Nu merge înaintea mea, s-ar putea să nu te urmez, nu merge în urma mea, s-ar putea să nu te conduc, fii alături de mine!
Îi
ascult bătaia ritmică în geam- cadență deloc amenințătoare , îmi
zic în gând.
Dacă o asociez cu atâtea știri venite din toate
părțile, ploaia care își tânguie plânsul pare a fi o
pedeapsă. Poate chiar este..//
N-am zărit
afișul, l-a văzut R și ne-a întrebat- suntem patru prietene- dacă vrem să
mergem la teatru.
N-am zis nimic, nu știam ce piesă se
joacă, n-am mai fost la teatrul nostru de vreo doi ani.
În drum
spre casă, deși ploaia se întețise, am citit afișul, rupt pe
jumătate. Nu poate fi aleasă chiar întâmplător tema Arca lui Iona, mi-am zis , așa pentru mine.
Și nici numele dramaturgului- avocatul Florentin Sorescu- nu
pare a fi o coincidență, să existe un fiu, un nepot de-al
autorului piesei Iona„ și să nu fi auzit de el?
Cu atâtea
semne de întrebare în cap, am ajuns , în urmă cu vreo câteva
seri, în Sala Liviu Ciulei a teatrului Davila . Puține scaune, foarte puține ocupate,
R și cu mine avem locurile 3 și 4 , rândul II, mă și mir că
două persoane , fiecare cu câte o pungă cam unsuroasă în brațe, s-au așezat tocmai unde nu trebuie, mă rog, s-au deplasat de urgență
pe locurile lor..
Decor sărac- un interior alb/gri, rupt de lume, un fel
de insulă în derivă, plutind într-o mare de ploi.
Doi bătrânei, rupți și ei nu
doar de realitate, pe care fiecare o respinge în felul său.Retrași, ca toată suflarea orașului, în propria cochilie.
El-Dan Ivanesi- fostul suflet al unei mari uzine, abandonat de toți
prietenii, pentru că a făcut o greșeală, nu mai crede decât în filozofia
lui Neuwton. A trăit pentru fabrică, pentru oamenii ei. Familia lui n-a
contat, nu era timp pentru
casă, a uitat că există iubire, poate că nici n-a fost vreodată.
Ea- Luminița Borta- încă frumoasă, suplă, degete lungi, păr natural, repară
păpuși - trupuri inerte, rătăcite prin colțurile casei, amuțite într-un timp necontorizat. Își plânge copilul pe care nu l-a avut..
El și ea
vegetează.
Își poartă colțuroși drama existențială.
Între interogații și simboluri .
Ciondăneală lâncedă.
Viața le-a scăpat printre degete-
bărbatul n-a luat-o niciodată în serios, femeia a tot așteptat
o clipă de tandrețe. acel amânat te iubesc.
Doi bătrânei, nu
chiar atât de bătrâni- o nepotolită gâlceavă, motivată filozofic, el superior, ea mai naivă, retrasă într-o tăcută resemnare.
O burtă de pește , ar zice maestrul
Marin Sorescu, e tare greu să fii singur, dar răzbim noi, cumva, la lumină, o coajă de ou, ar spune Nichita Stănescu în elegia oului, a
IX-a, egoism, zgârcenie- de ce să-i dai vecinului toate cuiele din casă? îmi plăcea mult de tot cel mai mic.. toate erau frumoase, erau
ale noastre și costau bani..( am reținut ideea)
Tânărul
vecin-Dan Andrei- construiește o arcă uriașă, va salva toată
suflarea orașului, îi va lua întâi pe ei.
Viața ar putea fi frumoasă..
Și , pentru ca
antiteza să fie completă, apare și tânăra-Ramona Olteanu.
Doi tineri
frumoși, fără spaime, încrezători, naturali, deschiși. Roșu este nota comună.
Roșu modern!
Umbrelă transparentă, semn al legăturii cu lumea, așa cum este ea, acoperită de ape, de ploi, care nu se mai opresc. Doi tineri, un câine, totdeauna ai nevoie de un prieten, o bancă..
Și multă speranță.
Optimism!
Viața poate fi luată în piept și așa!
Scurtă evadare a
bătrânului, lacrimi, emoții, chiar o criză, întoarcere, resemnare? poate..
Iubirea triumfă!
Tinerii i-au convins pe vecinii lor că viața merită a fi
trăită!
Parabola peștelui, alienare, interogație și simbolistică,
un strop de comedie, întrebări, spaime, însingurare, iubire, viață, în forma ei nesofisticată- toate
într-o piesă, pe care, zău! lumea ar trebui s-o vadă.
Un text interesant,
captivant, într-o regie modernă, patru artiști adevărați pun
pasiune și suflet , ca să dezmorțească alte suflete, înspăimântate
de vâltorile vieții.
p.s. știai că niște exploratori chinezi și turci ar fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4000 de metri, pe muntele Ararat?
scuze pentru calitatea fotografiei- am furat-o!