miercuri, 27 ianuarie 2021

Frunzele

Prin fereastra deschisă, privesc albul  iernii, rupt pe alocuri; aceiași arbori  străjuiesc careul dintre  blocuri, aleile  sunt  acoperite  de  pojghiță lucioasă, ici-colo zâmbește știrb câte o luminiță.


 Parcă se aude și un lătrat răgușit;vreun câine izgonit în cartier de cineva din  satul de dincolo de pădure.
  Involuntar, caut, ce caut? 
Poate ceva din poezia acestui anotimp diferit de celelalte.
 Da, el schimbă locuri, case, alei, bănci, acoperișuri, pentru  că de sus, o mână colosală dăruiește  bogăție de alb.
 Altfel, iarna ar trece neobservată.
  Îmi vine în minte  un crâmpei  dein altă iarnă. Eram în clasa a V-a.  Adormisem târziu, speriată  și tristă.
 La  botanică, domnișoara  Coca, o tânără înaltă, cu păr scurt, coafat permanent, ne cerea, pentru fiecare lecție, desene. Unele erau gata  făcute în manual. Altele  erau  sugerate.
Pentru ziua aceea, trebuia să desenez câteva frunze de viță. Zadarnic îmi bătusem mintea, câte încercări  nu am făcut pe maculatorul meu   cu  foi gălbui, foșnitoare..
  Când  mă  loveam de  necazuri, ceream ajutor de la tata; în seara aceea, venise târziu, așa că nici nu am  îndrăznit să aduc vorba.
S-a luminat de ziuă, mama  ieșise  în curte să   hrănească  găinile, aprinsese, deja  focul, simțeam aroma  ceaiului de tei!
  Mi-am pus  niște șoșoni în picioare și o broboadă pe umeri, am ocolit casa, era frig, sticlea gheața, am găsit ușor  uluca desprinsă din gardul care separa  gospodăria  noastră de a maichii Fănica.
  Ce noroc  că nu avea  câine!
  În mare grabă, am traversat  curtea.
În grădinița  de flori a bunicii mele, am zărit, aninate de  suportul din lemn, câteva frunze de  viță.  Îmi înghețaseră  de tot degetele,  cu chiu, cu vai, am desprins  buchețelul  de frunze, chiar cu  codițe. 

Caietul meu de  botanică- poate  că și al tău  arăta la fel-costa   nouăzeci de  bani- avea  file  ceva mai groase decât celelalte  caiete, semăna, cumva  cu  blocul de desen.
Se făcuse ziuă de-a binelea, se apropia ora  plecării la școală. 
Am aprins lampa, ca să am mai multă lumină.
 Una câte una, frunzele de  viță s-au aliniat pe  fereastră. Prin foaia caietului pe care  o țineam cu mâna stângă peste captive, le-am conturat pe toate. Repede, le-am colorat în hainele lor naturale, galben-maronii.

Nu știu dacă  domnișoara Coca m-a scos la lecție în ziua aceea...
 Ce-mi amintesc perfect este o stare absolut extraordinară, trăită  cu toată  ființa mea  de  învingătoare!💓

joi, 21 ianuarie 2021

„Cea mai frumoasă poveste



 este însăși  viața„,


 Hans  Christian Andersen.
Întâmplarea  face ca, în această dimineață, să citesc un articol în care se vorbește despre temperatura  pe care ar trebui să o păstrăm iarna  în locuințe. Sunt discuții, în care se face comparație între cum ”rezistăm „noi,  românii, și cum „suportă ” iarna alții.
    De vreo săptămână, seară de seară, mă uit la un serial danez ”Rita”, un serial despre   școală  și societate în țara  lui Andersen.
 Zi de zi, profesoara  vine  la școală îmbrăcată în  blugi, rareori poartă ginși  reiați, peste care pune un tricou și o  cămașă cadrilată.
   Copii  de toate  vârstele pedalează nestingheriți, pe  bicicletele  personale, pe care le garează  într-un loc anume.
   Nu sunt  deloc înfofoliți,  hainele  lor sunt ușoare.
I-am văzut la ei acasă. În Copenhaga  bântuită de  vânturi, cărora  noi, un grup de excursioniști,  le-am făcut  față  cu  greu. 
 Era   primăvară.
Sfârșitul lui  mai nu  este deloc  cald în țara nefericitului prinț  Hamlet, bat vânturi seci, soarele stă ascuns sub pături groase de noricu fețe  cernite, Marea Baltică își rostogolește în cascade talazuri întunecate, doar  măreția lui Andersen dăltuită  din iubirea lui Eduard  Eriksen”Mica sirenă„ cu  sufletul topit în spumă de  mare rezistă tuturor vitregiilor vremii.
Își tace  povestea ei de îndrăgostită  părăsită pentru o prințesă adevărată, fiindcă ea, frumoasa adâncurilor, n-a reușit să primească un fel de nemurire muritoare.
Asta, în vreme ce danezii sunt considerați cei mai fericiți  oameni din lume.
Astăzi, citind articolul despre temperatura  din locuințe, m-am gândit  că  este  vorba, înainte de toate,  despre educație.
În serile  copilăriei mele,  biata sobă duduia   din  toate încheieturile. 
  Mai apoi, în camera  din căminul studențesc, în serile geroase , ne răsfățam   deschizând ferestrele, așa de cald era...  
Au trecut anii,  copiii de odinioară sunt părinți și bunici: au rămas cu deprinderea  de  a se lăfăi în căldură.  Nici eu nu prea fac excepție.
  În țara lui Hamlet,  lumea este altfel.
Cum o fi mai bine?

Și o poveste  de iarnă
Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.

 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.
   Excursia în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor, a fost un dar sosit pe neașteptate! 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l .
Poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi,mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figură tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„

p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea  poveștilor?😎

vineri, 15 ianuarie 2021

15 ianuarie!




„Cu greu pricepe o minte de rând  că nu este  în lumea  aceasta nicio stare de lucruri și niciun  adevăr social veșnic. Precum  viața  consistă din mișcare, așa și adevărul social, oglinda realității, este de-a pururi în mișcare.
Ceea ce  azi e adevărat   mâine este îndoielnic, și  pe roata acestei lumi nu suie și coboară numai sorțile omenești, ci și  ideile.
 În această curgere obștească a împrejurărilor și a oamenilor  stă locului numai ARTA, adică ciudat lucru, nu ceea ce  e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este  spre petrecerea  lor...”

 Mihai Eminescu, „Opere, III „Publicistică, Icoane   vechi și icoane   nouă„, II”  Bătrânii și tinerii”, pagina 24.

Odă (în metru antic),
Mihai Eminescu
Nu credeam să învăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie  redă-mă.„

marți, 12 ianuarie 2021

un fel de loc de desfacere





  pentru  lucrușoare „învechite ”.  

Nu știu cum o fi la tine.
    Am în casă   câteva  locșoare în care păstrez parfumate  comori de suflet. Unii le-ar putea numi  flecuștețe. 
   Eu nu le  numesc nicicum, doar le simt, le mângâi  cu palma  și cu  ochii sufletului!

S-au adunat, nu chiar  de-a  valma :caiete, teze, extemporale de-ale fiilor mei, reviste, bilete de intrare   la muzee de pe la  noi sau  din alte țări, reviste,  modele de haine și de tricotaje (  nu am talent,  voință, da). 
Cele mai dragi  îmi sunt  revistele  cu care au crescut copiii  mei. 
 La început, a fost ” Rahan”!
Și tu făceai rost  de ele, punându-ți în mișcare toate „pilele”, nu-i așa?
Mai apoi:”Discoveries”, Kid””Franceza  pentru toți”, ”Mini-Europe„.
Pentru mine, bucuriile unor ani tulburi erau   cărțile  cumpărate pe sub mână-  eram prietenă cu o doamnă   faină, care lucra la  ”Librăria Tineretului”. Îmi  păstra , doar ea știa cum, tot ce se putea  din ”Romanul  Secolului XX”,  „Globus„, ”Univers”
Bucuria  sfârșitului  de săptămână  era  să răsfoiesc”Burda”și  Nekerman”.
  Nu am  găsit niciun număr printre amintiri, cred  că le-am dus   la țară.
Și incredibila”Paris MatcH„!

  În vremea aceea, nici prin gând  nu-mi trecea că se vor inventa internetul  și   telefoanele  mobile  cu atât de  neobosit  de tentantele lor aplicații,filme etc, care  îi țin astăzi pe copii  cu ochii lipiți de  ecrane.
Ninge.
  Mărunt și apăsat.
Citesc„ Acolo femeile sunt regi”, de Christie Watson.
Seara mă uit pe Netflix:”MetodaKomissky”, cu Michael Douglas și Alan Arkin, comedie și dramă, „vârsta gravă„, într-o radiografie interesantă

joi, 7 ianuarie 2021

MAMA


   Nu este  zi, nu trece nicio seară, fără ca eu să nu mă gândesc la  mama  mea. 

 Numele ei era Ioana. 
Am pierdut-o  brusc, fără să fi avut  vreun semn.
  Era  tânără, eu  abia învățam să fiu  mamă.
Puține sunt scenele  care  mi-au rămas în minte, în care  noi două  să ne fi spus cât de mult ne iubim. 
Era atât de discretă în simplitatea  ei. 
Atât de  harnică! 
 Mama nu mergea, ea alerga. 
Și când se oprea,  cosea, torcea,  țesea, gătea, spăla, limpezea rufe,  tricota, hrănea păsările și animalele, văruia, planta, îngrijea  grădina, îmi împletea  cozile, asculta  poveștile tatei.
Cânta.
 Plângea  ușor, era atât de  vulnerabilă...
  Odată, venind  noi  de la un lot de lângă pădure, ne-am oprit la Puțu-cu-Salcia.
   În   partea aceea de câmp, în asfințit,  simțeam ceva  imposibil de povestit,  acea  armonie în care  mă simțeam un firicel în imensitatea cosmică.
Nu am vorbit cu mama despre asta, poate că nu m-ar fi înțeles, ea credea  că citesc prea mult.
Ne-am oprit, am băut apă proaspătă din fântână și am  ascultat liniștea  asfințitului

  Mama a fugit din viață , fără ca eu să  știu. Inima i  s-a oprit, în  timpul  unui prânz de octombrie.
Fotografiile ei din tinerețe, ca și acelea în care apăream noi trei.  părinții  și eu, s-au pierdut  când  casa noastră a fost înstrăinată.
 Imensă greșeală, pe care o voi regreta  toată viața.
  Mama este în sufletul meu.
 Ca o icoană.