chip bălai în spic de grâu!

105 minute de emoții frumoase, o seară, ca o duminică plină, realitate și vis, Poezie și Muzică, auz și văz, mit și căutare, simțire și voluptatea de a nu pierde niciun sunet, niciun vers!
Un spectacol-metaforă, în care  și-au  unit talentul, pasiunea, dăruirea Corul Orfeu, Curtea de Argeș, Corul Centrului  Cultural Mioveni, ( maestru de cor: Alexandru Ionescu) Orchestra  simfonică a Filarmonicii Pitești, sub bagheta  maestrului Marius Hristescu.
Un concert cu Artistul  Tudor Gheorghe.
Anotimpurile mele!
Nu doar muzică,  ci spectacolul vieții înseși, cu  profunzimea  și complicatul  ei flux,întrebări și răspunsuri,simplitate și senzații, anotimpurile în neobositul lor circuit!
Timpul!
Tudor Gheorghe- pătimaș cântăreț, poet, povestitor în  vers al  unei lumi care se tot reinventează.
Sobru, distins, sentimental, tragic, elegant, o adevărată enciclopedie sentimentală!
Peste două sute de versuri, în cele mai felurite tonuri!
 Ascultându-l, m-am  trezit școlărița care ia notițe, pentru că am simțit  că  vreau să păstrez  ceva din identitatea profundă cu avalanșa de trăiri transmise.
Ce poate fi mai suav decât să simți că  în vedele crud al primăverii  se întorc livezile acasă, se  bat păsările-n săbii, își scot strămoșii degetele-afară, de ghiocei, de crini, de toporași.
Primăvara cade peste noi, cu

verbu-i de lumină,se bucură în vals pomii de floare și berzele vin,  și prispa e plină, molatic la vale  se duce o turmă de oi și-un viers de cimpoi.
 Fuge dorul de acasă..au înnebunit salcâmii, umblă despuiați prin ceruri, s-a-mbătat pădurea toată..
Vara   a prins aripi  în ”Sara pe deal „ , am revăzut cu ochii sufletului satul  cu  magistrala-i frumusețe.
 Bucium, fântână, cer și stele  ce ard, romanticul salcâm, taine și înțelesuri..  Valsul timidului mac, îndrăgostit de-o albăstrea și seara se duce tocmai pe malul Jiului, doldora de fân , iese luna cât o țară, liniștită, obosită seara parcă hodinește. Miroase a porumb, a Jiu  și-a flori, cerul pare ca de jar, se coc spicele, cine  vă crește pe văi și pe coaste, ce mâini au cioplit eleganța din  pai, cine pictează chipul bălai?

Toamna înveți să asculți simfonia pădurii, codrul miroase a sfânt, se lasă mărunte dulci neguri de oi.. Octombrie a lăsat pe dealuri cocoare, se plimbă toamna prin ponoare, covoare galbene și roșii se aștern, plâng nucii și cântă cocoșii .
 Îndrăgostită Toamnă, tu doamnă!!
 Nedumerit de alura ei de domnișoară, un liliac a înflorit a doua oară!
Trandafirii mor, visurile mint, toamna trece învelită în fum, e rece vânt, TU SINGURĂ exiști!.
 Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!!cine vrea să plângă, cine să jelească??
Superb  solo vioară, concertmaistrul Mădălin Sandu!
Se lasă IARNA , sufletele  foștilor zidari au luat mistriile în cer, și-au zidit o moară de ninsori, pentru cei de acasă, Lerui ler!
Ninge dureros, ninge brusc în trei dimensiuni, la toată casa-i lumină, Ziurel de ziuă!
La obloace busuioace, cad din cer mărgăritare, iarna  scoate lumea ca din basme și pe trunchiuri negre pune colonade de zăpadă.
 Sculați voi, români plugari, florile dalbe!

G.Bacovia,V. Carianopol,Tradem,V.Voiculescu, A.Păunescu, MIHAI  EMINESCU,Marin Sorescu, Ion Barbu, R.Vulpescu,G. Topârceanu,  T.Gheorghe, colinde românești!
Versuri de o aleasă grăire în note, când romantice, când sfâșietoare, așa cum este viața însăși.
6300 de secunde din marele, rotundul  circuit al vieții!
Poezia și Muzica și-au rostit menirea!
Plutește duios peste lume, cuibărindu-se în suflete, spiritul sărbătorilor albe!
O seară specială, ceva  ce  mi-a transmis ideea unei intime iluminări, un peisaj circular al vieții, în care eroii principali au fost Muzica și Poezia!

Așa cum visezi,

 așa vei deveni.
  Așa cum gândește omul, James Allen
( scriitor și filozof englez:1864/1912

Morris ii spune fiului său:
 -Vreau sa te căsătorești cu o fată pe care o aleg eu.
Fiul răspunde:
 -Îmi pare rău,  îmi voi alege singur mireasa.
Morris:
 -Bine, cum vrei, dar mă gândisem la fiica lui Bill Gates.
Fiul:
Ok atunci, răspunsul meu este da.
Morris se duce apoi la Bill Gates și-i spune:

-Am găsit un soț pentru fiica ta.
Bill Gates:
  -Fiica mea este prea tânăra pentru a se căsători.
Morris:
 Păcat. Tânărul este vicepreședinte la World Bank.
Bill Gates:
 -Ok atunci, răspunsul meu este da.
 Morris se duce la președintele World Bank și-i spune:
 -Cunosc un tânăr pe care-l recomand ca vicepreședinte al băncii.
Președintele:
-Dar sunt deja mai multi vicepreședinți decât este necesar.
Morris:
Da, dar acest tânăr este ginerele lui Bill Gates.
Președintele:
 -Ok atunci, răspunsul meu este da!

trece lebăda pe ape...

De sub pălăria lui cu boruri largi, cerul trimite stropi mărunței, peste umbre  zdrențuite de păpuriș.

Într-o confuză devălmășie, sunete și culori spălate răcoros își țes liniștea în  sticla amiezii.
Tace lacul, tăcut este câmpul, din înalturi  stăpânește solemn timpul. Din când în când, stoluri  repezi de păsării cenușii
își tremură glasul  într-o complicată,  nescrisă partitură.

Discrete pete albe pe cenușa  mișcătoare a lacului.

 Mute bibelouri, în perpetuu joc incert.

Lebedele!

Cel mai natural spectacol!
 Doar pentru mine.

Privindu-le , mi-a venit în minte legenda.
O știi?

Într-un sătuc uitat de lume, trăiau o femeie  foarte săracă și fetița ei, Lebăda. O copilă bună, de s-o pui la rană, cuminte, supusă și foarte frumoasă.Toată lumea o îndrăgea, iar cele două suflete, mama și fiica , trăiau una pentru cealaltă.

 Într-o toamnă rece, femeia cade la pat, lemne pentru foc nu aveau,  prin acoperișul casei vântul își făcea de cap, copila sufla în  pumnii ei fragili, îi punea apoi pe fruntea mamei, încercând s-o înzdrăvenească. 
Într-o dimineața,  după ce abia pusese geană pe geană, fata  se trezi lângă trupul înghețat al bunei sale mame.

 Și când disperarea o cuprinsese,  se ivi, neașteptat, norocul.Un gospodar înstărit o luă pe lângă casa lui.

 Zadarnic au încercat  străinii să-i fie aproape, fără dragostea mamei, fata se simțea tot mai singură.
 Într-una din zile, când ai casei plecaseră cu treburi, ea se furișă prin spatele grădinii, ieși în drumul care tăia pădurea și porni la drum întins. 
 Către seară,  obosită și înfometată, se opri să -și potolească măcar setea, sorbind din apa unui izvoraș.
 Ațipi, cu spatele rezemat de trunchiul unui  copac .

Nori negri se abăteau asupra pădurii, copacii se zvârcoleau,  frângându-și ramurile, fâșii galbene și roșii spintecau cerul.

  Speriată, cu hainele ude,  Lebăda  se trezește în mijlocul furtunii.Chipul mamei îi răsare în minte. În genunchi, cu ochii către cer, fata rostește tare ”Tatăl nostru”.

Ca prin minune, bolta se limpezește, fug tunetele, glasuri mii de păsări cuprind pădurea, și, de după coroana unui  stejar, se ivește cel mai frumos chip din câte văzuse Lebăda vreodată.
 Ce haine țesute cu aur, ce păr mătăsos, ce pantofiori  tiviți cu  străluciri scânteietoare!!

Pădurea toată părea vrăjită!

-Fată bună, eu sunt Zâna- Zorilor! Ți-am auzit rugăciunea, ți-am înțeles disperarea. Am venit să te ocrotesc.

 Pe dată se ivește o caleașcă  la care erau înhămați doi cai albi, zâna o așază pe copilă lângă ea, și pornesc pe deasupra pădurii în cel mai nebunesc și frumos zbor, la capătul căruia, din  porunca zânei, Lebăda primește haine și încălțări scumpe,  casă și  servitori. Și , mai presus de toate, ea  devine mai -mare peste tot păsăretul bogatei  curți.

O vreme, toate merg bine, fosta  țărăncuță se bucură de rang și de cinste. Într-o dimineață, nu  știu ce visase ea, dar nimic nu-i mai era pe plac- lovea, striga,  din orice, nimic nu mai era ca  la început. Bietele păsări se fereau din calea ei, dar tot nu scăpau nepedepsite.

 Se duse repede vestea, până la cele mai îndepărtate cotețe, așa că  într-o seară, când întunericul pusese stăpânire peste curte, tot păsăretul, cu mic, cu mare, se adună într-un șopron. Se sfătuiră lighioanele cât se sfătuiră, și  tot nu aflară un rost.
Ieși atunci în față, o cioară zgribulită. 
Sub aripă ascunsese  o foaie, pe care singurică își făcuse planul.
Păsările ascultau uimite. 
Dintr-odată  bătăi  neobosite de aripi acoperiră șopronul.

 A doua zi, cioara, cu penele curate, ciocul  umezit în rouă și cu ochii strălucind  de încântare,  se așază ploconindu-se în fața Lebedei, care își făcea plimbarea  printre  tufe de trandafiri.

-Fată frumoasă, cum alta nu mai este, eu și toate suratele din  ogradă te dorim de șefă! Zâna a obosit, nu mai aude, nici cu văzul n-o duce prea bine

Ești aleasa noastră!
Lebedei nu-i venea să creadă, dar tare mult îi plăcu  vorba  dulce a ciorii.

-Diseară, continuă  lighioana, când Zâna doarme, intri tiptil, iei cheia palatului de sub oglindă și te duci repede în turnul cel mai înalt. Este acolo o baie de marmură.
Te scalzi în laptele pregătit pentru stăpână și Zâna - Zorilor vei fi!

Nu era timp  de pierdut. Cât ai clipi din ochi, Lebăda  găsește cheia, turnul și locul de scăldătoare.

Abia un picior își afundase în laptele băii, că pene albe începură să-i crească, și când trupul tot primi  baia de lapte, în locul gurii îi crescu un cioc, gâtul i se toot lungi, iar în locul picioarelor apărură  labe ca de gâscă.

Nimic nu mai amintea de fata frumoasă.

Lebăda  plânse amarnic. Înțelese că Dumnezeu a pedepsit-o pentru  aroganță și trădare.
Prin geamul deschis, își luă zborul.

 Și  zbură, și zbură, zile și nopți, până  când, obosită,  zări luciul unui lac.

 Și de atunci, căindu-se,  lebăda trece pe ape...//
( sunt și legende care seamănă cu niște fabule!)

”picătura se ceartă cu Oceanul„

”Umilința din inimă nu-ți cere ca într-adevăr să te umilești, ci să fii deschis;numai așa poți da și poți primi.
 Mama  este umilă în fața copilului, și grădinarul în fața trandafirului. „
Antoine de Saint- Exupery

 

cu ochi mari, duminica

Votul meu contează!
Burnițează.

Deloc agresiv, mai degrabă dulceag, duminica de noiembrie are ceva norvegian, și londonez, și franțuzesc, fiecare în parte și toate laolaltă.
Am votat!

În același loc, scump sufletului meu.
Cum să uit de câte ori am stat la ușa unei bărbătoase directoare, obligând-o să facă loc pe lunga ei listă de preferințe și pentru întâiul meu născut?
Am revăzut încăperile grădiniței, în care pentru fiecare dintre copiii mei am intrat  cu mult peste o mie  de ori.
Șorțulețe bleu, ciorăpei căzuți, ochi somnoroși, lacrimi ascunse, degețele cărând micul sac în care , de-a valma, se adunau culori, frunze, măști, hârtie lucioasă, bețișoare, fructe, plastilină.

Astăzi am votat cu gândul meu cel mai bun pentru copiii mei , pentru, deja elevi, nepoții mei!//
 Tu ai votat??

 Gândăcelul,
Elena Farago

De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare
De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu,
Și-mi place să mă joc și mie,
Și milă trebuie să-ți fie
De spaima și de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Cș am și eu părinți ca tine,
Și-ar plânge mama după mine,
Și-ar plânge bietele surori,

Și-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Și lasă-mă, că nu mai pot!...

Asa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Și l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!

A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în țărnă frânt
Și-nțepenit pentru vecie!...

Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum și zi-le
Părinților isprava ta.

Și zi-le că de-acum ai vrea
Să ocrotești cu bunătate,
În cale-ți, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate
Și-oricât de mică ar fi ea!

fără titlu

Sunt dimineți care tac. Altele se trezesc cu pumnii strânși. Până la durere. Cu obloane în locul pleoapelor. Aud. fără să vadă.

Sunt și dimineți altfel!

“ Am învățat că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți,
Am  învățat  că viața  îți poate  fi schimbată în câteva ore  de către oameni care nici nu te cunosc. Am învățat că  eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie
Indiferent de consecințe. Am învățat că  scrisul
-ca și vorbitul-
Poate liniști durerile sufletești. ”Octavian Paler

https://www.facebook.com/pages/Drumetia-catre-sectia-de-votare/300266423499999?sk=likes

Doi compozitori ruși

Mi-ar plăcea să am talentul  de a prinde în cuvinte splendoarea muzicii acestei seri, muzică scrisă  cu majuscule, fără să am senzația  că aș risipi epitete. O seară cu orchestra Filarmonicii piteștene, sub bagheta maestrului Cristian Lupeș,personalitate  al cărei nume  figurează pe afișele  unor renumite  săli de concerte  din țară.
Vibrație în mișcări ample, deschise ca un zbor. Tumult, distincție, talent!
În program:Dmitri Șostakovici, Concertul nr.2 pentru pian în Fa major, op.102.
Cadoul tatălui pentru  ziua de naștere a fiului său, Maxim.

Pianista cu nume de înger!
Angelica Postu.
Grație naturală de lebădă neagră, mângâind clapele  în rostogoliri vrăjite!
 Când copilăroasă, când sobră, transmite către ascultători  un  viu flux  energetic. Eleganță, pasiune, rafinament, bucurie și uimire, profesionalism, dăruire, blândețé, optimism!
Pune pe clape exuberanța copilului, dar și emoția  tumultuoasă a adolescentului, transpunându-se emoțional, cu fiecare moment al evoluției ”personajului ” pe care îl interpretează. Chipul ei trăiește ceea ce spun notele: claritate, limpezime, tumult, pasiune, dragoste de viață. 
Angelica este, de altfel,  nu doar absolventa Universității de Muzică București, secția Interpretare muzicală, continuată cu succes la Universitatea  de Arte din Berlin și la Royal Conservatory of Music Bruxelles, ci și a Facultății de de Psihologie, de la Universitatea„Titu Maiorescu”, București.
 Ceva din atitudinea artistei  vine din  zestrea transmisă de mama ei, poeta Maria Postu, ea însăși  absolventă a Liceului de Muzică din Craiova.
  Deținătoare a  unor recunoscute premii internaționale,  primite între anii 2003 și 2007, frumoasa și talentata  pianistă,  care și-a serbat  în această săptămână ziua de naștere, a cucerit total  publicul argeșean,acesta  răsplătindu-i  talentul și dăruirea   prin  sincere, neobosite  ropote de aplauze.

Partea a doua a Concertului  a fost dedicată altui mare compozitor, controversat, la început , în propria-i  țară, devenit , mai apoi,  unul dintre marii clasici ruși.
Serghei Prokofiev.
 Din opera avangardistului compozitor/pianist, fost student la doar 13 ani, gratulat de către profesorii săi cu epitetul ”copilul teribil” , orchestra  Filarmonicii noastre a prezentat selecțiuni din Suitele  ”Romeo și Julieta”, în trei părți, una dintre cele mai cunoscute lucrări ale compozitorului, care a stârnit, la vremea potrivită, multe discuții, finalul  ei fericit, contrastând cu  sfârșitul  tragic al   piesei lui W. Shakespeare..
O seară specială, niște artiști extraordinari, profesioniști sensibili , implicați, serioși, dedicați unei profesii  frumoase și nobile. 
O seară  fascinantă prin forța muzicii, prin complexitatea mesajului, topit în sonorități vrăjite.
Cât  de mult muncesc acești oameni, săptămână de săptămână!
Alte piese muzicale, alt stil, alt dirijor.
 Să spunem cum îi recompensează  societatea?

vorbe

 Din toate părțile.
Dezbaterea dezbaterii,discuții, presupuneri, orgolii, injurii, scuze, lege, pensii, afișe, tăieri, poșta, emoții,lucruri, președinte, confruntări, simulare(?) soarta țării,arenă, găini, ( vii sau cu panglicuțe) hârtii, dezbatere sau ambiție, staff, informare, meserie, teme, critică, meci, ring, box,poante, jurnalism/profesionalism, vot, soacră, venituri, copii, diaspora, surpriză, culise, șmecherii, întreruperi,premier, organizare, pâinea și cuțitul, întrebări,slugi(??) ton apăsat/revoltat/înăbușit,bec, notițe,detalii, teren neutru, ceas,mit, calitate românească, moll, răspunsuri ,corupție,ștampilă, pixuri, care pe care, cine a câștigat, dificultate, ” cu subiect și predicat”..( ce expresie este asta, domle?) câte și mai câte, educație...
Tot aici ajungem.
Și puțin mai departe:
ȘCOALA.
”Asemenea lumânării, un bun profesor se mistuie pe sine, pentru a lumina cărările altora.”
Nu știu cine a spus asta, nici nu sunt sigură că așa a spus, este gândul meu de astăzi.
Prima care a aflat vestea a fost Rodica Goglează, în trecere cu nu știu ce treburi pe la secretariatul facultății- nu-mi amintesc numele ei după măritișul cu grecul Takis, ce știu este că se băteau și se iubeau ca doi nebuni.
Rodica a intrat în Sala 1, plină ochi ”băi, gata, s-a terminat cu distracția, a venit unu de latină, o să ne mănânce de vii”.
Zgribulite și cumva, mai fragile, următoarele pe lista speriatelor au fost „franțuzitele„.
Seminarul, ca de obicei, în Sala 4.
Părea că nu se mai termină, când a deschis ușa.
De sub sprâncenele cât o pădure încâlcită, de un albastru rotund, ochii lui ne-au cuprins pe toți.Vreo treizeci și șase.
N-a spus o vorbă, și-a pus pe catedră servieta uriașă, ca și el, a umplut tabla cu toate declinările, pixurile alergau zăpăcite pe caietele scoase în grabă, altă tablă, conjugările, a urmat tabelul cu pronumele.
Fără o vorbă.
Nu se auzea nici musca, prin ferestrele mari, toamna își limpezea cerul, noi  abia pridideam să scriem.
La următorul seminar- ne anunțase din timp printr-o notiță la avizierul facultății- lucrăm de pe cursurile bibliotecii- niște registre grele, ticsite cu fragmente din Iliada, Odiseea, Metamorfozele, Fastele..,caietul dumnealui s-a umplut repede cu multe șiruri de 2, pe ici, pe colo, câte un amărât de 3.//
Fiecare student- mulțíme de fete și câțiva băieți, vreo nouă- a ajuns sub aripa câte unui profesor.
Așa m-am nimerit eu în preajma domnului de latină.
Nimeni nu-i spunea domnul profesor Dogaru.
Ca o paranteză, nu știu de ce, ba poate că știu- când începea să recite din Eminescu, nu se mai oprea, avea o voce puternică, plină, frumoasă, când vijelioasă, când lină ca un susur, pe Caragiale îl știa din scoarță în scoarță, ziceam că știu de ce cred eu că era tatăl unei cunoscute actrițe.
N-am îndrăznit să-l întreb niciodată, deși, în afara orelor, era de nerecunoscut- într-o seară ne-a scos la restaurant pe toți din grupă, vreo zece, nu ne venea să credem, am gustat așa, două/trei guri de vin roșu, cânta Ciontică, a dansat cu fiecare fată...//
La examen picau pe capete.

Câteva note  de 6.
Eram a douăsprezecea din grupă, când mi-a venit rândul, întâi am înghețat, am pus mâna pe clanță, am intrat- în plină vară mi se inflamaseră amigdalele- am tras biletul , ~~Laudă primăverii~~..,
Nota 9.
Primul 9 din grupă.//
Au trecut anii....//
Pentru ce sau pentru cine se(mai) face școală?

zvonuri .....

ți se lungește brațul pân la stele..

Mi s-a făcut un dor nebun de verile mele înghesuite între emoții și griji.Mă trăgeau de fustă o mie de probleme- copiii erau mici, eu aveam mereu examene- grade, concurs de intrare în oraș, diferențe, spaima că vine 1 septembrie și rămân tot navetistă.
 Camera treia( fără articol posesiv)-de mult și-a pierdut numele- era plină. Cărți, tabele, creioane, fructe, rujuri, programe, oglindă, fișe, notițe. Pe jos. Fără masă.
Eram unica stăpână a harababurii, căreia îi știam toate colțișoarele. Ațipeam 10 minute, o juma’ de oră. Cu capul pe vreo carte. Cu un măr alături. 
 Marea mea bucurie! Să mai răsuflu...
O luam de la capăt. Zilnic. Toată vara. 
Atunci l-am descoperit.Mi-a purtat noroc! Cu” Întâmplarea în deșert”. 
Am căutat-o deunăzi. N-am dat de ea. Am găsit altceva-
Din Monolog în Babilon, Căutătorul
Alexandru Philippide
Ai socotit că soarele mai arde/
Abia vreo cincisprezece miliarde/
De ani… Numai atât? 
De azi pe mâne?/
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?/
Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!
/Doar știi că timpul n-are moarte./
Un calcul scurt, de două sau trei linii/
Şi-ai întrecut viteza banală a luminii./
Ca-n mii și mii de repezi răsfrângeri de oglinzi/
Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele./
Ai spune că și mâna în sus când o întinzi/
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele./
Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,/
De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,/
Şi-n timp ce spargi absurde porţi/
Nici o sfială nu te mai apasă./
Şi când din lungi peregrinări/
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde/
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,/
Tot mai găseşti acolo întrebări./

cutiuța cu întrebări

În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii. 
Grădina boierească îmbrăca haină  curată, pictată în alb și verde.

Pufăind  greoi din nelipsita-i țigară  gălbuie, răsucită  din  foi de tutun tocat mărunt, presărat  cu zgârcenie în  bucățica de ziar, păstrată  pe firida sobei, Moș Nicolae trecea  printre rândurile de  pomi.
Îndepărta un ram uscat, oblojea răni săpate  în trunchiurile bătrânilor  cireși, arunca bucuros în căciula,  tocită  de atâta purtat, bureții iviți după ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu  încinsă.

De ce  locul cel mai frumos  de pe  ulița noastră se numea  Grădina boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică Dumitrescu  ne-a spus  așa, mai pe ferite,că la noi  în sat  locuise, vreme de   mulți ani,  o familie frumoasă și bogată,  ridicată într-o noapte târzie și dusă tocmai în Bărăgan.

În zvon de frunze și  flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...

Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.

Ce-mi amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane, înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele ferestrelor și pe firida sobei, am  descoperit într-o seară  ceva  ca o minune.

Tocmai venisem de la școală.
 M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în  uitătură.

În  doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor  mari. 
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.

Vocile veneau dinspre peretele  cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase  pe un răftuleț.

Un aparat de radio. O minune!

Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un  radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la  cei mai buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.

 Astăzi- o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi bătrânei, la  minunea  cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de pere zemoase.

De la prietenă, tocmai am aflat că  în prima zi de noiembrie  se sărbătorește Ziua Radioului.

Dincolo de fereastra mea,  un nor roșcat, cu margini  rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!