ca un feciorelnic zbor printre frunzare

Superbă, delicată ființă a pădurii, căutând luminiș, hrană și apă!

Omul nu este niciodată perfect ca ființă, pentru că el este vânător; ea este prada.
Zveltă, cu trup ca de zeiță, mereu temătoare, deprinsă cu pericolul și spaima ,căprioara este perfectă!
I-am zărit, pentru o clipă, privirea blândă în ochii mari, lunecând peste verdele din jur, la ceas de tihnă.

I-am zărit, pentru o clipă, privirea blândă în ochii mari, lunecând peste verdele din jur, la ceas de tihnă.

( în pădurea Trivale)

Și,fără să vreau, m-am gândit la dramaticul poem al lui Nicolae Labiș:

„Ea s-arătă săltând și se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Și nările-i subțiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Știam că va muri și c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puștii tatii să dea greș...”