taina lucrurilor mărinte

 ( povești pentru prieteni)

Nu vei găsi  nicio  filozofie în cele ce spun,  pentru  că nu încerc  nimic, eu doar cobor, pe spirala  gândurilor, într-o lume care  face parte din ființa mea.

 Pe la  cinci/șase ani,nopțile începutului de toamnă aveau un  tainic fel al lor: așteptare, dorință, bucurie, ceva care-mi revine adesea în minte. 

   De cu zori, mama pregătea săculețul cu mâncare pentru tata și câte ceva  de schimb. El rânduia în căruță sacii încărcați cu semințe de floarea-soarelui și ieșea din curte, dând  bice cailor.

 Știam că se duce la Corbii Ciungi, cale de vreo 10 km. Acolo era moara de ulei.

Se adunau  gospodari  din toate satele  cuprinse între  văile Argeșului și ale  Neajlovului.  Câteodată, dacă  nu era de așteptat, la rând  mai mult, se întorcea  acasă repede, adică după o zi și o noapte. Alteori,întârzia câteva zile.

  Așteptam  cu mare, mare nerăbdare tropotul  cunoscut al cailor.

În afară de uleiul din bidoane, tata aducea niște turtițe din mieji presați,unul lângă altul.

 Gustul acela  este undeva, într-un colț  de suflet.Ceva ca un alt suflet- sufletul lucrurilor mărunte  din a căror sumă sunt eu.

 Acolo văd clipirea albastră din ochii tatei, bucurându-se  cât de mult însemna pentru mine turtița uleioasă.