă, dar tare mult îi plăcu  vorba  dulce a ciorii.

-Diseară, continuă  lighioana, când Zâna doarme, intri tiptil, iei cheia palatului de sub oglindă și te duci repede în turnul cel mai înalt. Este acolo o baie de marmură.
Te scalzi în laptele pregătit pentru stăpână și Zâna - Zorilor vei fi!

Nu era timp  de pierdut. Cât ai clipi din ochi, Lebăda  găsește cheia, turnul și locul de scăldătoare.

Abia un picior își afundase în laptele băii, că pene albe începură să-i crească, și când trupul tot primi  baia de lapte, în locul gurii îi crescu un cioc, gâtul i se toot lungi, iar în locul picioarelor apărură  labe ca de gâscă.

Nimic nu mai amintea de fata frumoasă.

Lebăda  plânse amarnic. Înțelese că Dumnezeu a pedepsit-o pentru  aroganță și trădare.
Prin geamul deschis, își luă zborul.

 Și  zbură, și zbură, zile și nopți, până  când, obosită,  zări luciul unui lac.

 Și de atunci, căindu-se, lebăda trece pe ape...
( sunt și legende care seamănă cu niște fabule!)