joi, 23 noiembrie 2023

când totul se deslușește în tot

  ( povești pentru prieteni)😘


Venise de undeva, dintr-un sat de pe lângă Dunăre.
La vremea aceea, nu prea știam eu cum este chestia cu profesorii, unii cu diplome de facultate,alții,absolvenți doar de liceu.
Tânăra brunețică domnișoară suplă își purta părul împletit într-o coadă mătăsoasă, rotunzită peste cap, de la o ureche către cealaltă.
Ne învăța matematică într-un fel anume.
Logic.
Destul de atractiv.

Am deprins de la dumneaei un fel limpede în abordarea problemelor, rezolvare care mi-a folosit nu doar la matematică.. Am învățat să gândesc mai întâi, abia după aceea să încep lucrul . Să înțeleg ce mi se dă și ce mi se cere.
Și a fost foarte bine.
Ipoteză și concluzie, nu-i așa?
În anii aceia,în afara activității de la clasă, profesorii erau obligați să organizeze multe activități culturale: pregăteau piese de teatru, brigăzi artistice, în ale căror structuri și conținuturi prezentau situații trăite și văzute de ei , acolo, în lumea satului.
Poezie și muzică.
Textele brigăzilor artistice purtau marca profesorului nostru de Limba română.
În satul meu din lunca Argeșului,am văzut pe scena Căminului cultural, pentru prima oară, ” Titanic vals”, de Tudor Mușatescu,
Piesă în care au jucat cam toți profesorii și învățătorii din cele trei școli ale comunei Ungureni.
Regizor, același regretat profesor.
Pentru mine, spectacolul văzut într-o seară de iarnă, în sala arhiplină, încălzită de o sobă pufăind molcom, a fost una dintre întâile bucurii totale din anii copilăriei.
Deși eram doar în clasa a VI_a, făceam parte și eu din ”lotul lor„. Mă remarcase profesorul meu de Limba Română, regretatul Gheorghe Fulga, absolvent de ”Litere ”și ”Filozofie” .

Fără să vreau, în deplasările noastre, cu căruța, prin satele din jur sau la „raion”, auzeam tot felul de picanterii despre idilele care îi prindeau în mreje pe tinerii profesori, unii dintre ei, căsătoriți, fiind.
Domnișoara Mitica era îndrăgostită.
A plătit cam scump iubirea ei pătimașă.
Ce-mi amintesc foarte bine este ziua aceea a însoritului sfârșit de mai; aveam matematică, eu eram la tablă. A bătut cineva în ușa clasei, aducea un pachet frumos, învelit în hârtie albă, foșnitoare,ca o promisiune.
Nerăbdătoare, domnișoara aflată la catedra cocoțată pe un piedestal de lemn,mai pe furiș, mai pe văzute, a probat pantofii.
Erau superbi, bleu, cu toc înalt.
Îi veneau perfect.
Alături, era o bucată de nylon, cât pentru o rochie albă, în stoluri de buchețele rupte ca din grădiniță..
Peste vreo câteva săptămâni, la serbarea sfarsitului de an, era înfloritoare ca un strat de zambile!
Scurtat, părul îi curgea către umeri, în bucle.
A fost ultima oară când i-am admirat mersul legănat.

duminică, 19 noiembrie 2023

Marița

 Nu știu când  ne-am adunat toți în jurul ei, poate că se va fi întâmplat  treptat. 

 Eram mulți copii în case apropiate- câte doi, chiar trei, în fiecare  familie.
Serile de vară  aveau un farmec anume,  pe care abia mai târziu mi l-am adus aminte, când drumurile  ne-au dus care încotro.
Satul își odihnea truda de peste zi; toți se întorceau  la casele lor.Cei mai mulți de la muncile câmpului.  Femeile   aprindeau focurile în bucătăriile  de vară, bărbații își mai făceau de  lucru, până când mămăliguța aurie ca o lună plină se răsturna în mijlocul mesei.
 Mirosea  a pui fript, a varză călită, a lapte fiert în tuciul  care păstra  proaspătă coaja  de mămăligă.
Aveam voie la  joacă, înainte de culcare.
Toată lumea o știa de  Marița lu' Costea. 

 Să fi simțit, cumva, că trebuie să-i auzim poveștile? 
 Sau era  modul ei de a-și  alunga rămășițe aspre de temeri și spaime din mintea traumatizată?
Povestea  era, de fiecare  dată. cam aceeași.Avioane, case  bombardate,foc și pietre, cărămizi și acoperișuri de  case, pomi smulși din rădăcini, rafale, lume fugind fără țintă, se mai iveau și râuri, și poduri,se trăgea în toate părțile, avioanele  trimiteau  foc și moarte.
Bătrâna,așa am cunoscut-o, nu știu când, locuia la câteva case de noi.
 Înaltă, uscățivă, două cuiburi goale în locul ochilor, mâini negre, arse de cine-știe -ce pârjol, își spunea plânsul, pentru noi,copii de  șapte/ opt ani.Unii se plictiseau, râdeau,o ”îngânau”, alții se mai jucau cu pietricele și frunze.
  Nu îndrăzneam  niciodată  să  o întrerup, poveștile ei curgeau neobosit, aș fi vrut să-i mângâi fața inexpresivă și degetele strâmbe.  
Nu ne vedea. 

 Cum să fi văzut copii, case și iarbă verde, dacă în  mintea ei rămăseseră doar  amintirile războiului  care îi strivise tinerețea?
Câteodată, sprijinită în toiegelul  ei alb,  se ivea  și  ziua, în fața porții. 
Vorbea  fără  să obosească.

De la  talițu, bunicul meu  care se întorsese cu decorații de pe front, și din întâmplările tatei, petrecute la  Cotul Donului,știam, deja, cam ce este războiul.
Marița  nu fusese pe front. 
Războiul  îi  lovise casa  și familia.

Cum scăpase, nimeni nu știa....

Zilele trecute, am citit  un articol despre o bătrână năpăstuită  de soartă. 
Dintr-o poză alb/ negru,  se ivea un chip pe care  tristețea și timpul necruțător  puseseră stăpânire. 
 Brusc, undeva, în mintea mea,  s-a ivit, dintre amintiri, imaginea uscățivă  a  vecinei  noastre.  Cu  poveștile ei rupte dintr-o realitate rasă de război..
Rămăseseră doar  niște  tăciuni mocnind în cenușă. 

duminică, 12 noiembrie 2023

toamna, ca joc al armoniei

Încetul cu încetul,tonuri și culori, frunze și ierburi dansează cel mai frumos vals: 
dansul toamnei!






 

luni, 6 noiembrie 2023

când uitarea șterge mai tot


Este vorba nu doar despre  fosta mea colegă de grupă din anii facultății.Este despre  viață pur și simplu.